ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7620/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7620/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 16

aprilie 2010, reclamanta R.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice pentru a fi obligat la 1.000.000 euro daune

morale, în calitate de moștenitoare a bunicului său C.C., condamnat pe nedrept

în perioada 10 mai 1961 - 3 august 1964.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că bunicul său a fost învățător și pentru convingerile sale

politice a fost condamnat prin Sentința penală nr. 94/1961 de Tribunalul

Militar la 8 ani închisoare, fiind purtat prin mai multe închisori, apoi în Delta

Dunării unde a fost obligat să culeagă stuf din apă. Din cauza presiunilor

asupra familiei, părinții ei au divorțat, statul a confiscat averea acesteia și

după eliberarea din închisoare a avut probleme grave de sănătate. A mai arătat

că prin Decizia nr. 70/1997 Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în

anulare și a dispus achitarea bunicului său și înlăturarea măsurii confiscării

averii.

Pârâtul a formulat

întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și

nedovedită, dar și inadmisibilă întrucât autorul reclamantei avea posibilitatea

să solicite drepturile cuvenite în baza art. 504 C. proc. pen.

Prin Sentința civilă

nr. 298 din 4 iunie 2010 a Tribunalului Mehedinți s-a admis acțiunea și a fost

obligat pârâtul către reclamantă la plata sumei de 200.000 euro despăgubiri

morale.

Tribunalul a reținut

că prin Sentința penală nr. 94/1961 a Tribunalului Militar București bunicul

reclamantei, C.C., a fost condamnat la 8 ani de închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, infracțiune prevăzută de art.

209 C. pen., executarea pedepsei începând la 10 mai 1961, fiind pus în

libertate la 3 august 1964, așa cum reiese din adresa X din 1990 a MI.

S-au considerat

incidente dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și prevederile art. 5 din același act normativ

care stabilesc dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter

politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 precum și, după decesul acestei

persoane, soțului sau descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv

de a solicita instanței de judecată obligarea statului la acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Reclamanta a făcut

dovada că are calitatea de persoană îndreptățită, fiind moștenitor legal al

autorului C.C., condamnat penal de regimul comunist iar pentru stabilirea

daunelor morale, s-a constatat că prin condamnarea bunicului reclamantei s-a

produs un prejudiciu moral constând în atingerea adusă demnității, onoarei

acestuia, familia sa având de suferit în urma condamnării sale din partea

autorităților, neavând posibilitatea de a se realiza deplin pe plan social,

profesional.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român motivând că acțiunea este

inadmisibilă deoarece reclamanta putea solicita despăgubiri potrivit art. 504

C. proc. pen. S-a susținut că daunele morale sunt neîntemeiate și nedovedite,

iar în subsidiar s-a criticat cuantumul daunelor morale acordate, s-a arătat că

reclamanta nu a făcut dovada unui prejudiciu cu consecințe dintre cele mai

grave și s-a susținut că instanța nu a stabilit dacă pentru același autor s-au

formulat mai multe cereri de către diferiți moștenitori.

Apelantul a invocat

și modificarea legii prin O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-a plafonat cuantumul

despăgubirilor.

Prin Decizia nr. 406

din 18 noiembrie 2010, Curtea de Apel Craiova a admis apelul pârâtului,

reținând următoarele:

Reclamanta a promovat

acțiunea privind obligarea Statului Român la acordarea daunelor morale în

temeiul dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cu

care persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau descendenții acestora până la gradul al

II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Aceste dispoziții au

fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, publicată în M. Of. din 15.11.2010, astfel că instanța trebuie

să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și

dispozițiile art. 147 din Constituție.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată

neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei

în M. Of., iar pe durata acestui termen dispozițiile sale sunt suspendate de

drept.

Deși la data

soluționării apelului de față termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional

nu a expirat, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu

mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența normei juridice, cu

atât mai mult cu cât se prevede expres că după împlinirea termenului

dispozițiile legale își încetează efectele.

În condițiile

stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin.

(4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție

legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte

cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia este general

obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și

are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect

asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în

viitor.

Asupra caracterului

și obligativității unor astfel de decizii s-a pronunțat Curtea Constituțională

(Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999,

publicată în M. Of. nr. 151/12.04.2000), stabilind că obligativitatea

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel

și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris

în art. 51 din Constituție, în redactarea de la data respectivă, potrivit

căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este

obligatorie. Curtea a arătat că prevederea normativă a cărei

neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect

de drept, cu atât mai puțin de instituțiile publice, încetându-i-se de drept

efectele pentru viitor, și anume de la data publicării deciziei Curții

Constituționale în M. Of. Mai mult, în situația în care Parlamentul sau

Guvernul nu ar interveni pentru modificarea legii sau ar depăși termenul de 45

zile, decizia Curții Constituționale nu și-ar înceta efectele, ci, dimpotrivă,

aceste efecte se produc în continuare.

Caracterul

obligatoriu opozabil tuturor al deciziilor Curții Constituționale, prin care se

constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, implică existența

răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii, răspundere

similară cu aceea a nerespectării unei legi adoptate de către Parlament sau a

unei ordonanțe emise de Guvern, care decurge din caracterul imperativ al

dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Constituție, potrivit cu care România este

stat de drept.

Constatând că nu mai

sunt aplicabile, fiind contrare Constituției dispozițiile invocate de

reclamantă în promovarea acțiunii și aplicate de prima instanță pentru

admiterea cererii privind acordarea daunelor morale, instanța de apel a

apreciat că acțiunea este neîntemeiată.

