ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2824/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 96 din 1 martie 2010

a Tribunalului Mehedinți a fost admisă acțiunea reclamantului D.I.D. împotriva pârâtului

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, acesta din urmă fiind obligat la

plata sumei de 250.000 euro (echivalent în lei la data plății efective) reprezentând

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare și la plata sumei de

200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pronunțându-se astfel,

instanța de fond a reținut că prin sentința nr. 234 din 23 aprilie 1959 a Tribunalului

Militar Craiova reclamantul a fost condamnat la 8 ani închisoare corecțională și

4 ani interdicție corecțională, suspendarea exercitării drepturilor civile pentru

delictul de uneltire contra ordinii sociale.

Condamnarea aplicată reclamantului

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 209 pct. a C. pen. din 1936 constituie

de drept condamnare cu caracter politic conform art. 1 pct. 2 lit. a) din Legea

nr. 221/2009, astfel că acesta este îndreptățit, potrivit art. 5 din același act

normativ la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Instanța a apreciat că

prin condamnarea suferită reclamantului i-au fost cauzate prejudicii materiale și

morale, fiind împiedicat să-și dezvolte în condiții corespunzătoare personalitatea,

să evolueze din punct de vedere social și profesional și să dobândească în timp

util un statut corespunzător pregătirii sale. Privarea de libertate a reclamantului

a condus la lezarea și a altor drepturi fundamentale, respectiv onoarea și reputația

sa, precum și accesul la învățământ.

De asemenea, după momentul

eliberării reclamantului din penitenciar i-a fost afectată viața socială, dar și

cea familială.

Prin decizia civilă

nr. 181 din 3 iunie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a fost respins apelul declarat de pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți.

Instanța de apel a reținut

că Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în

favoarea persoanelor care, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au făcut

obiectul unor condamnări cu caracter politic, ori al unor măsuri administrative

asimilate acestora. Anterior acestei legi au fost adoptate Decretul-Lege nr. 118/1990,

O.U.G. nr. 214/1999 pentru repararea prejudiciilor morale și materiale suferite

în timpul regimului politic anterior de categorii de persoane expres prevăzute în

actele normative.

S-a mai reținut că legea

are caracter de complinire, nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare,

având ca scop înlăturarea consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, repunerea în drepturi

a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste condamnări, decăderea din drepturi

sau degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale, dacă reparațiile obținute

prin efectul Decretului-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 nu sunt suficiente;

repararea prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea

de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile nu au fost restituire

sau nu s-au obținut despăgubiri în echivalent.

Prin art. 1 și art. 3

din Legea nr. 221/2009 sunt definite două categorii de măsuri abuzive luate de regimul

politic comunist și care pot fi reparate și anume, condamnările cu caracter politic,

definite prin enumerare și trimitere expresă la infracțiunile în baza cărora a fost

pronunțată condamnarea și măsurile administrative cu caracter politic. Modalitatea

practică de reparare a prejudiciului este stabilită de legiuitor prin art. 5 din

lege. Prin art. 1 se stabilește că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter

politic se poate adresa instanței de judecată. La lit. a) din acest alin. se prevede

posibilitatea de a cere obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Instanța de apel reține

că reclamantul a dovedit că a fost condamnat politic în anul 1959 pentru infracțiunea

prevăzută de art. 209 C. pen., text enunțat expres în Legea nr. 221/2009, că a executat

o pedeapsă privativă de libertate timp de 4 ani, fiind îndeplinite condițiile cerute

de art. 1 și art. 5 din lege. Drepturile reclamantului sunt prevăzute expres de

legea precitată, legea având caracter de complinire față de actele normative anterioare,

cu caracter reparator.

Daunele morale s-au acordat

pentru prejudiciul suferit de reclamant ca victimă a unei condamnări politice.

