ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3220/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

sentința nr. 151 din 2 martie 2010 Tribunalul Arad, secția civilă, a admis acțiunea

formulată de reclamantul G.l. în contradictoriu

cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Arad și a obligat pârâtul la plata sumei de 50.000

euro despăgubiri conform Legii nr.  221/2009.

În

considerentele sentinței s-a reținut că prin acțiune reclamantul

a solicitat suma de 2.000.000 RON despăgubiri morale pentru condamnarea la 15 ani

muncă silnică și 5 ani degradare civică pentru crimă de uneltire contra ordinii

sociale prevăzută de art. 209 alin. (1) din C. pen. anterior, dispusă prin sentința

nr. 14 din 9 ianuarie 1959 a Tribunalului Militar teritorial Timișoara. Reclamantul

a fost grațiat prin Decretul Consiliului de Stat din 16 iunie 1964 și eliberat din

închisoare la data de 25 iunie 1964.

Instanța a mai reținut că această condamnare

se încadrează în dispozițiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009 constituind

de drept o condamnare cu caracter politic și a stabilit cuantumul daunelor morale

în funcție de consecințele negative suferite de reclamant pe plan fizic și psihic,

importanța valorilor lezate, precum și de măsura în care au fost lezate, impactul

condamnării asupra situației familiale, profesionale și sociale.

Împotriva sentinței a formulat apel reclamantul

solicitând acordarea despăgubirilor în cuantum de 2.000.000 euro întrucât această

sumă poate satisface pe deplin prejudiciul cauzat.

A mai declarat apel și pârâtul, solicitând

schimbarea în tot a sentinței în sensul respingerii acțiunii întrucât nu a fost

depusă în extenso sentința de condamnare nr. 14 din 9 ianuarie 1959 pronunțată de

Tribunalul Militar Timișoara și nu s-a ținut seama că reclamantul beneficiază de

indemnizația stabilită de Decretul-Lege nr. 118/1990.

Curtea de Apel Timișoara, prin decizia

civilă nr. 201 A din 10 iunie 2010 a respins apelurile.

Referitor la apelul reclamantului s-a reținut

că suma de 50.000 euro stabilită drept despăgubiri de prima instanță este îndestulătoare

pentru compensarea prejudiciului moral suferit, iar la cuantificarea acestei sume

au fost avute în vedere toate criteriile, inclusiv nivelul de trai și modul de salarizare

al cetățenilor din perioada comunistă, cât și din prezent.

Recursul pârâtului s-a respins întrucât

la dosar au fost depuse dovezi privind existența hotărârii de condamnare și a pedepsei

executate. De asemenea, s-a reținut că Decretul-Lege nr. 118/1990 nu stabilește

despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit, iar cuantumul despăgubirii acordate

reclamantului nu este disproporționat față de prevederile acestui act normativ.

Împotriva deciziei instanței de apel au

declarat recurs reclamantul G.I. și pârâtul.

În

recursul reclamantului, întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 7-9 C. proc. civ., s-a arătat că față de importanța valorilor lezate numai

suma de 2.000.000 euro este în măsură să acopere în totalitate prejudiciul cauzat

prin condamnare.

Pârâtul și-a întemeiat recursul pe

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., învederând că la dosarul cauzei există o copie

a sentinței de condamnare fără mențiunea caracterului politic al condamnării astfel

cum impune art. 6 al Legii nr. 221/2009. De asemenea, la cuantificarea prejudiciului

nu s-au avut în vedere prevederile O.U.G. nr. 62/2010 prin care a fost modificat

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Față de prevederile acestui act

normativ, de valorile lezate și de practica Curții Europene a Drepturilor Omului

- Cauza O. a solicitat reducerea cuantumului despăgubirilor stabilite.

Recursurile nu sunt fondate.

Prin condamnarea suferită s-a cauzat reclamantului

un prejudiciu nepatrimonial care constă atingerea adusă valorilor care definesc

personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, sănătatea

și integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional,

relațiile familiale și alte valori similare, așa încât, din această perspectivă,

prin privarea de libertate, reclamantului i s-a adus atingere drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului, iar durerile psihice și suferințele fizice provocate de

o atare măsură, pot și trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri.

De asemenea, cuantificarea prejudiciului

moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, iar în situația daunelor

morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă în bani a acestora

nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat

la elementele de fapt.

Înalta Curte apreciază că suma de 50.00

euro respectă principiul proporționalității daunelor morale acordate cu intensitatea

și gravitatea suferințelor psihice încercate de reclamant prin privarea sa de libertate

și nu ar putea fi apreciată ca simbolică, deci lipsită de efectul compensatoriu

pe care trebuie să îl aibă daunele morale și nici ca insuficientă pentru acoperirea

prejudiciului moral încercat de reclamant, ci reprezintă atât cât este necesar pentru

a-i ușura ori compensa în măsura posibilă, suferințele îndurate ca urmare a privării

de libertate.

De asemenea, la stabilirea daunelor morale

au fost avute în vedere și măsurile reparatorii acordate deja reclamantului în temeiul

Decretului-Lege nr. 118/1990, astfel încât

criticile formulate de recurenți privind majorarea sau micșorarea cuantumului acordat

nu pot fi reținute.

O.U.G. nr. 62/2010 care a modificat

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și a impus o plafonare a cuantumului

daunelor morale a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1354 din 20

octombrie 2010 a Curții Constituționale, care este definitivă și obligatorie și

ca atare, această plafonare propusă nu mai poate fi aplicată.

Nu se va reține nici ultima critică inserată

în motivarea recursului pârâtului întrucât potrivit dispozițiilor art. 2 lit.

a) din Legea nr. 221/2009 condamnarea pentru infracțiunea prevăzută de art. 209

C. pen. anterior constituie de drept o condamnare cu caracter politic, astfel că

nu mai este necesară existența mențiunii caracterului politic pe sentința de condamnare.

Față de aceste considerente recursurile

vor fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate

de reclamantul G.I. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad împotriva deciziei nr. 201 A din

10 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6

aprilie 2011.