ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2824/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 96 din 1 martie 2010 a Tribunalului Mehedinți a fost admisă acțiunea reclamantului D.I.D. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, acesta din urmă fiind obligat la plata sumei de 250.000 euro (echivalent în lei la data plății efective) reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare și la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Pronunțându-se astfel, instanța de fond a reținut că prin sentința nr. 234 din 23 aprilie 1959 a Tribunalului Militar Craiova reclamantul a fost condamnat la 8 ani închisoare corecțională și 4 ani interdicție corecțională, suspendarea exercitării drepturilor civile pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale.

Condamnarea aplicată reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 209 pct. a C. pen. din 1936 constituie de drept condamnare cu caracter politic conform art. 1 pct. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că acesta este îndreptățit, potrivit art. 5 din același act normativ la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Instanța a apreciat că prin condamnarea suferită reclamantului i-au fost cauzate prejudicii materiale și morale, fiind împiedicat să-și dezvolte în condiții corespunzătoare personalitatea, să evolueze din punct de vedere social și profesional și să dobândească în timp util un statut corespunzător pregătirii sale. Privarea de libertate a reclamantului a condus la lezarea și a altor drepturi fundamentale, respectiv onoarea și reputația sa, precum și accesul la învățământ.

De asemenea, după momentul eliberării reclamantului din penitenciar i-a fost afectată viața socială, dar și cea familială. Prin decizia civilă nr. 181 din 3 iunie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți. Instanța de apel a reținut că Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic, ori al unor măsuri administrative asimilate acestora. Anterior acestei legi au fost adoptate Decretul-Lege nr. 118/1990, O.U.G.

nr. 214/1999 pentru repararea prejudiciilor morale și materiale suferite în timpul regimului politic anterior de categorii de persoane expres prevăzute în actele normative. S-a mai reținut că legea are caracter de complinire, nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste condamnări, decăderea din drepturi sau degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale, dacă reparațiile obținute prin efectul Decretului-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 nu sunt suficiente; repararea prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile nu au fost restituire sau nu s-au obținut despăgubiri în echivalent.

Prin art. 1 și art. 3 din Legea nr. 221/2009 sunt definite două categorii de măsuri abuzive luate de regimul politic comunist și care pot fi reparate și anume, condamnările cu caracter politic, definite prin enumerare și trimitere expresă la infracțiunile în baza cărora a fost pronunțată condamnarea și măsurile administrative cu caracter politic. Modalitatea practică de reparare a prejudiciului este stabilită de legiuitor prin art. 5 din lege. Prin art. 1 se stabilește că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic se poate adresa instanței de judecată. La lit. a) din acest alin. se prevede posibilitatea de a cere obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Instanța de apel reține că reclamantul a dovedit că a fost condamnat politic în anul 1959 pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 C. pen., text enunțat expres în Legea nr. 221/2009, că a executat o pedeapsă privativă de libertate timp de 4 ani, fiind îndeplinite condițiile cerute de art. 1 și art. 5 din lege. Drepturile reclamantului sunt prevăzute expres de legea precitată, legea având caracter de complinire față de actele normative anterioare, cu caracter reparator. Daunele morale s-au acordat pentru prejudiciul suferit de reclamant ca victimă a unei condamnări politice. Condamnarea penală, executarea unei pedepse în închisorile comuniste, într-un regim deosebit de restrictiv, în condiții inumane, deja de notorietate publică, lipsirea de bunurile personale, îndepărtarea de familie, de societate care au produs suferințe pe plan moral, social și profesional.

Asemenea măsuri au lezat demnitatea și onoarea, dar și libertatea individuală, drepturile persoanele patrimoniale și nepatrimoniale ocrotite de lege și au avut drept consecințe un prejudiciu moral care au justificat acordarea unei compensații materiale. Întinderea acestei compensații s-a stabilit pe baza unor criterii bine analizate, cum ar fi durata măsurii abuzive, condițiile de viață precum și consecințele produse asupra persoanei ori a familiei, fără a constitui un preț a durerii, ci o reparație a unor prejudicii greu de cuantificat la nivel material, ținând cont și de aplicarea principiului îmbogățirii fără justă cauză. S-a reținut că în cauză nu este obligatorie participarea procurorului.

Împotriva deciziei nr. 181 din 03 iunie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în termen legal a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți. Fără a indica în drept motivele de recurs prin prisma cărora critică hotărârea pronunțată de instanța de apel, în principal, susține că în mod greșit s-au acordat reclamantului daune morale, acestea fiind neîntemeiate și nedovedite. În subsidiar, se învederează că instanța a acordat daune morale într-un cuantum exagerat prin care se tinde la o îmbogățire fără just temei. Se mai arată că în mod greșit daunele morale s-au acordat reclamantului care nu și-a dovedit calitatea procesuală activă unică.

La termenul din 28 martie 2011 reprezentantul Ministerului Public a invocat un motiv de casare de ordine publică, respectiv nulitatea hotărârii judecătorești pronunțată de instanța de apel, întrucât la dezbateri nu a participat procurorul, deși participarea sa în astfel de litigii este obligatorie. În subsidiar, în cazul în care se va trece peste acest motiv solicită ca instanța să procedeze la redimensionarea daunelor morale acordate, în sensul diminuării cuantumului lor.

