ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7741/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7741/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Mehedinți la 17 mai 2010, P.V., N.C., P.C., D.E. și P.M. au

solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro cu titlu de

despăgubiri morale pentru suferința fizică și psihică suferită de bunicul lor,

R.C., arestat abuziv între anii 1951 - 1954 și între anii 1960 - 1965, cât și

de întreaga familie cu care acesta locuia.

Tribunalul Mehedinți,

secția civilă, prin sentința nr. 385 din 2 iulie 2010 a admis în parte acțiunea

civilă formulată de reclamanți în contradictoriu cu Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice. A obligat pe pârât la 300.000 euro sau

echivalentul în lei la momentul plății, cu titlu de daune morale și la 500 RON,

cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat că din fișa matricolă penală depusă la dosar

rezultă că autorul reclamanților a fost condamnat la 17 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, infracțiune

prevăzută de art. 209 C. pen., fiind grațiat prin Decretul nr. 310/1964.

Potrivit

dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, constituie de drept

condamnare cu caracter politic cea pronunțată pentru fapta prevăzută de art.

209 C. pen. din 1936, republicat în 1948.

Făcând aplicațiunea

art. 5 din același act normativ, tribunalul a reținut că în cauză, reclamanții

au făcut dovada că au calitatea de persoane îndreptățite, fiind descendenți de

gradul II ai defunctului și, de asemenea, au dovedit că bunicul lor matern a

fost condamnat politic.

În ceea ce privește

criteriile de stabilire a daunelor morale, instanța de fond a constatat că în

jurisprudență s-a decis că nu se poate apela la probe materiale, judecătorul

fiind singurul care, în raport cu consecințele suferite de partea vătămată,

trebuie să aprecieze o anumită sumă globală care să compenseze suferințele

acesteia.

Astfel, s-a constatat

că prin condamnarea autorului lor s-a produs un prejudiciu moral constând în

atingerea adusă demnității, onoarei acestuia, familia sa având de suferit în

urma condamnării sale din partea autorităților, neavând posibilitatea de a se

realiza deplin pe plan social, profesional și familial.

Față de cele expuse,

instanța a considerat că suma solicitată de reclamanți este exagerată și a

apreciat că echivalentul în lei al sumei de 300.000 euro este suficient pentru

a acoperirea consecințelor negative pe care le-a produs respectiva condamnare

nedreaptă.

Prin decizia nr. 416

din 24 noiembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția generală a finanțelor

publice Mehedinți împotriva sentinței tribunalului, având ca obiect despăgubiri

pe Legea nr. 221/2009. A schimbat sentința și, pe fond, a respins acțiunea.

Instanța de apel a

constatat ca fiind întemeiate motivele privitoare la despăgubirile acordate

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, nu însă și pe cele

referitoare la nedovedirea respectivului prejudiciu.

Astfel, prejudiciul

moral este rezultatul daunelor de natură nepatrimonială, efect al încălcării

drepturilor subiective și intereselor legitime ale persoanei. Daunele morale

constau în atingerea adusă acelor valori ale individului care definesc personalitatea,

precum existența fizică, integritatea corporală, sensibilitatea fizică și

psihică, sentimentele. Dovada prejudiciului moral suferit nu se poate face cu

probe materiale pentru că în acest caz sunt lezate drepturi nepatrimoniale. La

stabilirea despăgubirilor pentru prejudiciul moral se au în vedere valorile

umane lezate și măsura în care au fost afectate, consecințele negative suferite

de cei în cauză, pe plan fizic, psihic, profesional, familial, social.

S-a constatat, prin

prisma celor de mai sus, că prin condamnarea politică a autorului

reclamanților, i-au fost lezate valori esențiale ale personalității umane,

precum dreptul la viață, la libertate, la sănătate, la munca liberă, astfel că

sub aspectul reținerii unui prejudiciu moral cauzat autorului reclamanților,

sentința este temeinică și legală.

Instanța de apel a

constatat însă că schimbarea sentinței se impune din alte considerente care

vizează temeiul de drept al despăgubirilor acordate.

S-a reținut astfel că

reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, care au fost declarate neconstituționale prin Decizia

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of.

din 15.11.2010, astfel încât trebuie avute în vedere prevederile art. 31 alin.

(1) din Legea nr. 47/1992 și cele ale art. 147 din Constituție.

Potrivit textelor

legale menționate, decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes,

inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea

ce înseamnă că după publicare, aceasta are efect în cauzele aflate în curs de

soluționare sau care se vor soluționa în viitor, în acest sens fiind și

Deciziile Curții Constituționale nr. 186/1999 și nr. 169/1999.

În speță, deși la

data soluționării apelului, termenul de 45 de zile prevăzut de textul

constituțional nu a expirat, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența

normei juridice, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că după împlinirea

termenului, dispozițiile legale își încetează efectele.

Concluzia care se

impune este aceea că dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai

aplică, instanța învestită cu soluționarea unei acțiuni căreia îi sunt incidente

dispozițiile declarate neconstituționale, continuând soluționarea cauzei, are

obligația de a nu aplica respectivele prevederi.

