ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3038/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3038/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Deliberând
asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
La data de 9 martie 2010 reclamanții F.C.
și V.N. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul
Finanțelor Publice pentru ca prin hotărâre judecătorească să se constate
că după tatăl lor V.N., zis B. se încadrează în
dispozițiile
art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și să fie
obligat pârâtul la plata sumei de 1 milion Euro daune morale.
Investit cu soluționarea cauzei,
Tribunalul Caraș-Severin, prin sentința civilă nr. 744 din 29 aprilie 2010
a admis în parte cererea formulată în
baza Legii nr. 221/2009 de reclamanți și a obligat pârâtul să plătească
reclamanților câte 40.000 Euro - echivalent în lei la data plății - cu titlul
de despăgubiri morale.
Pentru a dispune astfel, instanța a
avut în vedere, în esență, că reclamanții au solicitat să fie obligat pârâtul
la plata de despăgubiri pentru daunele morale suferite ca urmare a măsurii cu
caracter politic dispusă împotriva tatălui lor care a fost condamnat la 10 ani
închisoare corecțională și 3 ani interdicție corecțională pentru uneltire
împotriva ordinii sociale, întrucât a fost membru al PNȚ - Maniu și a ajutat
partizanii din munți cu alimente și bani.
Având în vedere condamnarea cu
caracter politic a antecesorului reclamanților și dispozițiile art. 1, art. 4, art.
5 din Legea 221/2009, față de consecințele condamnării asupra antecesorului
reclamanților și a acestora, văzând și necesitatea reparării în mod rezonabil a
prejudiciului
moral astfel suferit,
instanța, apreciind asupra prejudiciului moral suferit
față de atingerea
adusă mai multor drepturi fundamentale, a dispus conform celor mai sus arătate.
Împotriva sentinței au declarat
apeluri reclamanții și pârâtul.
Reclamanții V.N. și F.C. au criticat,
în esență, greșita cuantificare a prejudiciului moral suferit de antecesorul
lor și a consecințelor condamnării asupra familiei condamnatului, solicitând
acordarea daunelor morale la valoarea solicitată prin cererea introductivă.
Pârâtul Statul Român reprezentat de
Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
Caraș-Severin a solicitat schimbarea sentinței în sensul respingerii în tot a
cererii de chemare în judecată.
În motivare, a criticat cuantumul
exagerat al despăgubirilor acordate de încălcarea principiului echității de
către instanță.
Curtea de Apel Timișoara, prin decizia
civilă nr. 83 din 26 ianuarie 2011,
a
admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul
Finanțelor Publice, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a
respins în tot cererea de chemare în judecată și a respins apelul declarat de
reclamanți împotriva aceleiași hotărâri.
Pentru a hotărî astfel, instanța de
apel a reținut, ca motiv de ordine publică, incidența în cauză a declarării ca
neconstituționale a dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,
analiză efectuată sub dublu aspect, atât din punct de vedere al
constituționalității acestui text de lege cât și cel al compatibilității lui cu
dispozițiile CEDO.
Curtea a reținut că, la data
soluționării apelului, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții
Constituționale fusese deja publicată în Monitorul
Oficial și prin urmare reclamantul nu deținea un „bun" în sensul
art. 1 din
Protocolul adițional nr. 1 CEDO.
Împotriva acestei decizii au declarat
recurs reclamanții F.C. și V.N.
Principala critică a vizat faptul că
instanța de apel nu putea să aplice retroactiv decizia Curții Constituționale
nr. 1358 din 21 octombrie 2010.
Recurenții susțin că aplicarea
deciziei Curții Constituționale și cauzelor introduse anterior pronunțării sale
ar însemna crearea unor situații diferite, discriminatorii, pentru persoanele
care sunt îndreptățite la
despăgubiri
pentru condamnările politice, în funcție de momentul la care
instanța de
judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, în temeiul unei legi
care era constituțională la data cererii introductive.
Totodată, aplicarea acestei decizii în
cauză ar fi de natură a duce la încălcare pactelor și tratatelor privitoare la
drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, nesocotirea art.