Condamnarea penală, executarea

unei pedepse în închisorile comuniste, într-un regim deosebit de restrictiv, în

condiții inumane, deja de notorietate publică, lipsirea de bunurile personale, îndepărtarea

de familie, de societate care au produs suferințe pe plan moral, social și profesional.

Asemenea măsuri au lezat

demnitatea și onoarea, dar și libertatea individuală, drepturile persoanele patrimoniale

și nepatrimoniale ocrotite de lege și au avut drept consecințe un prejudiciu moral

care au justificat acordarea unei compensații materiale.

Întinderea acestei compensații

s-a stabilit pe baza unor criterii bine analizate, cum ar fi durata măsurii abuzive,

condițiile de viață precum și consecințele produse asupra persoanei ori a familiei,

fără a constitui un preț a durerii, ci o reparație a unor prejudicii greu de cuantificat

la nivel material, ținând cont și de aplicarea principiului îmbogățirii fără justă

cauză.

S-a reținut că în cauză

nu este obligatorie participarea procurorului.

Împotriva deciziei

nr. 181 din 03 iunie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în termen legal

a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Mehedinți.

Fără a indica în drept

motivele de recurs prin prisma cărora critică hotărârea pronunțată de instanța de

apel, în principal, susține că în mod greșit s-au acordat reclamantului daune morale,

acestea fiind neîntemeiate și nedovedite.

În subsidiar, se învederează

că instanța a acordat daune morale într-un cuantum exagerat prin care se tinde la

o îmbogățire fără just temei.

Se mai arată că în mod

greșit daunele morale s-au acordat reclamantului care nu și-a dovedit calitatea

procesuală activă unică.

La termenul din 28 martie

2011 reprezentantul Ministerului Public a invocat un motiv de casare de ordine publică,

respectiv nulitatea hotărârii judecătorești pronunțată de instanța de apel, întrucât

la dezbateri nu a participat procurorul, deși participarea sa în astfel de litigii

este obligatorie.

În subsidiar, în cazul

în care se va trece peste acest motiv solicită ca instanța să procedeze la redimensionarea

daunelor morale acordate, în sensul diminuării cuantumului lor.

Analizând recursul formulat

prin prisma motivului de recurs de ordine publică invocat, Înalta Curte constată

că acesta este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:

În temeiul dispozițiilor

Legii nr. 221/2009 pot fi promovate două genuri de acțiuni distincte: acțiunea în

constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative, promovată

potrivit art. 4; acțiunea în pretenții reprezentând daune morale și/sau materiale

suferite de persoana condamnată politic sau față de care a fost luată o măsură administrativă

cu acest caracter, reglementată de art. 5

Pentru acțiunile în constatare

a fost reglementată în mod expres competența în primă instanță a tribunalului, secția

civilă, și participarea procurorului la judecarea acestor cereri.

Conform dispozițiilor

art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 participarea procurorului este obligatorie

în cazurile privind cererile ce au ca obiect constatarea caracterului politic al

condamnării sau al măsurii administrative, iar pronunțarea unei hotărâri fără participarea

reprezentantului Parchetului constituie nulitate de ordine publică.

Norma indicată mai sus

este imperativă, iar nerespectarea ei este de natură a atrage nulitatea hotărârii

astfel pronunțate.

Cadrul legal al participării

procurorului la activitatea judiciară este reglementat de art. 131 alin. (1) din

Constituția României, art. 24 C. proc. civ., și art. 62-69 din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară.

Participarea obligatorie

a procurorului în procesul civil este reglementată în mod expres, în condiția anume

prevăzute de lege, prin norme imperative, a căror eludare este sancționată cu nulitatea

absolută, întrucât, așa cum rezultă și din textele de mai sus, Ministerul Public

constituie o instituție destinată a apăra interesele generale ale societății, precum

și drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor.

Astfel, art. 45 alin.

