ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7811/2011

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți la data de 12 aprilie 2010 reclamantul T.C.M. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul să-i acorde despăgubiri în valoare de 1.000.000 euro echivalentul în lei la data plăți pentru prejudiciul moral și material suferit prin condamnarea politică a tatălui său, T.C., decedat la data de 12 februarie 1979. Prin sentința civilă nr. 226 din 17 mai 2010, Tribunalul Mehedinți a admis în parte acțiunea civilă și a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 170.000 euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând daune morale.

A fost respinsă cererea privind plata despăgubirilor materiale reprezentând echivalentul valoric al chiriei și al bunurilor confiscate de Statul Român și nerestituite, potrivit inventarului. Tribunalul a reținut că prin sentința penală nr. 657 din 19 decembrie 1958 a Tribunalului Militar Craiova, tatăl reclamantului, T.C., a fost condamnat la 22 ani muncă silnică și la 10 ani degradare civică pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, în temeiul art. 209 pct. 1 C. pen., iar în baza art. 25 pct. 6 C. pen. i s-a confiscat întreaga avere în folosul statului.

Din pedeapsa de 22 ani, a executat efectiv o perioadă privativă de libertate de 5 ani, 7 luni și 4 zile, de la 11 septembrie 1958 până la 15 aprilie 1964. Instanța a constatat că, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, reclamantul face parte din categoria persoanelor ce pot solicita daune morale, iar tatăl sau a fost condamnat pentru una dintre infracțiunile prevăzute de art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009. La stabilirea prejudiciul moral, tribunalul a avut în vedere vârsta destul de înaintată, 58 ani, a autorului reclamantului, faptul că acesta a fost lipsit de întreaga sa avere și, prin aceasta, a fost pusă în pericol întreținerea și sănătatea sa și a familiei sale, iar prin executarea pedepsei a fost supus suferințelor fizice și psihice specifice regimului comunist de detenție.

În privința despăgubirii materiale reprezentând echivalentul valoric al chiriei pe care reclamantul și familia sa au plătit-o la stat pentru casa care, de fapt era a lor, tribunalul a apreciat că un astfel de prejudiciu nu s-a urmărit a fi reparat prin dispozițiile Legii nr. 221/2009, care are în vedere echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu au fost restituite sau nu au fost obținute despăgubiri prin echivalent. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul T.C.M. cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, iar prin Decizia nr. 405 din 18 noiembrie 2010, Curtea de Apel Craiova a respins apelul declarat de reclamant și a admis apelul formulat de pârât.

A schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins acțiunea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata daunelor materiale și morale. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Reclamantul a promovat acțiunea privind obligarea Statului Român la acordarea daunelor morale în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Aceste dispoziții au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15.11.2010, astfel că în cauză devin aplicabile prevederile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen dispozițiile sunt suspendate de drept. Deși la data soluționării apelului de față termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional nu a expirat, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența normei juridice, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că, după împlinirea termenului, dispozițiile legale își încetează efectele. În condițiile stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția.

Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că, după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor. S-a apreciat că daunele morale solicitate pentru suferințele tatălui reclamantului, decedat în anul 1979, nu pot fi acordate nici în condițiile dreptului comun, apreciindu-se că perioada mare de timp scursă de la data când suferințele au fost produse până în prezent a atenuat prejudiciul moral produs prin aplicarea măsurii administrative cu caracter politic. S-a constatat că sunt nefondate și criticile reclamantului vizând acordarea de despăgubiri pentru daunele materiale.

Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, pot fi acordate despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative. Condiția acordării acestor despăgubiri este ca bunurile respective să nu fi fost restituite ori să nu fi fost obținute despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005. În procesul civil, cel care formulează o cerere are obligația, impusă de art. 1169 C. civ., de a dovedi susținerile sale. Deși instanța de apel, potrivit art. 295 C. proc. civ., a pus în vedere apelantului reclamant să se prezinte în instanță pentru a dovedi susținerile sale legate de această cerere, reclamantul nu a dat curs solicitării, iar în exercitarea rolului activ instanța nu se poate substitui părții.

Actul administrativ depus la dosar, respectiv inventarul bunurilor preluate de la familia reclamantului, nu este suficient pentru admiterea acțiunii, instanța trebuind să stabilească la zi contravaloarea respectivelor bunuri. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamantul T.C.M. Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată l-a constituit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, act normativ ce permitea, la data formulării cererii de chemare în judecată, solicitarea de despăgubiri, atât morale cât și materiale. Faptul că, în cursul procesului, acest articol a fost declarat neconstituțional, nu trebuie să fie imputabil reclamantului, iar instanța ar fi trebuit să soluționeze cauza în funcție de legile în vigoare și nu să respingă cererea.

Reclamantul mai arată că nu are studii juridice, astfel încât neprezentarea sa la termenul de judecată din data de 18 noiembrie 2010 nu poate echivala cu lipsa dreptului de a primi despăgubiri materiale. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: Cererea de chemare în judecată care a învestit instanțele în prezentul litigiu a fost întemeiată pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009.

Împrejurarea că la data formulării cererii de chemare în judecată - 12 aprilie 2010 - dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 care permiteau acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit printr-o condamnare politică sau printr-o măsură administrativă cu caracter politic nu fuseseră declarate neconstituționale de instanța de control constituțional, nu atrage nelegalitatea deciziei recurate.

Prin Deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of., nr. 761/15.11.2010) Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, "dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept", iar potrivit alin. (4) al aceluiași articol, "deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor". Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare. La momentul la care instanța de apel s-a pronunțat asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai exista ca urmare a declarării ei ca fiind neconstituțională și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unei dispoziții legale exprese.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic). Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. Cum în cauză, hotărârea recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel Craiova la data 18 noiembrie 2010, după data publicării Deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010 în M. Of. al României - 15.11.2010 -, Înalta Curte apreciază, față de considerentele expuse că, în mod legal instanța de apel a considerat că reclamantul nu mai poate beneficia, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009, de plata de despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral încercat.

Contrar celor susținute de recurent, instanța de apel nu putea soluționa cererea cu care a fost învestită în baza unui alt temei legal decât cel ales de reclamant. Dispozițiile art. 129 C. proc. civ. obligă instanța să soluționeze litigiul în raport de cauza și obiectul cererii cu care a fost sesizată, astfel cum acestea sunt stabilite de reclamant prin cererea de chemare în judecată. Analizarea pretențiilor formulate în temeiul unui alt act normativ decât cel ales de reclamant ar echivala cu încălcarea acestor prevederi legale și ar atrage nelegalitatea hotărârii astfel pronunțate. Hotărârea recurată este legală și sub aspectul dezlegărilor cuprinse în privința despăgubirilor materiale solicitate de reclamant în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

În condițiile art. 1169 C. civ., reclamantul avea obligația de a proba pretențiile formulate, necunoașterea legii neputând constitui un temei pentru nesocotirea acestor dispoziții legale. Cum în cauză, sub aspectul daunelor materiale pretinse nu a fost administrat niciun probatoriu, în mod corect instanța de apel a considerat că reclamantul nu poate beneficia de acordarea unor astfel de despăgubiri. Prin urmare, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul T.C.M. împotriva deciziei nr. 405 din 18 noiembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 03 noiembrie 2011.