ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3038/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 9 martie 2010 reclamanții F.C. și V.N. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru ca prin hotărâre judecătorească să se constate că după tatăl lor V.N., zis B. se încadrează în dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și să fie obligat pârâtul la plata sumei de 1 milion Euro daune morale. Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Caraș-Severin, prin sentința civilă nr. 744 din 29 aprilie 2010 a admis în parte cererea formulată în baza Legii nr. 221/2009 de reclamanți și a obligat pârâtul să plătească reclamanților câte 40.000 Euro - echivalent în lei la data plății - cu titlul de despăgubiri morale.

Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere, în esență, că reclamanții au solicitat să fie obligat pârâtul la plata de despăgubiri pentru daunele morale suferite ca urmare a măsurii cu caracter politic dispusă împotriva tatălui lor care a fost condamnat la 10 ani închisoare corecțională și 3 ani interdicție corecțională pentru uneltire împotriva ordinii sociale, întrucât a fost membru al PNȚ - Maniu și a ajutat partizanii din munți cu alimente și bani. Având în vedere condamnarea cu caracter politic a antecesorului reclamanților și dispozițiile art. 1, art. 4, art. 5 din Legea 221/2009, față de consecințele condamnării asupra antecesorului reclamanților și a acestora, văzând și necesitatea reparării în mod rezonabil a prejudiciului moral astfel suferit, instanța, apreciind asupra prejudiciului moral suferit față de atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale, a dispus conform celor mai sus arătate.

Împotriva sentinței au declarat apeluri reclamanții și pârâtul. Reclamanții V.N. și F.C. au criticat, în esență, greșita cuantificare a prejudiciului moral suferit de antecesorul lor și a consecințelor condamnării asupra familiei condamnatului, solicitând acordarea daunelor morale la valoarea solicitată prin cererea introductivă. Pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin a solicitat schimbarea sentinței în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată. În motivare, a criticat cuantumul exagerat al despăgubirilor acordate de încălcarea principiului echității de către instanță.

Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr. 83 din 26 ianuarie 2011, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins în tot cererea de chemare în judecată și a respins apelul declarat de reclamanți împotriva aceleiași hotărâri. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, ca motiv de ordine publică, incidența în cauză a declarării ca neconstituționale a dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, analiză efectuată sub dublu aspect, atât din punct de vedere al constituționalității acestui text de lege cât și cel al compatibilității lui cu dispozițiile CEDO. Curtea a reținut că, la data soluționării apelului, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale fusese deja publicată în Monitorul Oficial și prin urmare reclamantul nu deținea un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 CEDO.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții F.C. și V.N. Principala critică a vizat faptul că instanța de apel nu putea să aplice retroactiv decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010. Recurenții susțin că aplicarea deciziei Curții Constituționale și cauzelor introduse anterior pronunțării sale ar însemna crearea unor situații diferite, discriminatorii, pentru persoanele care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, în temeiul unei legi care era constituțională la data cererii introductive. Totodată, aplicarea acestei decizii în cauză ar fi de natură a duce la încălcare pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, nesocotirea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană, art. 6 și art. 14 din Convenție.

Înalta Curte a invocat în ședința publică din 4 mai 2012, ca motiv de ordine publică, incidența în speță a deciziei pronunțate în interesul legii nr. 12/2011, de către Înalta Curte de Casație și Justiție precum și excepția autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 218 din 15 februarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 626 din 3 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în ceea ce îl privește pe reclamantul F.C. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, inclusiv de motivele de recurs invocate din oficiu, precum și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Cu privire la recursul declarat de reclamantul F.C.

Înalta Curte, constată incidență speței excepția autorității de lucru judecat, în condițiile art. 1201 C. civ., fiind întrunită tripla identitate de obiect, părți și cauză. Potrivit prevederilor art. 1201 C. civ. este lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are același obiect, este întemeiată de aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor, în aceeași calitate, iar potrivit dispoz. art. 166 excepția puterii de lucru judecat se poate ridica de părți sau de judecător, chiar înaintea instanțelor de recurs. Existenta unei hotărâri judecătorești poate fi invocata in cadrul unui proces cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, cazul in speță.

Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea in fața instanțelor a chestiunii litigioase deja rezolvate si nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO, deoarece dreptul de acces la justiție nu este unul absolut, el putând cunoaște limitări, ce decurg din aplicarea altor principii. Lucrul judecat are mai multe efecte între care exclusivitatea, ce determină imposibilitatea unui nou litigiu dacă exista tripla identitate de părți, obiect si cauza și obligativitatea, ce impune ca părțile să se supună hotărârii judecătorești. Autoritatea de lucru judecat este o parte a puterii de lucru judecat.

