ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 105/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 105/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă

înregistrată la data de 15 martie 2010, reclamanta S.P. a chemat în judecată pe

pârâtul S.R. prin M.F.P. solicitând obligarea pârâtului la plata despăgubirilor

morale și materiale conform Legii nr. 221/2009.

În motivarea cererii,reclamanta

a arătat că este rudă de gradul I cu N.N. care a fost condamnat politic de

Tribunalul Militar Timișoara, conform sentinței nr. 1387/1949 la 3 ani

închisoare corecțională, 3 ani interdicție corecțională, 10.000 lei amendă,

confiscarea averii și 2000 lei cheltuieli de judecată.

Ulterior, reclamanta

S.P. și-a precizat cererea de chemare în judecată arătând că solicită doar

acordarea de daune morale în cuantum de 1.000.000 Euro, conform art. 1 alin.

(2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, sumă pe care o apreciază ca fiind o

reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit de antecesorul său.

În cauză au formulat

cerere de intervenție în interes propriu

V.A.,

D.N. și G.M.

în calitate de moștenitori, solicitând să se dispună

acordarea daunelor morale în cuantumul pretins în acțiunea introductivă de

către reclamanta S.P. În motivare au arătat că tatăl, respectiv bunicul

intervenienților, a fost condamnat prin sentința 1783/1949 pentru faptul că a

sprijinit cu alimente, informații și bani partizanii din Munții Banatului,

partizani care luptau împotriva comunismului, nefiind de acord cu confiscarea

averilor și cu modul în care aceștia conduceau țara. A fost confiscată averea

familiei, pământ și animale. Toți membrii familiei au fost obligați să facă

diverse munci în folosul comunității. Au fost obligați să plătească cote duble

la stat iar la muncă nu erau primiți, fiind considerați dușmanii statului.

Pentru a-și câștiga existența au muncit pe la oameni prin sat fiind ajutați de

o parte din neamurile pe care le aveau în sat.

Prin sentința civilă nr.

1093 din 14 iunie 2010, Tribunalul Caraș - Severin a admis în partea acțiunea

civilă formulată de reclamanta S.P. împotriva pârâtului S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.

Caraș - Severin.

A fost admisă în

parte cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții V.A.,

D.N. și G.M.

A fost obligat

pârâtul să plătească reclamantei și intervenienților suma de 20.000 euro sau

echivalentul în lei la data plății cu titlu de despăgubiri.

Au fost respinse

celelalte pretenții.

Tribunalul a reținut

că prin sentința penală nr. 1387/1949 pronunțată de Tribunalul Militar

Timișoara, defunctul N.N., antecesorul reclamantei, a fost condamnat la 3 ani

închisoare corecțională, 3 ani interdicție corecțională,10.000 lei amendă și

confiscarea averii pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale, incriminat

de art. 209 pct. IV C. pen.

Condamnarea

suferită de antecesorul reclamantei și al

intervenienților constituie o condamnare cu

caracter politic în sensul art. 1 alin. (1), lit. a) și c) din Legea nr. 221/2009

și îndreptățește reclamanta și intervenienții la

acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare, în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeași lege.

Prin condamnarea cu

caracter politic la care a fost supus antecesorul reclamantei și al intervenienților,

prin faptul că la întoarcerea din închisoare a găsit bunurile familiei

confiscate, li s-a produs un prejudiciu moral care constă în distrugerea vieții

de familie, lezarea onoarei, demnității și libertății acesteia, viața socială,

care impune o indemnizare în cuantumul reținut de instanță.

Prin decizia nr. 121/

A din 27 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timișoara a respins, ca nefundat, apelul

declarat de reclamantă și de intervenienți.

A fost admis apelul

pârâtului, sentința tribunalului fiind schimbată în tot în sensul respingerii

acțiunii și a cererii de intervenție.

Curtea de apel a

reținut următoarele:

Prin

decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat ca

fiind neconstituțională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept

consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act

normativ, la momentul soluționării prezentului apel.

Prin

decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceeași Curte Constituțională a

declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor

și, corelativ, a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție

legală declarată neconstituțională.

Curtea

Constituțională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

este neconstituțional deoarece a fost adoptat de legiuitorul intern cu

încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000,

această împrejurare determinând existența unor reglementări paralele, cu

aceleași conținut și finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea

constituțională.

De

asemenea, Curtea Constituțională a mai reținut că textul de lege analizat,

astfel cum este redactat, este prea vag și încalcă regulile referitoare la

precizia și claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce

la apariția unor soluții judiciare total diferite, pronunțate în cauze care au

același temei juridic.

Sunt

încălcate astfel regulile privind existența unei norme de drept accesibile

precise și previzibile, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a C.E.D.O.

(hotărâre din 5 ianuarie 2000 în cauza B. contra Italiei).

Aceeași

Curte Constituțională a mai reținut că textul în analiză nu definește o

reglementare clară și adecvată sau proporțională care să nu dea naștere la

interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea

conduce la constatări și violări ale drepturilor omului de către C.E.D.O.