1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană, art. 6 și art. 14 din
Convenție.
Înalta Curte a invocat în ședința
publică din 4 mai 2012, ca motiv de ordine publică, incidența în speță a
deciziei pronunțate în interesul legii nr. 12/2011, de către Înalta Curte de
Casație și Justiție precum și excepția autorității de lucru judecat a deciziei
civile nr. 218 din 15 februarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă,
rămasă irevocabilă prin decizia nr. 626 din 3 februarie 2012 a Înaltei Curți de
Casație și Justiție, secția
I
civilă, în ceea ce îl
privește pe reclamantul F.C.
Analizând decizia atacată în raport de
criticile formulate, inclusiv de motivele de recurs invocate din oficiu, precum
și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține
următoarele:
Cu privire la recursul declarat de
reclamantul F.C. Înalta Curte, constată incidență speței excepția autorității
de lucru
judecat, în condițiile art. 1201 C.
civ., fiind întrunită tripla identitate de
obiect, părți și cauză.
Potrivit prevederilor art. 1201 C.
civ. este lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are
același obiect, este întemeiată de aceeași cauză și este între aceleași părți,
făcută de ele și în contra lor, în aceeași calitate, iar potrivit
dispoz. art. 166
excepția
puterii de lucru judecat se poate ridica de părți sau de judecător, chiar
înaintea instanțelor de recurs.
Existenta unei hotărâri judecătorești
poate fi invocata in cadrul unui proces cu autoritate de lucru judecat, atunci
când se invocă exclusivitatea hotărârii, cazul in speță.
Principiul autorității de lucru
judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind
interzisă readucerea in fața instanțelor a chestiunii litigioase deja rezolvate
si nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din
CEDO, deoarece dreptul de acces la justiție nu este unul absolut, el putând
cunoaște limitări, ce decurg din aplicarea altor principii.
Lucrul judecat
are mai multe efecte între care exclusivitatea, ce determină imposibilitatea
unui nou litigiu dacă exista tripla identitate de
părți, obiect si cauza și
obligativitatea, ce impune ca părțile să se supună hotărârii judecătorești.
Autoritatea de lucru judecat este o parte a puterii de lucru judecat.
Efectele puterii
de lucru judecat prezintă un aspect negativ pentru
partea care a demarat procesul, în
sensul că nu mai poate repune in discuție dreptul său într-un viitor litigiu.
In prezenta cauză interesează
manifestarea sa de excepție procesuală, ce corespunde unui efect negativ,
extinctiv, de natură să
oprească o a două
judecată cu același obiect, întemeiată pe aceeași cauză,
între aceleași
părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate.
Astfel, într-un prim litigiu,
soluționat definitiv prin decizia civilă nr. 218A din 15 februarie 2012 a
Curții de Apel Timișoara, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 626 din 3
februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția
I
civilă, reclamantul F.C. a solicitat
în contradictoriu
cu pârâtul Statul Român,
prin Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat
pârâtul la plata
daunelor morale pentru condamnarea tatălui său V.N. - senior la 5 ani
închisoare corecțională, 3 ani interdicție corecțională pentru fapta de
uneltire contra ordinei sociale întrucât fiind membru PNȚ - Maniu a ajutat
partizanii din munți cu alimente, băutură și bani, condamnarea dispusă prin
sentința penală nr. 5
din 22 noiembrie 1952
de către Tribunalul Militar Timișoara.
In prezentul litigiu cu care a fost
învestită instanța, se remarcă că reclamantul F.C. exprimă aceleași pretenții,
pentru aceeași condamnare cu caracter politic.
Prin urmare,
între reclamant și pârâtul din prezenta cauză s-a mai purtat o judecată,
obiectul și scopul fiind practic același, ambele judecăți
având același temei de fapt și de
drept.