În măsura în care

este necesar, instanța judecătorească aplică direct dispozițiile Constituției

de care depinde soluționarea procesului, în lipsa unei reglementări legale care

să fi înlocuit dispozițiile declarate neconstituționale promovând actualitatea

principiilor statului de drept, asigurarea supremației Constituției și

importanța controlului constituționalității legilor de către Curtea

Constituțională, ca factori pentru întărirea statului de drept.

Cum în speță

dispozițiile pe care reclamanții și-au întemeiat acțiunea și care au fost avute

în vedere de prima instanță la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul

moral nu mai sunt aplicabile întrucât contravin Constituției, curtea de apel a

constatat că sentința este lipsită de temei legal.

A avut totodată în

vedere și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 prin

care s-a reținut că expunerea de motive la Legea nr. 221/2009, potrivit căreia

în privința prejudiciului suferit pot exista situații în care măsurile

reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 să nu

fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au

fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist, nu poate sta la baza

instituirii unei noi norme juridice cu scop identic celui prevăzut de art. 4

din Decretul-lege nr. 118/1990.

S-a mai reținut în

considerentele deciziei Curții Constituționale că prin introducerea

posibilității descendenților de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru

daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist,

legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri

și anume cel al echității și dreptății și că prin dispozițiile legale analizate

sub aspect constituțional se diluează scopul pentru care au fost reglementate.

S-a constatat că în

speță reclamanții sunt descendenți de gradul II al victimei măsurii represive

și nu au suportat în mod direct consecințele negative ale condamnării cu

caracter politic.

S-a constatat

totodată, că nu se poate reține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, dispoziție în vigoare la data promovării acțiunii,

reclamanții au o "speranță legitimă" la acordarea despăgubirilor,

întrucât această dispoziție legală a fost anulată pe cale exercitării

controlului de constituționalitate, iar nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc

(Hotărârea CEDO din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra

Bulgariei).

Împotriva acestei

ultime decizii au declarat recurs reclamanții, întemeiat pe motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., solicitând

admiterea acestuia și schimbarea deciziei atacate, în sensul admiterii acțiunii

privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale.

Au arătat că au făcut

dovada că bunicul lor, R.C. a fost condamnat pentru uneltire împotriva

regimului comunist, executând pedeapsa închisorii în mai multe penitenciare,

unde a fost supus la umilințe ce i-au știrbit onoarea, demnitatea, i s-a

îngrădit libertatea, fiind astfel corect constatată de către instanța de fond

incidența dispozițiilor art. 1 alin. (2) și art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Au precizat totodată

că suma de 300.000 euro stabilită de tribunal cu titlu de daune morale este

derizorie față de suferințele inimaginabile, sistematice, îndelungate și extrem

de numeroase pe care le-a îndurat autorul lor și familia sa, victime ale

persecuțiilor regimului totalitar comunist.

Cu privire la Decizia

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, au apreciat că

dispozițiile acesteia nu pot fi aplicate în cauză, întrucât la data promovării

acțiunii exista un temei de drept, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009.

Făcându-se

aplicabilitatea deciziei ar însemna ca victimelor regimului totalitar comunist

să li se încalce grosolan dreptul la compensații bănești pentru prejudiciile

morale suferite, or, este bine știut că respectivele persoane au avut de

suferit atât din punct de vedere moral cât și social (prin reducerea

veniturilor salariale datorită ostracizării socio-profesionale).

Pe de altă parte, au

arătat că având în vedere notorietatea tratamentelor inumane și a torturii

aplicate în închisorile comuniste, faptul că autorul lor a avut de suferit pe

plan fizic, psihic, moral și social, atât pe perioada detenției cât și ulterior

după eliberarea din închisoare, se impune admiterea acțiunii.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Motivele de recurs

referitoare la aspectele privind îndeplinirea de către reclamanți a condițiilor

prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu sunt relevante

în soluționarea cauzei și nu pot fi primite, față de aspectul care se impune a

fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect

al deciziei Curții Constituționale, așa cum a reținut instanța de apel.

Nerelevante apar și

motivele de recurs privind derizoriul sumei acordate de instanța de fond ca

daune morale, cu atât mai mult cu cât împotriva sentinței tribunalului,

reclamanții nu au declarat apel.

Problema de drept

care se pune în speță nu este deci cea a faptului dacă reclamanții sunt sau nu

îndreptățiți la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 (aspect care, de altfel, a fost soluționat definitiv

de curtea de apel), ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat

cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of., nr. 761/15.11.2010.

După cum a reținut și

instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din

legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă

în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în

sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of., nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să

fi confirmat dreptul reclamanților.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste

considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții P.V., N.C., P.C., D.E. și P.M.

împotriva deciziei nr. 416 din 24 noiembrie 2010 a Curții de Apel Craiova,

secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 noiembrie 2011.