ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7620/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 16 aprilie 2010, reclamanta R.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru a fi obligat la 1.000.000 euro daune morale, în calitate de moștenitoare a bunicului său C.C., condamnat pe nedrept în perioada 10 mai 1961 - 3 august 1964. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că bunicul său a fost învățător și pentru convingerile sale politice a fost condamnat prin Sentința penală nr. 94/1961 de Tribunalul Militar la 8 ani închisoare, fiind purtat prin mai multe închisori, apoi în Delta Dunării unde a fost obligat să culeagă stuf din apă. Din cauza presiunilor asupra familiei, părinții ei au divorțat, statul a confiscat averea acesteia și după eliberarea din închisoare a avut probleme grave de sănătate.

A mai arătat că prin Decizia nr. 70/1997 Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare și a dispus achitarea bunicului său și înlăturarea măsurii confiscării averii. Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și nedovedită, dar și inadmisibilă întrucât autorul reclamantei avea posibilitatea să solicite drepturile cuvenite în baza art. 504 C. proc. pen. Prin Sentința civilă nr. 298 din 4 iunie 2010 a Tribunalului Mehedinți s-a admis acțiunea și a fost obligat pârâtul către reclamantă la plata sumei de 200.000 euro despăgubiri morale.

Tribunalul a reținut că prin Sentința penală nr. 94/1961 a Tribunalului Militar București bunicul reclamantei, C.C., a fost condamnat la 8 ani de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, infracțiune prevăzută de art. 209 C. pen., executarea pedepsei începând la 10 mai 1961, fiind pus în libertate la 3 august 1964, așa cum reiese din adresa X din 1990 a MI. S-au considerat incidente dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și prevederile art. 5 din același act normativ care stabilesc dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 precum și, după decesul acestei persoane, soțului sau descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita instanței de judecată obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Reclamanta a făcut dovada că are calitatea de persoană îndreptățită, fiind moștenitor legal al autorului C.C., condamnat penal de regimul comunist iar pentru stabilirea daunelor morale, s-a constatat că prin condamnarea bunicului reclamantei s-a produs un prejudiciu moral constând în atingerea adusă demnității, onoarei acestuia, familia sa având de suferit în urma condamnării sale din partea autorităților, neavând posibilitatea de a se realiza deplin pe plan social, profesional. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român motivând că acțiunea este inadmisibilă deoarece reclamanta putea solicita despăgubiri potrivit art. 504 C. proc. pen.

S-a susținut că daunele morale sunt neîntemeiate și nedovedite, iar în subsidiar s-a criticat cuantumul daunelor morale acordate, s-a arătat că reclamanta nu a făcut dovada unui prejudiciu cu consecințe dintre cele mai grave și s-a susținut că instanța nu a stabilit dacă pentru același autor s-au formulat mai multe cereri de către diferiți moștenitori. Apelantul a invocat și modificarea legii prin O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-a plafonat cuantumul despăgubirilor. Prin Decizia nr. 406 din 18 noiembrie 2010, Curtea de Apel Craiova a admis apelul pârâtului, reținând următoarele: Reclamanta a promovat acțiunea privind obligarea Statului Român la acordarea daunelor morale în temeiul dispoz.

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau descendenții acestora până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Aceste dispoziții au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15.11.2010, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen dispozițiile sale sunt suspendate de drept.

Deși la data soluționării apelului de față termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional nu a expirat, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența normei juridice, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că după împlinirea termenului dispozițiile legale își încetează efectele. În condițiile stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

Asupra caracterului și obligativității unor astfel de decizii s-a pronunțat Curtea Constituțională (Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicată în M. Of. nr. 151/12.04.2000), stabilind că obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituție, în redactarea de la data respectivă, potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Curtea a arătat că prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, cu atât mai puțin de instituțiile publice, încetându-i-se de drept efectele pentru viitor, și anume de la data publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of.

Mai mult, în situația în care Parlamentul sau Guvernul nu ar interveni pentru modificarea legii sau ar depăși termenul de 45 zile, decizia Curții Constituționale nu și-ar înceta efectele, ci, dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare. Caracterul obligatoriu opozabil tuturor al deciziilor Curții Constituționale, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, implică existența răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii, răspundere similară cu aceea a nerespectării unei legi adoptate de către Parlament sau a unei ordonanțe emise de Guvern, care decurge din caracterul imperativ al dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Constituție, potrivit cu care România este stat de drept.

