ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 105/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la data de 15 martie 2010, reclamanta S.P. a chemat în judecată pe pârâtul S.R. prin M.F.P. solicitând obligarea pârâtului la plata despăgubirilor morale și materiale conform Legii nr. 221/2009. În motivarea cererii,reclamanta a arătat că este rudă de gradul I cu N.N. care a fost condamnat politic de Tribunalul Militar Timișoara, conform sentinței nr. 1387/1949 la 3 ani închisoare corecțională, 3 ani interdicție corecțională, 10.000 lei amendă, confiscarea averii și 2000 lei cheltuieli de judecată. Ulterior, reclamanta S.P. și-a precizat cererea de chemare în judecată arătând că solicită doar acordarea de daune morale în cuantum de 1.000.000 Euro, conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, sumă pe care o apreciază ca fiind o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit de antecesorul său.

În cauză au formulat cerere de intervenție în interes propriu V.A., D.N. și G.M. în calitate de moștenitori, solicitând să se dispună acordarea daunelor morale în cuantumul pretins în acțiunea introductivă de către reclamanta S.P. În motivare au arătat că tatăl, respectiv bunicul intervenienților, a fost condamnat prin sentința 1783/1949 pentru faptul că a sprijinit cu alimente, informații și bani partizanii din Munții Banatului, partizani care luptau împotriva comunismului, nefiind de acord cu confiscarea averilor și cu modul în care aceștia conduceau țara. A fost confiscată averea familiei, pământ și animale. Toți membrii familiei au fost obligați să facă diverse munci în folosul comunității.

Au fost obligați să plătească cote duble la stat iar la muncă nu erau primiți, fiind considerați dușmanii statului. Pentru a-și câștiga existența au muncit pe la oameni prin sat fiind ajutați de o parte din neamurile pe care le aveau în sat. Prin sentința civilă nr. 1093 din 14 iunie 2010, Tribunalul Caraș - Severin a admis în partea acțiunea civilă formulată de reclamanta S.P. împotriva pârâtului S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Caraș - Severin. A fost admisă în parte cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții V.A., D.N. și G.M. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei și intervenienților suma de 20.000 euro sau echivalentul în lei la data plății cu titlu de despăgubiri.

Au fost respinse celelalte pretenții. Tribunalul a reținut că prin sentința penală nr. 1387/1949 pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara, defunctul N.N., antecesorul reclamantei, a fost condamnat la 3 ani închisoare corecțională, 3 ani interdicție corecțională,10.000 lei amendă și confiscarea averii pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale, incriminat de art. 209 pct. IV C. pen. Condamnarea suferită de antecesorul reclamantei și al intervenienților constituie o condamnare cu caracter politic în sensul art. 1 alin. (1), lit. a) și c) din Legea nr. 221/2009 și îndreptățește reclamanta și intervenienții la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeași lege.

Prin condamnarea cu caracter politic la care a fost supus antecesorul reclamantei și al intervenienților, prin faptul că la întoarcerea din închisoare a găsit bunurile familiei confiscate, li s-a produs un prejudiciu moral care constă în distrugerea vieții de familie, lezarea onoarei, demnității și libertății acesteia, viața socială, care impune o indemnizare în cuantumul reținut de instanță. Prin decizia nr. 121/ A din 27 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timișoara a respins, ca nefundat, apelul declarat de reclamantă și de intervenienți. A fost admis apelul pârâtului, sentința tribunalului fiind schimbată în tot în sensul respingerii acțiunii și a cererii de intervenție. Curtea de apel a reținut următoarele: Prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională întreaga O.U.G.

nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluționării prezentului apel. Prin decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceeași Curte Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ, a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională. Curtea Constituțională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituțional deoarece a fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000, această împrejurare determinând existența unor reglementări paralele, cu aceleași conținut și finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituțională.

De asemenea, Curtea Constituțională a mai reținut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag și încalcă regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariția unor soluții judiciare total diferite, pronunțate în cauze care au același temei juridic. Sunt încălcate astfel regulile privind existența unei norme de drept accesibile precise și previzibile, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a C.E.D.O. (hotărâre din 5 ianuarie 2000 în cauza B. contra Italiei). Aceeași Curte Constituțională a mai reținut că textul în analiză nu definește o reglementare clară și adecvată sau proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări și violări ale drepturilor omului de către C.E.D.O.

Față de această motivare și mai ales de soluția Curții Constituționale, descrisă mai sus, instanța de apel a constatat că, în speță, la data soluționării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către instanța de judecată. Nu poate subzista nici susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice. Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.

De aceea, în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun. Cum temeiul juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordini constituționale și nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, Curtea a admis apelul declarat de către pârât și a schimbat în tot hotărârea atacată în sensul că a respins acțiunea civilă introdusă de către reclamanta S.P.

și intervenienții V.A., D.N. și G.M. Pentru identitate de raționament juridic, a fost respins apelul reclamantei și al intervenienților împotriva aceleiași decizii. Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs reclamanta și intervenienții criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 C. proc. civ., au susținut că dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010 fiind declarate neconstituționale, prevederile sale nu mai sunt aplicabile. Nici dispozițiile deciziei nr. 1358/2010 nu sunt aplicabile cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau în căi de atac) la data pronunțării acestei decizii, ci doar celor înregistrate ulterior acestui moment. În sensul aplicării principiului neretroactivității legii este și jurisprudența C.E.D.O.

(hotărârea din 8 martie 2006 în cauza B. contra Croației). În vederea respectării principiului egalității în fața legii și al nediscriminării, în raport cu persoanele ce au obținut hotărâri definitive, și în conformitate cu prevederile art. 1, alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 137/2001 coroborat cu art. 16 din Constituția României și art. 20 alin. (2) din legea fundamentală, au solicitat admiterea recursului și schimbarea în tot a sentinței tribunalului cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

Recursul reclamantei și al intervenienților este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legi de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție: Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Constituționale, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității legii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu Ie poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemata să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamantă norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității și își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici nomele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 ( M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 27 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal și nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într- un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate”.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, or încălcarea principiului nediscriminării, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-1 de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. Pentru considerentele expuse, constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, nefiind incidente motivele de recurs, reglementate de art. 304 C. proc. civ., invocate de recurenți, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (l) C. proc.

civ. , va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă și de intervenienți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.P. și intervenienții V.A., D.N., G.M. împotriva deciziei nr. 121/ A din 27 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2012.