Or, după cum s-a arătat, instanța a
statuat irevocabil asupra
pretențiilor
reclamantului în temeiul Legii nr. 221/2009, iar repunerea în
discuție
într-o nouă procedură judiciară a aceleași cereri și în contradictoriu cu
aceeași parte ar însemna ignorarea efectelor juridice a primei hotărâri,
respectiv a deciziei civile nr. 218A din 15 februarie 2012 a Curții de Apel
Timișoara, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 626 din 3 februarie 2012 a Înaltei
Curți de Casație și Justiție, secția
I
civilă,
și generarea unei instabilități în raporturile juridice civile.
Față de aceste considerente Înalta
Curte constată incidență cauzei
excepția
autorității de lucru judecat și, în consecință, constatând întrunite
cerințele
art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge
recursul
declarat în cauză de reclamantul F.C.
In ceea ce privește recursul
reclamantului V.N. - junior, criticile referitoare la prejudiciul moral
încercat prin condamnarea cu caracter politic la care a fost supus tatăl în
perioada comunistă, prin care se tinde să se demonstreze îndeplinirea
condițiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu
sunt relevante în soluționarea cauzei și nu pot fi primite, față de aspectul
care se
impune a fi analizat cu prioritate,
vizând lipsa temeiului juridic al cererii,
ca efect al deciziei Curții
Constituționale nr. 1358/2010, așa cum a reținut instanța de apel.
Problema de drept care se pune în
speță nu este deci cea a faptului
dacă
reclamantul V.N. jr. este sau nu îndreptățit la acordarea
daunelor
morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,
ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate
fi aplicat cauzei supusă
soluționării, în condițiile în care a fost
declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de
constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21
octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
După cum a reținut și instanța de
apel, potrivit art. 147 alin. (1) din
Constituție,
dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind
neconstituționale,
își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții
Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord
prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata
acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menționat
se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în
Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai
pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31
din Legea nr.
47/1992 referitoare la
organizarea și funcționarea Curții Constituționale,
cu modificările și
completările ulterioare.
In raport de
această reglementare, constituțională și legală, s-a pus
problema dacă declararea
neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,
care produce efecte pentru viitor și
erga omnes
, se aplică și acțiunilor
în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest
sens.
Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011
publicată în M.Of.,
Partea
I
nr. 789 din 7
noiembrie 2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție și a stabilit că,
urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010,
dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a teza
I
din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter
politic și
măsurile administrative
asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai
pot constitui temei
juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor
instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Intrarea în vigoare
a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi
juridice în conținutul cărora intră
drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști
condamnați politic). Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul
legii, în patrimonial persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de
instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel
încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o
astfel de statuare,
cel puțin definitivă,
din partea instanței de judecată, nu se poate spune că
partea beneficia
de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358
din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale
nu pot fi ignorate și ele trebuie
să își
găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de
desfășurare.
In consecință, urmare a deciziilor
Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin.
(1) lit. a) teza
I
din Legea nr. 221/2009
privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate
acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru
cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de
contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Potrivit art. 330 alin. (7) C. proc.
civ., dezlegarea dată problemelor de
drept
în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru
instanțe
de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Cum decizia în
interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în
M.Of., Partea
I
nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în baza textului de lege
menționat anterior, ea a devenit obligatorie de la această dată și urmează a fi
avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu.
Înalta Curte
constată că decizia Curții Constituționale nr. 1358 din
21 octombrie 2010, prin care instanța
de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a
statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a)
teza
I
din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter
politic și
măsurile
administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22
decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt
neconstituționale, a fost publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
La acea
dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească
definitivă. Prin urmare, în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 12/2011,
dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza
I
din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter
politic și măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamantul V.N.
și-a întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei
juridic pentru soluționarea cauzei de față.
Față de dezlegarea cuprinsă în decizia în interesul legii
nr. 12/2011
referitoare
la efectele în timp al deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții
Constituționale și de prevederile art. 330 alin. (7) C. proc. civ., Înalta
Curte urmează a respinge susținerile formulate prin motivele de recurs vizând
nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea legii în vigoare la
momentul introducerii acțiunii și pe cele prin care, întemeindu-se pe
aceleași argumente, reclamantul invocă principiul
neretroactivității legii.
