ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7811/2011

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Mehedinți la data de 12 aprilie 2010 reclamantul T.C.M. a chemat în judecată

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat instanței ca,

prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul să-i acorde despăgubiri

în valoare de 1.000.000 euro echivalentul în lei la data plăți pentru

prejudiciul moral și material suferit prin condamnarea politică a tatălui său,

T.C., decedat la data de 12 februarie 1979.

Prin sentința civilă

nr. 226 din 17 mai 2010, Tribunalul Mehedinți a admis în parte acțiunea civilă

și a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către

reclamant a sumei de 170.000 euro, echivalent în lei la data plății,

reprezentând daune morale.

A fost respinsă

cererea privind plata despăgubirilor materiale reprezentând echivalentul

valoric al chiriei și al bunurilor confiscate de Statul Român și nerestituite,

potrivit inventarului.

Tribunalul a reținut

că prin sentința penală nr. 657 din 19 decembrie 1958 a Tribunalului Militar

Craiova, tatăl reclamantului, T.C., a fost condamnat la 22 ani muncă silnică și

la 10 ani degradare civică pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, în

temeiul art. 209 pct. 1 C. pen., iar în baza art. 25 pct. 6 C. pen. i s-a

confiscat întreaga avere în folosul statului. Din pedeapsa de 22 ani, a

executat efectiv o perioadă privativă de libertate de 5 ani, 7 luni și 4 zile,

de la 11 septembrie 1958 până la 15 aprilie 1964.

Instanța a constatat

că, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, reclamantul

face parte din categoria persoanelor ce pot solicita daune morale, iar tatăl

sau a fost condamnat pentru una dintre infracțiunile prevăzute de art. 1 alin.

(2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

La stabilirea

prejudiciul moral, tribunalul a avut în vedere vârsta destul de înaintată, 58

ani, a autorului reclamantului, faptul că acesta a fost lipsit de întreaga sa

avere și, prin aceasta, a fost pusă în pericol întreținerea și sănătatea sa și

a familiei sale, iar prin executarea pedepsei a fost supus suferințelor fizice

și psihice specifice regimului comunist de detenție.

În privința

despăgubirii materiale reprezentând echivalentul valoric al chiriei pe care

reclamantul și familia sa au plătit-o la stat pentru casa care, de fapt era a

lor, tribunalul a apreciat că un astfel de prejudiciu nu s-a urmărit a fi

reparat prin dispozițiile Legii nr. 221/2009, care are în vedere echivalentul

valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al

măsurii administrative, dacă bunurile respective nu au fost restituite sau nu

au fost obținute despăgubiri prin echivalent.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamantul T.C.M. cât și pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, iar prin Decizia nr. 405 din 18 noiembrie

2010, Curtea de Apel Craiova a respins apelul declarat de reclamant și a admis

apelul formulat de pârât. A schimbat în parte sentința apelată în sensul că a

respins acțiunea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata daunelor

materiale și morale.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Reclamantul a

promovat acțiunea privind obligarea Statului Român la acordarea daunelor morale

în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Aceste dispoziții au

fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15.11.2010, astfel că în cauză

devin aplicabile prevederile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și

dispozițiile art. 147 din Constituție.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată

neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei

în M. Of., iar pe durata acestui termen dispozițiile sunt suspendate de drept.

Deși la data

soluționării apelului de față termenul de 45 zile prevăzut de textul

constituțional nu a expirat, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența

normei juridice, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că, după împlinirea

termenului, dispozițiile legale își încetează efectele.

În condițiile

stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin.

(4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție

legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte

cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia este general

obligatorie, opozabilă erga omnes, și are putere numai pentru viitor, ceea ce

înseamnă că, după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de

soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

S-a apreciat că

daunele morale solicitate pentru suferințele tatălui reclamantului, decedat în

anul 1979, nu pot fi acordate nici în condițiile dreptului comun, apreciindu-se

că perioada mare de timp scursă de la data când suferințele au fost produse

până în prezent a atenuat prejudiciul moral produs prin aplicarea măsurii

administrative cu caracter politic.

S-a constatat că sunt

nefondate și criticile reclamantului vizând acordarea de despăgubiri pentru

daunele materiale.

Astfel, potrivit art.

5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, pot fi acordate despăgubiri

reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de

condamnare sau ca efect al măsurii administrative. Condiția acordării acestor

despăgubiri este ca bunurile respective să nu fi fost restituite ori să nu fi

fost obținute despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale

Legii nr. 247/2005.

