ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7368/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin Sentința civilă nr. 134 din 29 martie 2010 Tribunalul Mehedinți, secția civilă a admis în parte cererea reclamantului I.N. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pârâtul la plata sumei de 300.000 euro (echivalent în lei la data plății efective) reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea aplicată prin Sentința penală 545 din 22 august 1959 a Tribunalului Militar Craiova.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin sentința penală amintită reclamantul a fost condamnat la 20 ani de muncă silnică și la 8 ani de degradare civică pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, că această condamnare are, de drept, caracter politic conform art. 1 pct. 2 lit. a) din Legea 221/2009, iar din probele administrate rezultă că i-au fost cauzate prejudicii materiale și morale, fiind împiedicat să-și dezvolte în condiții corespunzătoare personalitatea, să evolueze din punct de vedere social și profesional și să dobândească în timp util un statut corespunzător pregătirii sale. De asemenea, a reținut că după momentul eliberării din penitenciar, reclamantului i-a fost afectată viața socială și familială.

De aceea, a apreciat că suma de 300.000 euro ar reprezenta o dezdăunare corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel pârâtul, apel ce a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 205 din 23 iunie 2010 a Curții de Apel Craiova.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire și nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, a constatat îndeplinite toate condițiile impuse de art. 1 și 5 din Legea nr. 221/2009 și a apreciat că față de prejudiciile morale suferite în urma condamnării se justifică acordarea unei compensații materiale, a cărei întindere se stabilește pe baza unor criterii aflate la îndemâna instanței, cum ar fi durata măsurii abuzive, consecințele produse asupra persoanei și asupra familiei, dar și având în vedere practica instanței europene de contencios al drepturilor omului, respectiv cuantumul daunelor morale pe care aceasta le acordă în situații similare de condamnări pe nedrept, deși situațiile juridice nu pot fi echivalente.

De aceea, a apreciat justificat cuantumul de 300.000 euro al daunelor morale acordate de instanța de fond reclamantului. În termen legal, împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți, solicitând modificarea deciziei atacate și a sentinței instanței de fond, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată, în principal, iar în subsidiar admiterea în parte a acesteia în considerarea dispozițiilor O.U.G. nr. 62/2010. În motivarea recursului a susținut că drepturile persoanelor persecutate politic în perioada comunistă sunt stabilite prin O.U.G.

nr. 214/1999 și prin Decretul-Lege nr. 118/1990, că reclamantul beneficiază de o indemnizație lunară stabilită în baza acestui ultim act normativ, iar faptul că statul a luat deja măsuri de înlăturare a efectelor hotărârii de condamnare cu caracter politic constituie o reparație morală importantă și conduce la aplicarea Legii nr. 221/2009 numai în cazurile deosebite, în care această reparație morală se dovedește a fi insuficientă. De asemenea, a susținut că reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit. În subsidiar, în situația în care se va considera întemeiată acțiunea reclamantului, a solicitat redimensionarea daunelor morale, al căror cuantum este exagerat față de situația de fapt.

Totodată, a susținut că, pentru a se evita situația în care pot fi promovate mai multe acțiuni având ca obiect solicitarea aceluiași drept, trebuie ca reclamantul să facă dovada calității procesuale active unice, având în vedere că aceste despăgubiri se pot solicita o singură dată. Ulterior, la 20 mai 2011, recurenta-pârâtă a depus o cerere în dezvoltarea motivelor de recurs, susținând că la data pronunțării hotărârii de condamnare numitul I.N. avea calitatea de informator al organelor fostei securități, astfel încât condamnarea acestuia nu mai poate fi considerată ca având caracter politic. De aceea se impune respingerea acțiunii promovate, nemaifiind îndeplinite condițiile de acordare a compensațiilor prevăzute de Legea nr. 221/2009.

Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat, urmând a-l admite, pentru considerentele ce succed: Mai întâi, analizând cu prioritate cauza din perspectiva dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va constata că motivele de recurs depuse de recurentul-pârât la 20 mai 2011 nu pot fi cercetate, în raport de dispozițiile art. 306 alin. (1) coroborat cu art. 303 C. proc. civ., fiind depuse în afara termenului de 15 zile prevăzut de lege. Susținerea recurentului în sensul că acestea constituie doar o dezvoltare a motivelor formulate în termen, nu poate fi primită.