Constatând că nu mai sunt aplicabile, fiind contrare Constituției dispozițiile invocate de reclamantă în promovarea acțiunii și aplicate de prima instanță pentru admiterea cererii privind acordarea daunelor morale, instanța de apel a apreciat că acțiunea este neîntemeiată. Împotriva sus-menționatei hotărâri, a declarat recurs reclamanta R.E., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., a susținut că în mod nelegal a fost respinsă cererea dedusă judecății întrucât probele administrate au relevat că bunicul său a fost condamnat la 8 ani de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, infracțiune prevăzută de art. 209 C. proc.

civ. și considerată de legea specială invocată în cauză - Legea nr. 221/2009 - drept condamnare cu caracter politic. În acest fel sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 5 din același act normativ ce recunosc dreptul persoanelor aflate într-o asemenea situație, la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. A susținut că a făcut dovada calității de persoană îndreptățită în accepțiunea aceleiași legi, fiind moștenitoare legală a autorului său C.C., în calitate de nepoată. A învederat ca fiind legală dispoziția primei instanțe privind modalitatea de determinare cât și cuantumul sumei reținute și stabilite cu titlu de despăgubiri.

Dispozițiile Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale la care face referire instanța de apel nu sunt incidente în cauza de față, întrucât la data promovării prezentei acțiuni, exista temeiul de drept invocat în cauză - art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - astfel încât aplicarea acestei decizii în cauza dedusă judecății, ar însemna ca victimelor regimului totalitar comunist să li se încalce grosolan dreptul la compensații bănești pentru prejudiciile morale suferite. A solicitat admiterea recursului și schimbarea deciziei recurate în sensul admiterii acțiunii reclamantei și obligării pârâtului la plata daunelor morale solicitate. Recursul nu este fondat. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 761/15.11.2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”, iar potrivit alin. (4) al aceluiași articol, „deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”. Aceleași prevederi se regăsesc în textul art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Față de această reglementare, constituțională și, respectiv, legală, trebuie distinsă natura juridică a efectelor deciziilor Curții Constituționale și, respectiv, modalitatea în care se produc, în timp, aceste efecte.

a) Sub primul aspect - natura juridică a efectelor deciziilor Curții Constituționale - deși nu poate fi vorba de o abrogare propriu-zisă a textului de lege, pentru că cel care intervine nu este legiuitorul însuși, emitentul actului, ci organul jurisdicțional, sesizat la un moment dat cu cenzura de neconstituționalitate, consecințele declarării caracterului neconstituțional sunt similare celor produse de abrogare, în sensul că actul normativ încetează să mai aibă existență juridică și deci să mai constituie temei al pretențiilor în justiție. Din motive de securitate și de stabilitate a circuitului juridic, Constituția României prevede că efectele declarării neconstituționale a actului (legi, ordonanțe, regulamente) se produc doar ex nunc.

Este vorba așadar de lipsirea efectelor [mai exact, de încetarea acestor efecte, în termenii art. 147 alin. (1) din Constituția României] actului declarat neconstituțional pentru viitor, în temeiul unei hotărâri a instanței de jurisdicție constituțională, hotărâre cu caracter general obligatoriu și care se bucură de putere de lucru judecat. b) Fiind în prezența lipsirii de efecte a unui act care contravine legii fundamentale, se pune problema modalității în care se produce, în timp, această lipsire de efecte, adică a felului în care se repercutează efectele deciziei Curții Constituționale asupra ordinii juridice, astfel cum este ea surprinsă la momentul adoptării deciziei. Din punctul de vedere al dreptului tranzitoriu, art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru trecut.

Cum este vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Aceasta presupune, referitor la problema analizată, în care este vorba de situații juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în vedere că dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicționale - că acestea sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, care sunt de imediată și generală aplicare. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu este vorba, în această situație, despre raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților). Din punctul de vedere al aplicării legii în timp, respectiv a supraviețuirii sau nu a legii vechi, trebuie făcută distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Astfel, prin derogare de la regimul de drept comun intertemporal, al aplicării imediate a legii noi, efectele viitoare ale situațiilor juridice voluntare rămân, în principiu, cârmuite în continuare de legea contemporană cu formarea lor (în sensul că atât drepturile patrimoniale, cât și obligațiile corelative ale părților, configurate prin acordul lor de voință, își păstrează întinderea, durata, modalitățile de exercitare și de executare stabilite la data perfectării actului juridic). Așadar, în cazul situațiilor juridice subiective - care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea - principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009. Dimpotrivă, acestea sunt asimilabile unor situații juridice legale, în desfășurare, surprinse de legea nouă înaintea definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ. Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unei dispoziții legale exprese. În mod asemănător, în legătură cu obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată s-a pronunțat de altfel instanța supremă, printr-o decizie în interesul legii, de dată recentă (a se vedea Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, publicată în M. Of.

nr. 350/19.05.2011), prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”; că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și prin urmare „instanțele (...) erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta R.E. împotriva Deciziei nr. 406 din 18 noiembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 octombrie 2011.