Analizând recursul formulat prin prisma motivului de recurs de ordine publică invocat, Înalta Curte constată că acesta este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente: În temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009 pot fi promovate două genuri de acțiuni distincte: acțiunea în constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative, promovată potrivit art. 4; acțiunea în pretenții reprezentând daune morale și/sau materiale suferite de persoana condamnată politic sau față de care a fost luată o măsură administrativă cu acest caracter, reglementată de art. 5 Pentru acțiunile în constatare a fost reglementată în mod expres competența în primă instanță a tribunalului, secția civilă, și participarea procurorului la judecarea acestor cereri.

Conform dispozițiilor art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 participarea procurorului este obligatorie în cazurile privind cererile ce au ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative, iar pronunțarea unei hotărâri fără participarea reprezentantului Parchetului constituie nulitate de ordine publică. Norma indicată mai sus este imperativă, iar nerespectarea ei este de natură a atrage nulitatea hotărârii astfel pronunțate. Cadrul legal al participării procurorului la activitatea judiciară este reglementat de art. 131 alin. (1) din Constituția României, art. 24 C. proc. civ., și art. 62-69 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Participarea obligatorie a procurorului în procesul civil este reglementată în mod expres, în condiția anume prevăzute de lege, prin norme imperative, a căror eludare este sancționată cu nulitatea absolută, întrucât, așa cum rezultă și din textele de mai sus, Ministerul Public constituie o instituție destinată a apăra interesele generale ale societății, precum și drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor. Astfel, art. 45 alin. (4) C. proc. civ.

stabilește că „în cazurile anume prevăzute de lege, participarea și punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii” și concretizează modalitățile practice de acțiune ale procurorului în procesul civil, în sensul că acesta exercită acțiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege, participă în condițiile legii, la ședințele de judecată, exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, apără drepturile și interesele legitime ale minorilor, persoanelor puse sub interdicție, ale dispăruților și ale altor persoane, în condițiile legii. În toate cazurile în care participarea procurorului în procesul civil este obligatorie, nerespectarea normei care impune o atare intervenție determină nulitatea hotărârii pronunțate de instanță.

Rațiunea pentru care în cazurile expres și limitative s-a prevăzut obligativitatea participării procurorului în procesul civil a fost aceea a impactului pe care natura și obiectul unor asemenea cauze îl au asupra intereselor generale ale societății. În speță, rezultă că cerința instituită prin art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 privind desfășurarea judecății cererilor întemeiate pe act normativ în prezența și cu concluziile procurorului nu a fost respectată, situație ce atrage nulitatea hotărârilor astfel pronunțate și face inutilă dezbaterea celorlalte aspecte. Potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ. „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționat necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.

În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”. Din analiza acestui text rezultă condițiile generale ale nulității, respectiv, nesocotirea dispozițiilor legale privitoare la desfășurarea procesului civil producerea unor vătămări, vătămarea să nu poată fi înlăturată în alt mod decât anularea actului. Referitor la condiția nesocotirii dispozițiilor legale privitoare la desfășurarea procesului civil, în speță este evident că aceasta este îndeplinită, întrucât din cadrul procesului pe fondul căruia s-au pronunțat cele două hotărâri lipsește procurorul, ca participant obligatoriu la judecată în cererile întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

În ceea ce privește vătămarea, aceasta reprezintă o noțiune complexă ce nu se limitează doar la prejudicierea drepturilor și intereselor legitime ale părților, ci se extinde inclusiv la justa soluționare a cauzei, fiind produsă în speță prin excluderea din cadrul procesual a reprezentantului „intereselor generale ale societății”, respectiv, procurorul. Or, interesul general este ocrotit de o normă imperativă, a cărei încălcare este sancționată cu nulitatea absolută, ce poate fi invocată în orice fază a procesului civil, de oricare din părți și de instanță, din oficiu, viciile unui act afectat de nulitate absolută neputând fi acoperite.

Pe de altă parte, simpla încălcare a regulilor de drept procesual civil – în speță, prin omiterea participării procurorului, a cărei participare este obligatorie - antrenează în mod virtual și posibilitatea soluționării greșite a litigiului, existând astfel o prezumție simplă de vătămare, ce poate fi dedusă chiar din neobservarea regulilor procedurale instituie de lege. Dat fiind că situațiile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres și restrictiv participarea procurorului în procesul civil sunt reglementate de norme imperative, efectul negativ al nulității nu poate fi înlăturat, astfel că hotărârile pronunțate în cauză sunt lovite de nulitate absolută, impunându-se reluarea judecății în cadrul procesual prevăzut de lege.

În cauza de față participarea procurorului era obligatorie potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, text menționat anterior. Pentru considerentele exprese, care fac inutilă examinarea celorlalte criterii ale recursului, Înalta Curte reține recursul ca fondat și în temeiul dispozițiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ. cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va admite recursul, va casa decizia recurată, urmând a trimite cauza spre rejudecare instanței de apel, care va proceda la judecată în condițiile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, respectiv, cu participarea obligatorie a reprezentantului Ministerului Public.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți împotriva deciziei nr. 181 din 3 iunie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 martie 2011.