Afirmațiile făcute constituie, în mod categoric, motive noi de recurs, ce nu se regăsesc în cererea din 9 iulie 2010. Pe cale de consecință, Înalta Curte va constata că este legal învestită doar cu soluționarea motivelor de recurs depuse în termenul legal de 15 zile de la data comunicării deciziei instanței de apel, astfel încât motivele formulate la 20 mai 2011 nu vor face obiectul analizei. Cât privește prima critică, referitoare la înlăturarea efectelor hotărârii de condamnare prin stabilirea unei indemnizații în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, Înalta Curte constată că ea nu poate fi primită. Astfel, împrejurarea că reclamantul beneficiază de măsuri reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu constituie, prin ea însăși, un motiv de respingere a acțiunii formulate în sistemul Legii nr. 221 /2009.

Conform art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, la stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanța judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001.

Așadar, aprecierea instanțelor de fond, în sensul că reclamantului trebuie să i se acorde despăgubiri, chiar dacă beneficiază de măsuri reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, este făcută cu respectarea textului enunțat. O altă critică formulată de pârât este aceea potrivit căreia reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului moral încercat. Și această critică se va privi ca nefondată, din analiza actelor și lucrărilor dosarului rezultând că instanța de fond, la cererea reclamantului, a administrat probe în dovedirea susținerilor din cererea introductivă. Nefondată este și critica referitoare la necesitatea dovedirii calității procesuale active unice a reclamantului. Pe de o parte, Înalta Curte observă că o asemenea critică nu a fost formulată în apel.

Or, părțile nu pot formula pentru prima dată în recurs, trecând peste calea apelului, critici pe care nu le-au adresat instanței de apel și asupra cărora aceasta nu s-a pronunțat, pentru că s-ar încălca principiul de drept non omisso medio, ceea ce este inadmisibil. Pe de altă parte, reclamantul a solicitat daune pentru prejudiciul propriu, iar nu pentru cel produs autorului său, astfel încât ipoteza vizată de recurentul-pârât oricum nu se verifică. Este întemeiată, însă, critica referitoare la cuantumul daunelor morale acordate. Acest cuantum nu va fi însă stabilit în considerarea dispozițiilor O.U.G. nr. 62/2010, așa cum solicită recurentul-pârât. Declararea neconstituțională a prevederilor art. 1 pct. 1 din O.U.G.

nr. 62/2010 prin Decizia nr. 1354 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a României înseamnă că, la data judecării recursului, nu se mai poate ține cont de o dispoziție declarată neconstituțională ci, în aprecierea cuantumului daunelor morale cuvenite reclamantului vor fi avute în vedere criteriile doctrinare și jurisprudențiale în materie.

Reclamantul a formulat cererea de chemare în judecată cerând daune morale pentru acoperirea suferințelor încercate de el prin aplicarea unei pedepse privative de libertate de 20 de ani muncă silnică și la 8 ani de degradare civică pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, din care a executat efectiv 5 ani, 10 luni și 18 zile în perioada cuprinsă între 10 septembrie 1958 și 24 iulie 1964. În cuantificarea daunelor morale cuvenite reclamantului, Înalta Curte va ține cont de criteriul echității, ce decurge din principiul reparării integrale a prejudiciului, și de echilibrul care trebuie să existe între prejudiciul moral suferit, care nu va putea fi totuși înlăturat în întregime și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat o serie de facilități de natură să-i atenueze suferințele morale, fără a se ajunge la situația unei îmbogățiri fără just temei.

Va avea, de asemenea, în vedere faptul că și în termenii consacrați în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia daunelor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în egală măsură să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime. De aceea, față de aceste argumente, de perioada din sentința de condamnare efectiv executată, de suferințele fizice și psihice încercate de reclamant raportate la vârsta acestuia la momentul condamnării, ținând seama și de consecințele produse ulterior în viața reclamantului pe plan social și profesional, precum și de măsurile reparatorii obținute deja în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, Înalta Curte apreciază că suma de 85.000 euro reprezintă o justă despăgubire pentru prejudiciul moral produs.

Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 raportat la art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va modifica în tot decizia atacată și, admițând apelul pârâtului va schimba în parte sentința instanței de fond, obligând Statul Român la plata sumei de 85.000 euro cu titlul de daune morale către reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți împotriva Deciziei nr. 205 din 23 iunie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică în tot decizia atacată în sensul că admite apelul pârâtului împotriva Sentinței civile nr. 134 din 29 martie 2010 a Tribunalului Mehedinți, secția civilă. Schimbă în parte sentința în sensul că obligă pârâtul la plata sumei 85.000 euro - echivalent în lei la data plății către reclamant, cu titlu de daune morale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2011.