ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7741/2011

Asupra recursului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți la 17 mai 2010, P.V., N.C., P.C., D.E. și P.M. au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru suferința fizică și psihică suferită de bunicul lor, R.C., arestat abuziv între anii 1951 - 1954 și între anii 1960 - 1965, cât și de întreaga familie cu care acesta locuia. Tribunalul Mehedinți, secția civilă, prin sentința nr. 385 din 2 iulie 2010 a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanți în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A obligat pe pârât la 300.000 euro sau echivalentul în lei la momentul plății, cu titlu de daune morale și la 500 RON, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că din fișa matricolă penală depusă la dosar rezultă că autorul reclamanților a fost condamnat la 17 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, infracțiune prevăzută de art. 209 C. pen., fiind grațiat prin Decretul nr. 310/1964. Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, constituie de drept condamnare cu caracter politic cea pronunțată pentru fapta prevăzută de art. 209 C. pen. din 1936, republicat în 1948. Făcând aplicațiunea art. 5 din același act normativ, tribunalul a reținut că în cauză, reclamanții au făcut dovada că au calitatea de persoane îndreptățite, fiind descendenți de gradul II ai defunctului și, de asemenea, au dovedit că bunicul lor matern a fost condamnat politic.

În ceea ce privește criteriile de stabilire a daunelor morale, instanța de fond a constatat că în jurisprudență s-a decis că nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecințele suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală care să compenseze suferințele acesteia. Astfel, s-a constatat că prin condamnarea autorului lor s-a produs un prejudiciu moral constând în atingerea adusă demnității, onoarei acestuia, familia sa având de suferit în urma condamnării sale din partea autorităților, neavând posibilitatea de a se realiza deplin pe plan social, profesional și familial. Față de cele expuse, instanța a considerat că suma solicitată de reclamanți este exagerată și a apreciat că echivalentul în lei al sumei de 300.000 euro este suficient pentru a acoperirea consecințelor negative pe care le-a produs respectiva condamnare nedreaptă.

Prin decizia nr. 416 din 24 noiembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția generală a finanțelor publice Mehedinți împotriva sentinței tribunalului, având ca obiect despăgubiri pe Legea nr. 221/2009. A schimbat sentința și, pe fond, a respins acțiunea. Instanța de apel a constatat ca fiind întemeiate motivele privitoare la despăgubirile acordate pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, nu însă și pe cele referitoare la nedovedirea respectivului prejudiciu. Astfel, prejudiciul moral este rezultatul daunelor de natură nepatrimonială, efect al încălcării drepturilor subiective și intereselor legitime ale persoanei.

Daunele morale constau în atingerea adusă acelor valori ale individului care definesc personalitatea, precum existența fizică, integritatea corporală, sensibilitatea fizică și psihică, sentimentele. Dovada prejudiciului moral suferit nu se poate face cu probe materiale pentru că în acest caz sunt lezate drepturi nepatrimoniale. La stabilirea despăgubirilor pentru prejudiciul moral se au în vedere valorile umane lezate și măsura în care au fost afectate, consecințele negative suferite de cei în cauză, pe plan fizic, psihic, profesional, familial, social. S-a constatat, prin prisma celor de mai sus, că prin condamnarea politică a autorului reclamanților, i-au fost lezate valori esențiale ale personalității umane, precum dreptul la viață, la libertate, la sănătate, la munca liberă, astfel că sub aspectul reținerii unui prejudiciu moral cauzat autorului reclamanților, sentința este temeinică și legală.

Instanța de apel a constatat însă că schimbarea sentinței se impune din alte considerente care vizează temeiul de drept al despăgubirilor acordate. S-a reținut astfel că reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15.11.2010, astfel încât trebuie avute în vedere prevederile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și cele ale art. 147 din Constituție. Potrivit textelor legale menționate, decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, aceasta are efect în cauzele aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor, în acest sens fiind și Deciziile Curții Constituționale nr. 186/1999 și nr. 169/1999.

În speță, deși la data soluționării apelului, termenul de 45 de zile prevăzut de textul constituțional nu a expirat, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența normei juridice, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că după împlinirea termenului, dispozițiile legale își încetează efectele. Concluzia care se impune este aceea că dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai aplică, instanța învestită cu soluționarea unei acțiuni căreia îi sunt incidente dispozițiile declarate neconstituționale, continuând soluționarea cauzei, are obligația de a nu aplica respectivele prevederi.