În procesul civil,

cel care formulează o cerere are obligația, impusă de art. 1169 C. civ., de a

dovedi susținerile sale.

Deși instanța de

apel, potrivit art. 295 C. proc. civ., a pus în vedere apelantului reclamant să

se prezinte în instanță pentru a dovedi susținerile sale legate de această

cerere, reclamantul nu a dat curs solicitării, iar în exercitarea rolului activ

instanța nu se poate substitui părții.

Actul administrativ

depus la dosar, respectiv inventarul bunurilor preluate de la familia

reclamantului, nu este suficient pentru admiterea acțiunii, instanța trebuind

să stabilească la zi contravaloarea respectivelor bunuri.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamantul T.C.M.

Prin motivele de

recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Temeiul juridic al

cererii de chemare în judecată l-a constituit art. 5 alin. (1) din Legea nr.

221/2009, act normativ ce permitea, la data formulării cererii de chemare în

judecată, solicitarea de despăgubiri, atât morale cât și materiale.

Faptul că, în cursul

procesului, acest articol a fost declarat neconstituțional, nu trebuie să fie

imputabil reclamantului, iar instanța ar fi trebuit să soluționeze cauza în

funcție de legile în vigoare și nu să respingă cererea.

Reclamantul mai arată

că nu are studii juridice, astfel încât neprezentarea sa la termenul de

judecată din data de 18 noiembrie 2010 nu poate echivala cu lipsa dreptului de

a primi despăgubiri materiale.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele

considerente:

Cererea de chemare în

judecată care a învestit instanțele în prezentul litigiu a fost întemeiată pe

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009.

Împrejurarea că la

data formulării cererii de chemare în judecată - 12 aprilie 2010 - dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 care permiteau acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit printr-o condamnare politică sau

printr-o măsură administrativă cu caracter politic nu fuseseră declarate

neconstituționale de instanța de control constituțional, nu atrage

nelegalitatea deciziei recurate.

Prin Deciziile nr.

1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M.

Of., nr. 761/15.11.2010) Curtea Constituțională a admis excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, "dispozițiile din legile și ordonanțele în

vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale,

își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe

durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept", iar potrivit alin. (4) al aceluiași articol,

"deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României. De la

data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor".

Nu se poate spune că,

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se

întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare. La momentul

la care instanța de apel s-a pronunțat asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai exista ca urmare a declarării ei ca fiind neconstituțională și

nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unei dispoziții

legale exprese.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști

condamnați politic). Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul

legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de

instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel

încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o

astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu

se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1

din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, efectele

Deciziilor nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010

ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare

a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Cum în cauză,

hotărârea recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel Craiova la data 18

noiembrie 2010, după data publicării Deciziilor Curții Constituționale nr.

1.358/2010 și nr. 1.360/2010 în M. Of. al României - 15.11.2010 -, Înalta Curte

apreciază, față de considerentele expuse că, în mod legal instanța de apel a

considerat că reclamantul nu mai poate beneficia, în baza art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea 221/2009, de plata de despăgubiri bănești pentru

prejudiciul moral încercat.

Contrar celor

susținute de recurent, instanța de apel nu putea soluționa cererea cu care a fost

învestită în baza unui alt temei legal decât cel ales de reclamant.

Dispozițiile art. 129 C. proc. civ. obligă instanța să soluționeze litigiul în

raport de cauza și obiectul cererii cu care a fost sesizată, astfel cum acestea

sunt stabilite de reclamant prin cererea de chemare în judecată. Analizarea

pretențiilor formulate în temeiul unui alt act normativ decât cel ales de

reclamant ar echivala cu încălcarea acestor prevederi legale și ar atrage

nelegalitatea hotărârii astfel pronunțate.

Hotărârea recurată

este legală și sub aspectul dezlegărilor cuprinse în privința despăgubirilor

materiale solicitate de reclamant în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea

nr. 221/2009.

În condițiile art.

1169 C. civ., reclamantul avea obligația de a proba pretențiile formulate,

necunoașterea legii neputând constitui un temei pentru nesocotirea acestor

dispoziții legale. Cum în cauză, sub aspectul daunelor materiale pretinse nu a

fost administrat niciun probatoriu, în mod corect instanța de apel a considerat

că reclamantul nu poate beneficia de acordarea unor astfel de despăgubiri.

Prin urmare, pentru

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul T.C.M. împotriva deciziei nr. 405 din 18

noiembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 03 noiembrie 2011.