Față de

această motivare și mai ales de soluția Curții Constituționale, descrisă mai

sus, instanța de apel a constatat că, în speță, la data soluționării apelului

nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a

formulat și admis acțiunea de către instanța de judecată.

Nu poate

subzista nici susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale reclamantul

ar fi fost proprietarul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la C.E.D.O., prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere

totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este

supus condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales,

izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea specială respectiv

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Fiind

declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de

proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii

acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât și soluția

judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii

constituționale și juridice.

Dreptul

de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul

suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care

are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție,

judecătorul nu poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea

juridică specială cu normele de drept comun.

De aceea,

în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are

în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de

drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul

consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii

de la dreptul comun.

Cum temeiul juridic

bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în

afara ordini constituționale și nu mai poate produce efecte juridice, în

exercitarea controlului de legalitate, Curtea a admis apelul declarat de către

pârât și a schimbat în tot hotărârea atacată în sensul că a respins acțiunea

civilă introdusă de către reclamanta S.P. și intervenienții V.A., D.N. și G.M.

Pentru identitate de

raționament juridic, a fost respins apelul reclamantei și al intervenienților

împotriva aceleiași decizii.

Împotriva acestei

hotărâri, au declarat recurs reclamanta și intervenienții criticând-o pentru

nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 C. proc. civ., au

susținut că dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010 fiind declarate neconstituționale, prevederile

sale nu mai sunt aplicabile.

Nici dispozițiile

deciziei nr. 1358/2010 nu sunt aplicabile cauzelor aflate pe rol (în primă

instanță sau în căi de atac) la data pronunțării acestei decizii, ci doar celor

înregistrate ulterior acestui moment.

În

sensul aplicării principiului neretroactivității legii este și

jurisprudența C.E.D.O.

(hotărârea din 8 martie 2006 în cauza B. contra Croației).

În vederea

respectării principiului egalității în fața legii și al nediscriminării, în

raport cu persoanele ce au obținut hotărâri definitive, și în conformitate cu

prevederile art. 1, alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 137/2001 coroborat cu art.

16 din Constituția României și art. 20 alin. (2) din legea fundamentală, au solicitat

admiterea recursului și schimbarea în tot a sentinței tribunalului cu consecința

admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

Recursul

reclamantei și al intervenienților este nefondat, în considerarea argumentelor

ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011,

pronunțată, în recurs în interesul legi de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție:

Prin

deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Constituționale, s-a

constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art.

147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt

general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și

pentru particulari, și produc efecte numai

pentru

viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică,

aplicarea ei

generală

și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea

că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă

expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității legii,

ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv

câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se

va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se

aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de

constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu Ie poate fi

asimilată însă situația

acțiunilor

în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub

incidența noului act normativ.

Sunt

în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță,

a căror concretizare, sub aspectul titularului

căruia trebuie să i se verifice

calitatea de persoană îndreptățită și

întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Astfel,

intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare

în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere

unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de

creanță, ce

trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor

categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de

drepturi născute

direct,

în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care

trebuie stabilite de instanță, hotărârea

pronunțată urmând să aibă efecte

constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă,

din partea

instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un

bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Or,

la momentul la care instanța de apel era chemata să se

pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamantă norma

juridică

nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor

dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21

octombrie

2010

ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este

de natură să

încalce

dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la C.E.D.O., în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat

dreptul său de creanță.

Referitor

la obligativitatea efectelor deciziilor Curții

Constituționale pentru instanțele de

judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte

de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că:

„deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie

aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul normativ, în

perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității și

își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu

mai există după ce actul

normativ a fost

declarat neconstituțional, iar prezumția de

constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând

să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei

efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției

sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici

dreptul intern și nici nomele convenționale europene nu i le legitimează.

În

sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în

recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011 (

M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat, cu

putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Cum

deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale

au fost publicate în M. Of., la data de 15

noiembrie 2010, iar,

în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 27 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând

aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării

apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal și

nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil,

întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011,

pronunțată,

în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de

contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat

eficiență unui mecanism normal

într-

un

stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate”.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes

și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, or

încălcarea principiului nediscriminării, pentru că acesta nu se poate

desfășura,

făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite

au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice.

Dreptul

de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 din C.E.D.O. nu înseamnă

recunoașterea

unui drept, care nu mai are

niciun fel de legitimitate în ordinea juridică

internă.

Astfel,

chiar din jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale

nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să

rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine

asupra acestuia, lipsindu-1 de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează

activității

unui organ jurisdicțional, a

cărui menire este tocmai aceea de a asigura

supremația legii și de a da

coerență ordinii juridice.

Pentru

considerentele expuse, constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție

legală, nefiind incidente motivele de recurs, reglementate de art. 304 C. proc.

civ., invocate de recurenți, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin.

(l) C. proc. civ.

, va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantă și de intervenienți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta S.P. și intervenienții V.A., D.N., G.M.

împotriva deciziei nr. 121/ A din 27 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 ianuarie 2012.