(4) C. proc. civ. stabilește că „în cazurile anume prevăzute de lege, participarea

și punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii” și concretizează modalitățile

practice de acțiune ale procurorului în procesul civil, în sensul că acesta exercită

acțiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege, participă în condițiile legii, la

ședințele de judecată, exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești,

apără drepturile și interesele legitime ale minorilor, persoanelor puse sub interdicție,

ale dispăruților și ale altor persoane, în condițiile legii.

În toate cazurile în care

participarea procurorului în procesul civil este obligatorie, nerespectarea normei

care impune o atare intervenție determină nulitatea hotărârii pronunțate de instanță.

Rațiunea pentru care în

cazurile expres și limitative s-a prevăzut obligativitatea participării procurorului

în procesul civil a fost aceea a impactului pe care natura și obiectul unor asemenea

cauze îl au asupra intereselor generale ale societății.

În speță, rezultă că cerința

instituită prin art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 privind desfășurarea judecății

cererilor întemeiate pe act normativ în prezența și cu concluziile procurorului

nu a fost respectată, situație ce atrage nulitatea hotărârilor astfel pronunțate

și face inutilă dezbaterea celorlalte aspecte.

Potrivit art. 105

alin. (2) C. proc. civ. „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau

de un funcționat necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit

părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților

prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”.

Din analiza acestui text

rezultă condițiile generale ale nulității, respectiv, nesocotirea dispozițiilor

legale privitoare la desfășurarea procesului civil producerea unor vătămări, vătămarea

să nu poată fi înlăturată în alt mod decât anularea actului.

Referitor la condiția

nesocotirii dispozițiilor legale privitoare la desfășurarea procesului civil, în

speță este evident că aceasta este îndeplinită, întrucât din cadrul procesului pe

fondul căruia s-au pronunțat cele două hotărâri lipsește procurorul, ca participant

obligatoriu la judecată în cererile întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

În ceea ce privește vătămarea,

aceasta reprezintă o noțiune complexă ce nu se limitează doar la prejudicierea drepturilor

și intereselor legitime ale părților, ci se extinde inclusiv la justa soluționare

a cauzei, fiind produsă în speță prin excluderea din cadrul procesual a reprezentantului

„intereselor generale ale societății”, respectiv, procurorul.

Or, interesul general

este ocrotit de o normă imperativă, a cărei încălcare este sancționată cu nulitatea

absolută, ce poate fi invocată în orice fază a procesului civil, de oricare din

părți și de instanță, din oficiu, viciile unui act afectat de nulitate absolută

neputând fi acoperite.

Pe de altă parte, simpla

încălcare a regulilor de drept procesual civil – în speță, prin omiterea participării

procurorului, a cărei participare este obligatorie - antrenează în mod virtual și

posibilitatea soluționării greșite a litigiului, existând astfel o prezumție simplă

de vătămare, ce poate fi dedusă chiar din neobservarea regulilor procedurale instituie

de lege.

Dat fiind că situațiile

în care legiuitorul a prevăzut în mod expres și restrictiv participarea procurorului

în procesul civil sunt reglementate de norme imperative, efectul negativ al nulității

nu poate fi înlăturat, astfel că hotărârile pronunțate în cauză sunt lovite de nulitate

absolută, impunându-se reluarea judecății în cadrul procesual prevăzut de lege.

În cauza de față participarea

procurorului era obligatorie potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (5) din Legea

nr. 221/2009, text menționat anterior.

Pentru considerentele

exprese, care fac inutilă examinarea celorlalte criterii ale recursului, Înalta

Curte reține recursul ca fondat și în temeiul dispozițiilor art. 306 alin. (2) C.

proc. civ. cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va admite recursul, va

casa decizia recurată, urmând a trimite cauza spre rejudecare instanței de apel,

care va proceda la judecată în condițiile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009,

respectiv, cu participarea obligatorie a reprezentantului Ministerului Public.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice Mehedinți împotriva deciziei nr. 181 din 3 iunie 2010 a Curții

de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia recurată

și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 martie 2011.