Împotriva

sus-menționatei hotărâri, a declarat recurs reclamanta R.E., criticând-o pentru

nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc.

civ., a susținut că în mod nelegal a fost respinsă cererea dedusă judecății

întrucât probele administrate au relevat că bunicul său a fost condamnat la 8

ani de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii

sociale, infracțiune prevăzută de art. 209 C. proc. civ. și considerată de

legea specială invocată în cauză - Legea nr. 221/2009 - drept condamnare cu

caracter politic. În acest fel sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 5 din

același act normativ ce recunosc dreptul persoanelor aflate într-o asemenea

situație, la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

A susținut că a făcut

dovada calității de persoană îndreptățită în accepțiunea aceleiași legi, fiind

moștenitoare legală a autorului său C.C., în calitate de nepoată.

A învederat ca fiind

legală dispoziția primei instanțe privind modalitatea de determinare cât și

cuantumul sumei reținute și stabilite cu titlu de despăgubiri.

Dispozițiile Deciziei

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale la care face referire

instanța de apel nu sunt incidente în cauza de față, întrucât la data

promovării prezentei acțiuni, exista temeiul de drept invocat în cauză - art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - astfel încât aplicarea acestei

decizii în cauza dedusă judecății, ar însemna ca victimelor regimului totalitar

comunist să li se încalce grosolan dreptul la compensații bănești pentru

prejudiciile morale suferite.

A solicitat admiterea

recursului și schimbarea deciziei recurate în sensul admiterii acțiunii

reclamantei și obligării pârâtului la plata daunelor morale solicitate.

Recursul nu este

fondat.

Prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr.

761/15.11.2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare,

precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe

durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept”, iar potrivit alin. (4) al aceluiași articol, „deciziile

Curții Constituționale se publică în M. Of. De la data publicării, deciziile

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”.

Aceleași prevederi se

regăsesc în textul art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și

funcționarea Curții Constituționale.

Față de această

reglementare, constituțională și, respectiv, legală, trebuie distinsă natura

juridică a efectelor deciziilor Curții Constituționale și, respectiv,

modalitatea în care se produc, în timp, aceste efecte.

a) Sub primul aspect

- natura juridică a efectelor deciziilor Curții Constituționale - deși nu poate

fi vorba de o abrogare propriu-zisă a textului de lege, pentru că cel care

intervine nu este legiuitorul însuși, emitentul actului, ci organul

jurisdicțional, sesizat la un moment dat cu cenzura de neconstituționalitate,

consecințele declarării caracterului neconstituțional sunt similare celor

produse de abrogare, în sensul că actul normativ încetează să mai aibă

existență juridică și deci să mai constituie temei al pretențiilor în justiție.

Din motive de

securitate și de stabilitate a circuitului juridic, Constituția României

prevede că efectele declarării neconstituționale a actului (legi, ordonanțe,

regulamente) se produc doar ex nunc.

Este vorba așadar de

lipsirea efectelor [mai exact, de încetarea acestor efecte, în termenii art.

147 alin. (1) din Constituția României] actului declarat neconstituțional

pentru viitor, în temeiul unei hotărâri a instanței de jurisdicție

constituțională, hotărâre cu caracter general obligatoriu și care se bucură de

putere de lucru judecat.

b) Fiind în prezența

lipsirii de efecte a unui act care contravine legii fundamentale, se pune

problema modalității în care se produce, în timp, această lipsire de efecte,

adică a felului în care se repercutează efectele deciziei Curții

Constituționale asupra ordinii juridice, astfel cum este ea surprinsă la

momentul adoptării deciziei.

Din punctul de vedere

al dreptului tranzitoriu, art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia

Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și

instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru

viitor, iar nu și pentru trecut.

Cum este vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în

ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Aceasta presupune,

referitor la problema analizată, în care este vorba de situații juridice în

curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în

vedere că dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de lege este

supus evaluării jurisdicționale - că acestea sunt sub incidența efectelor

deciziilor Curții Constituționale, care sunt de imediată și generală aplicare.

Nu se poate spune că,

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se

întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu

avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum.

Nu este vorba, în

această situație, despre raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi

și obligații precis stabilite pentru a se aprecia asupra legii incidente la

momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă

ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința

părților).

Din punctul de vedere

al aplicării legii în timp, respectiv a supraviețuirii sau nu a legii vechi,

trebuie făcută distincție între situații juridice de natură legală, cărora li

se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de

constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data

întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Astfel, prin derogare

de la regimul de drept comun intertemporal, al aplicării imediate a legii noi,

efectele viitoare ale situațiilor juridice voluntare rămân, în principiu,

cârmuite în continuare de legea contemporană cu formarea lor (în sensul că atât

drepturile patrimoniale, cât și obligațiile corelative ale părților,

configurate prin acordul lor de voință, își păstrează întinderea, durata,

modalitățile de exercitare și de executare stabilite la data perfectării

actului juridic).

Așadar, în cazul

situațiilor juridice subiective - care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea - principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009. Dimpotrivă, acestea sunt asimilabile unor situații juridice legale,

în desfășurare, surprinse de legea nouă înaintea definitivării lor și de aceea

intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare

(sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de

condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unei dispoziții legale exprese.

În mod asemănător, în

legătură cu obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru

instanțele de judecată s-a pronunțat de altfel instanța supremă, printr-o

decizie în interesul legii, de dată recentă (a se vedea Decizia nr. 3 din 4

aprilie 2011, publicată în M. Of. nr. 350/19.05.2011), prin care s-a statuat că

„deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie

aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează”; că „dacă aplicarea unui act normativ în

perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își

găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate, această rațiune nu mai

există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția

de constituționalitate a fost răsturnată” și prin urmare „instanțele (...) erau

obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea

eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Ca urmare, față de

cele ce preced, în temeiul art. 312 (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății

urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta R.E. împotriva Deciziei nr. 406 din 18

noiembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 octombrie 2011.