Aplicarea
dispozițiilor art. 329-330 alin. (7) C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea
principiului egalității părților în fața justiției deoarece, prin pronunțarea
unei decizii în interesul legii, se asigură interpretarea și aplicarea unitară
a legii de către toate instanțele judecătorești tocmai în scopul obținerii unui
tratament juridic egal al părților.
Prin
urmare, în mod legal curtea de apel a făcut aplicarea, în cauză, a deciziei
Curții Constituționale nr. 1358/2010, criticile în acest sens nefiind fondate.
Raportat
și la critica referitoare la faptul că reclamanții sunt titularii unui bun în
sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, se constată că în
speță nu există un drept definitiv câștigat, câtă vreme, la data publicării
deciziei Curții Constituționale
nr.
1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul
lor
la despăgubiri.
Astfel,
în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin.
(1) lit. a) teza
I
din Legea nr. 221/2009
privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate
acestora, pe care reclamanții și-au întemeiat
pretențiile deduse judecății,
nu mai puteau constitui temei juridic
pentru soluționarea cauzei de față.
Cât
privește critica privind principiile egalității în drepturi și al
nediscriminării, nerespectate de instanța de apel, Înalta Curte nu a considerat
că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate
definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența
art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.
S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de
discriminare în care s-
ar
găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră
definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o
justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul
de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de
proporționalitate
dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de
înlăturare din cadrul
normativ intern a unei
norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate,
care a condus
instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de Euro, într-o aplicare
excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare
- conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).
Astfel
cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca
urmare a sesizării acesteia cu excepția de
neconstituționalitate,
nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil
și nici dreptului
la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre
definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la
despăgubiri morale.
Izvorul
"discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale
și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de
constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de
neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are
atribuțiile și funcțiile bine definite.
De
asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții
Constituționale, se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în
aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații
discriminatorii.
Este
vorba, așadar, de garantarea
dreptului
la
nediscriminare în privința
tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația
internă a statului.
In
situația analizată, însă, drepturile pretinse nu mai au o astfel de
recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal
a fost cauzată, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a
legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
Cât
privește critica privind dreptul de acces liber la justiție, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil
cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită
marjă de apreciere.
Totodată,
a arătat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și
anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi
de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.
Reclamanții nu au fost condiționați în a sesiza instanța
de judecată
iar
exercitarea drepturilor procesuale nu a fost îngrădită de lege.
Faptul ca textul normativ în baza căruia au inițiat
demersul judiciar
a fost
cenzurat de instanța de contencios constituțional nu încalcă prevederile art. 21
din Constituție si art. 6 CEDO întrucât nu este vorba, așa cum s-a arătat
anterior, de un drept născut direct în temeiul legii în patrimoniul
reclamanților, ci de un drept ce trebuia stabilit de instanță, hotărârea
pronunțată urmând a avea efecte constitutive.
Instanța
de contencios constituțional a statuat că în materia reparațiilor trebuie să
existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea
naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea
ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către
Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Decizia
de neconstituționalitate nu încalcă, așadar, dreptul la un proces echitabil și
accesul la justiție, deoarece așa cum s-a statuat și prin decizia în interesul
legii care a tranșat problema aplicabilității acestei decizii de
neconstituționalitate, dreptul de acces la tribunal nu înseamnă recunoașterea
unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte reține că
decizia recurată a
fost
dată cu aplicarea corectă a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010
astfel că, nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art.
304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de
reclamantul V.N., conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepția autorității de lucru judecat a deciziei
civile nr. 218
A din 15
februarie 20122 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, rămasă irevocabilă
prin decizia nr. 626 din 3 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, secția
I
civilă, în ceea ce îl
privește pe recurentul-reclamant F.C.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții V.N.
și F.C. împotriva deciziei nr. 83 din
26 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 4 mai 2012.