Efectele puterii de lucru judecat prezintă un aspect negativ pentru partea care a demarat procesul, în sensul că nu mai poate repune in discuție dreptul său într-un viitor litigiu. In prezenta cauză interesează manifestarea sa de excepție procesuală, ce corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească o a două judecată cu același obiect, întemeiată pe aceeași cauză, între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate. Astfel, într-un prim litigiu, soluționat definitiv prin decizia civilă nr. 218A din 15 februarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 626 din 3 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, reclamantul F.C.

a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat pârâtul la plata daunelor morale pentru condamnarea tatălui său V.N. - senior la 5 ani închisoare corecțională, 3 ani interdicție corecțională pentru fapta de uneltire contra ordinei sociale întrucât fiind membru PNȚ - Maniu a ajutat partizanii din munți cu alimente, băutură și bani, condamnarea dispusă prin sentința penală nr. 5 din 22 noiembrie 1952 de către Tribunalul Militar Timișoara. In prezentul litigiu cu care a fost învestită instanța, se remarcă că reclamantul F.C. exprimă aceleași pretenții, pentru aceeași condamnare cu caracter politic. Prin urmare, între reclamant și pârâtul din prezenta cauză s-a mai purtat o judecată, obiectul și scopul fiind practic același, ambele judecăți având același temei de fapt și de drept.

Or, după cum s-a arătat, instanța a statuat irevocabil asupra pretențiilor reclamantului în temeiul Legii nr. 221/2009, iar repunerea în discuție într-o nouă procedură judiciară a aceleași cereri și în contradictoriu cu aceeași parte ar însemna ignorarea efectelor juridice a primei hotărâri, respectiv a deciziei civile nr. 218A din 15 februarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 626 din 3 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, și generarea unei instabilități în raporturile juridice civile. Față de aceste considerente Înalta Curte constată incidență cauzei excepția autorității de lucru judecat și, în consecință, constatând întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., va respinge recursul declarat în cauză de reclamantul F.C. In ceea ce privește recursul reclamantului V.N. - junior, criticile referitoare la prejudiciul moral încercat prin condamnarea cu caracter politic la care a fost supus tatăl în perioada comunistă, prin care se tinde să se demonstreze îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu sunt relevante în soluționarea cauzei și nu pot fi primite, față de aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate, vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, așa cum a reținut instanța de apel. Problema de drept care se pune în speță nu este deci cea a faptului dacă reclamantul V.N.

jr. este sau nu îndreptățit la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. După cum a reținut și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. In raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes , se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M.Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimonial persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

In consecință, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. Potrivit art. 330 alin. (7) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I. Cum decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în baza textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie de la această dată și urmează a fi avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu.

Înalta Curte constată că decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă. Prin urmare, în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamantul V.N.

și-a întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluționarea cauzei de față. Față de dezlegarea cuprinsă în decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de prevederile art. 330 alin. (7) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge susținerile formulate prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea legii în vigoare la momentul introducerii acțiunii și pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleași argumente, reclamantul invocă principiul neretroactivității legii. Aplicarea dispozițiilor art. 329-330 alin. (7) C. proc. civ.

nu înseamnă încălcarea principiului egalității părților în fața justiției deoarece, prin pronunțarea unei decizii în interesul legii, se asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești tocmai în scopul obținerii unui tratament juridic egal al părților. Prin urmare, în mod legal curtea de apel a făcut aplicarea, în cauză, a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, criticile în acest sens nefiind fondate. Raportat și la critica referitoare la faptul că reclamanții sunt titularii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, se constată că în speță nu există un drept definitiv câștigat, câtă vreme, la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor la despăgubiri.

Astfel, în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanții și-au întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluționarea cauzei de față. Cât privește critica privind principiile egalității în drepturi și al nediscriminării, nerespectate de instanța de apel, Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s- ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de Euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale. Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale, se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Este vorba, așadar, de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului. In situația analizată, însă, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal a fost cauzată, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate. Cât privește critica privind dreptul de acces liber la justiție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.

Totodată, a arătat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa. Reclamanții nu au fost condiționați în a sesiza instanța de judecată iar exercitarea drepturilor procesuale nu a fost îngrădită de lege. Faptul ca textul normativ în baza căruia au inițiat demersul judiciar a fost cenzurat de instanța de contencios constituțional nu încalcă prevederile art. 21 din Constituție si art. 6 CEDO întrucât nu este vorba, așa cum s-a arătat anterior, de un drept născut direct în temeiul legii în patrimoniul reclamanților, ci de un drept ce trebuia stabilit de instanță, hotărârea pronunțată urmând a avea efecte constitutive.

Instanța de contencios constituțional a statuat că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Decizia de neconstituționalitate nu încalcă, așadar, dreptul la un proces echitabil și accesul la justiție, deoarece așa cum s-a statuat și prin decizia în interesul legii care a tranșat problema aplicabilității acestei decizii de neconstituționalitate, dreptul de acces la tribunal nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte reține că decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 astfel că, nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul V.N., conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite excepția autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 218 A din 15 februarie 20122 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 626 din 3 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în ceea ce îl privește pe recurentul-reclamant F.C. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții V.N. și F.C. împotriva deciziei nr. 83 din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 mai 2012.