ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1006/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1006/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin la data de 27 ianuarie 2010

reclamanții J.P. și J.Ș. au chemat în judecată pe pârâtul Statul român

reprezentat prin M.E.F.P. București prin D.G.F.P. Caraș-Severin, solicitând

instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata

sumei de 1.000.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plății,

reprezentând despăgubiri morale și 279.664 lei daune materiale.

În drept s-au invocat

dispozițiile art. 1 alin. (2), art. 5 alin. (1) lit. a) și alin. (3) și (4) din

Legea nr. 221/2009.

În motivarea

acțiunii, s-a arătat că prin sentința nr. 1708 din 1 noiembrie 1949 pronunțată

în dosar nr. 1507/1949 al Tribunalului Militar Timișoara tatăl reclamanților a

fost condamnat la 8 luni închisoare contravențională pentru crimă de uneltire

contra ordinii sociale având în vedere faptul că a făcut parte dintr-o bandă de

fugari care aveau sediul în munții Parâng și Banat, organizație condusă de C.U.

Reclamanții, în

calitate de copii, au solicitat acordarea de daune morale atât în nume propriu

cât și ca moștenitori ai tatălui lor.

Prin sentința civilă

nr. 715 din 27 aprilie 2010 Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea

și a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamanți a sumei de 750.000

euro echivalată în lei la data efectuării plății, reprezentând daune morale.

În baza art. 246 C.

proc. civ., s-a luat act de renunțarea reclamanților la judecarea petitului

privind acordarea daunelor materiale.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că prin sentința nr. 1708 din 1 noiembrie 1949

pronunțată în dosar nr. 1507/1949 al Tribunalului Militar Timișoara, tatăl

reclamanților a fost condamnat la 8 luni închisoare contravenționala pentru

crimă de uneltire contra ordinii sociale având în vedere faptul că a făcut

parte dintr-o bandă de fugari care aveau sediul în munții Parâng și Banat,

organizație condusă de C.U.

Instanța a apreciat

că în cauză s-a creat un prejudiciu moral ca urmare a afectării dreptul

personal nepatrimonial la libertate, precum și atributelor ce țin de relațiile

sociale, respectiv onoare și reputație. Lipsirea de libertate a creat

consecințe în planul vieții private și profesionale, a diminuat considerabil

sursele de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de

art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În ce privește

cuantumul daunelor acordate suma de 750.000 euro s-a considerat a fi

suficientă.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul.

În motivarea apelului

s-a arătat că reclamanții, deși au fost condamnați definitiv, nu au făcut dovada

că hotărârea de condamnare a fost desființată, anulată sau casată.

De asemenea, nu s-a

ținut seama de aplicarea, în speță, a prevederilor Decretului-lege nr.

118/1990.

Suma de 750.000 euro,

reprezentând despăgubiri morale reprezintă o îmbogățire Iară just temei, fiind

nejustificată deoarece include o doză mare de aproximare și subiectivism.

S-a solicitat

respingerea ca nefondată a acțiunii.

Prin decizia nr. 294/

A din 21 februarie 2011 Curtea de Apel Timișoara a admis apelul, a schimbat

hotărârea apelată și a respins acțiunea.

Pentru a pronunța

această decizie instanța a examinat apelul prin prisma criticilor invocate și

în condițiile prevăzute de art. 287 și urm. C. proc. civ. prin raportare la

prevederile art. 1-5 din Legea nr. 221/2009 și la deciziile nr. 1354/2010 și

1358/2010 ale Curții Constituționale.

S-a reținut că prin

decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat ca

fiind neconstituțională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept

consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act

normativ, la momentul soluționării prezentului apel.

Prin decizia civilă

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a declarat neconstituțional art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de

temei juridic a pretențiilor și, corelativ a hotărârilor judecătorești,

întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională.

Curtea

Constituțională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

este neconstituțional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea

normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000,

această împrejurare determinând existența unor reglementări paralele, cu

aceleași conținut și finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea

constituțională.

De asemenea, Curtea

Constituțională a mai reținut că textul de lege analizat, astfel cum este

redactat, este prea vag și încalcă regulile referitoare la precizia și

claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariția

unor soluții judiciare total diferite, pronunțate în cauze care au același

temei juridic.

Sunt încălcate astfel

regulile privind existența unei norme de drept accesibile precise și

previzibile, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a C.E.D.O.

(hotărâre din 5 ianuarie 2000 în cauza B. contra Italiei).

Nu poate subzista

susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale reclamanții ar fi fost

proprietarii unui „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o soluție

de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de

proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială,

și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea

specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Fiind declarat

neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și

în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de

către legiuitorul intern, acțiunea și soluția judiciară întemeiată pe acest

text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.

În speță nu sunt

aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt

domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, or, în

prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat

în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul

comun.

Decizia Curții

Constituționale, de la data publicării sale în M. Of. împotriva acestei decizii

reclamanții au declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În criticile

dezvoltate se susține că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu este

aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac).

Se susține că dreptul

la un proces echitabil și principiul egalității în fața legii sunt garantate de

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin art. 20 din

Constituția României se consfințește preeminența tratatelor și a jurisprudenței

C.E.D.O.

Recursul nu este

fondat.

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost

declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Această problemă de

drept a fost corect dezlegată de instanța de apel, care a reținut că Decizia

Curții Constituționale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că

textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru

acordarea de daune morale.

Cu privire la

efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți,

publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a

acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată,

pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că

decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/1020 nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării deciziei respective.

Nu se poate spune

deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității

articolului citat.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea

că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă

expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea

ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu se poate

pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamanții nu erau

titularii unui „bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste

considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții J.P. și J.Ș. împotriva deciziei nr. 294/ A din

21 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 februarie 2012.