În măsura în care este necesar, instanța judecătorească aplică direct dispozițiile Constituției de care depinde soluționarea procesului, în lipsa unei reglementări legale care să fi înlocuit dispozițiile declarate neconstituționale promovând actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremației Constituției și importanța controlului constituționalității legilor de către Curtea Constituțională, ca factori pentru întărirea statului de drept. Cum în speță dispozițiile pe care reclamanții și-au întemeiat acțiunea și care au fost avute în vedere de prima instanță la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral nu mai sunt aplicabile întrucât contravin Constituției, curtea de apel a constatat că sentința este lipsită de temei legal.

A avut totodată în vedere și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 prin care s-a reținut că expunerea de motive la Legea nr. 221/2009, potrivit căreia în privința prejudiciului suferit pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist, nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990.

S-a mai reținut în considerentele deciziei Curții Constituționale că prin introducerea posibilității descendenților de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri și anume cel al echității și dreptății și că prin dispozițiile legale analizate sub aspect constituțional se diluează scopul pentru care au fost reglementate. S-a constatat că în speță reclamanții sunt descendenți de gradul II al victimei măsurii represive și nu au suportat în mod direct consecințele negative ale condamnării cu caracter politic.

S-a constatat totodată, că nu se poate reține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziție în vigoare la data promovării acțiunii, reclamanții au o "speranță legitimă" la acordarea despăgubirilor, întrucât această dispoziție legală a fost anulată pe cale exercitării controlului de constituționalitate, iar nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc (Hotărârea CEDO din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei). Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamanții, întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia și schimbarea deciziei atacate, în sensul admiterii acțiunii privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale.

Au arătat că au făcut dovada că bunicul lor, R.C. a fost condamnat pentru uneltire împotriva regimului comunist, executând pedeapsa închisorii în mai multe penitenciare, unde a fost supus la umilințe ce i-au știrbit onoarea, demnitatea, i s-a îngrădit libertatea, fiind astfel corect constatată de către instanța de fond incidența dispozițiilor art. 1 alin. (2) și art. 5 din Legea nr. 221/2009. Au precizat totodată că suma de 300.000 euro stabilită de tribunal cu titlu de daune morale este derizorie față de suferințele inimaginabile, sistematice, îndelungate și extrem de numeroase pe care le-a îndurat autorul lor și familia sa, victime ale persecuțiilor regimului totalitar comunist. Cu privire la Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, au apreciat că dispozițiile acesteia nu pot fi aplicate în cauză, întrucât la data promovării acțiunii exista un temei de drept, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Făcându-se aplicabilitatea deciziei ar însemna ca victimelor regimului totalitar comunist să li se încalce grosolan dreptul la compensații bănești pentru prejudiciile morale suferite, or, este bine știut că respectivele persoane au avut de suferit atât din punct de vedere moral cât și social (prin reducerea veniturilor salariale datorită ostracizării socio-profesionale). Pe de altă parte, au arătat că având în vedere notorietatea tratamentelor inumane și a torturii aplicate în închisorile comuniste, faptul că autorul lor a avut de suferit pe plan fizic, psihic, moral și social, atât pe perioada detenției cât și ulterior după eliberarea din închisoare, se impune admiterea acțiunii. Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Motivele de recurs referitoare la aspectele privind îndeplinirea de către reclamanți a condițiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu sunt relevante în soluționarea cauzei și nu pot fi primite, față de aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale, așa cum a reținut instanța de apel. Nerelevante apar și motivele de recurs privind derizoriul sumei acordate de instanța de fond ca daune morale, cu atât mai mult cu cât împotriva sentinței tribunalului, reclamanții nu au declarat apel.

Problema de drept care se pune în speță nu este deci cea a faptului dacă reclamanții sunt sau nu îndreptățiți la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (aspect care, de altfel, a fost soluționat definitiv de curtea de apel), ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of., nr. 761/15.11.2010.

După cum a reținut și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of., nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamanților. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții P.V., N.C., P.C., D.E. și P.M. împotriva deciziei nr. 416 din 24 noiembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 noiembrie 2011.