ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3688/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3688/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 9 iulie 2009 pe rolul Tribunalului Arad, secția

civilă, reclamanta G.M. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului

Arad la acordarea de despăgubiri în cuantum de 1.800.000 euro pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnarea sa cu caracter politic la șapte ani închisoare.

Prin sentința civilă nr. 128 din 25 februarie 2010, Tribunalul

Arad a admis acțiunea formulată de reclamanta G.M. în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect pretenții în baza

Legii nr. 221/2009 și a obligat pe pârât să acorde reclamantei, cu titlu de despăgubiri,

suma de 350.000 euro. A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de

1.000 RON, reprezentând cheltuieli parțiale de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin

sentința penală nr. 21 din 9 ianuarie 1954 a Tribunalului Militar Teritorial Timișoara,

reclamanta G.M. (născută M., căsătorită I.) născută la data de 24 noiembrie 1921

în Arad, a fost condamnată la 7 ani închisoare muncă silnică, 5 ani degradare civică

și confiscarea averii personale, pentru complicitate la crima de trădare de patrie,

potrivit art. 121 pct. 1 și 2 C. pen. comb. cu art. 6 alin. (1) din Decretul

nr. 199/1950 și art. 184 C. pen.

Din biletul de eliberare din 20 septembrie 1960 al Penitenciarului

M.C. rezultă că reclamanta I.M. a fost arestată la data de 23 septembrie 1953 și

pusă în libertate la data de 20 septembrie 1960, la expirarea pedepsei de 7 ani

închisoare.

S-a mai reținut că reclamanta avea la data arestării 21

de ani și o fetiță de numai 4 săptămâni, pe care nu a mai revăzut-o decât după 7

ani de închisoare. După arestare i s-a interzis să mai alăpteze pe fiica sa și,

în urma unor complicații determinate și de condițiile grele de detenție, s-a îmbolnăvit

de TBC, cu repercusiuni fizice și psihice pentru toată viața. După executarea pedepsei,

a aflat că soțul ei a divorțat pentru a nu fi dat afară din serviciu, iar mama sa

era arestată tot pentru crime care primejduiesc securitatea statului și propășirea

economiei naționale. Reclamanta nu a găsit un loc de muncă, fiind nevoită să lucreze

ca muncitoare necalificată, fiind permanent urmărită de securitate și dată afară

din serviciu. De asemenea a fost împiedicată să-și continue studiile, fiind supusă

timp de 36 ani unor persecuții doar pentru că a ajutat și găzduit un om pe care-l

cunoștea.

Tribunalul a reținut că, prin hotărârea Comisiei pentru

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, reclamantei

i-a fost recunoscut dreptul de beneficiară a Decretului-Lege nr. 118/1990, de care

beneficiază și în momentul de față, însă acest drept este modic.

Față de starea de fapt reținută, Tribunalul a constatat

că, prin sistemul de terorizare impus reclamantei și familiei acesteia, i-a fost

cauzat și un prejudiciu nepatrimonial, fiindu-i afectate relațiile sociale, onoarea

și reputația, iar în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii și

apropiații – toate fiind expresia tipică a durerii morale suferită de reclamantă.

În aceste condiții, prima instanță a constatat că se impune

repararea de către stat, prin Ministerul Finanțelor Publice, a pagubei suferită

de către reclamantă, ceea ce presupune, în principiu, înlăturarea tuturor consecințelor

dăunătoare ale acesteia în scopul repunerii, pe cât posibil, în situația anterioară

a victimei, adică a reclamantei.

S-a arătat că, principiul reparării integrale a unui eventual

prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport

de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc.

În schimb, se poate acorda victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu ce

ar tinde la oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi chiar și o sumă

de bani de natură a permite victimei să-și aline prin anumite avantaje rezultatul

dezagreabil al faptei ilicite exercitată împotriva sa.

S-a considerat că, ceea ce trebuie în concret evaluat în

realitate nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze

acest prejudiciu, drept pentru care instanța sesizată cu o astfel de cerere de reparare

a unui prejudiciu nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară,

nu pentru a pune victima într-o situație similară cu acea avută anterior, ci de

a-i procura acele satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea

de care a fost privată.

În cauza dedusă judecății, instanța a avut în vedere, în

concret, vârsta de 21 de ani pe care o avea reclamanta în momentul condamnării,

perioada pentru care i s-a impus această măsură, împrejurarea că avea o fetiță de

numai 4 săptămâni, condițiile grele de detenție afectându-i un drept elementar –

dreptul la sănătate, că i s-a îngrădit libertatea de a dispune și a se mișca cum

dorește, de a-și continua ulterior activitățile, de a obține venituri corespunzătoare

aptitudinilor sale, toate acestea fiind drepturi personale ocrotite de lege, pentru

protejarea cărora se impune o anumită compensare a posibilităților pe care reclamanta

le avea anterior vătămării.

Pe lângă aceste criterii obiective, s-au avut în vedere

și cele făcute numai pe baza calității personale și profesionale a judecătorului

cauzei, cu respectarea principiului proporționalității daunei în despăgubirea acordată

pentru a nu ajunge în situația îmbogățirii fără justă cauză, însă statuând în echitate

și într-un cuantum rezonabil.

Cu referire la jurisprudența Curții Europene și normele

Convenției, Tribunalul a constatat că regulile de evaluare a prejudiciului moral

trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală pe baza unei aprecieri

echitabile.

Instanța a avut în vedere și cuantumul daunelor morale

de care au beneficiat alte persoane în situații similare, evident cu specificul

fiecărei spețe în parte.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia

nr. 176/A din 27 mai 2010, a respins ca neîntemeiat apelul declarat de pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice a județului Arad împotriva sentinței pronunțată de prima instanță.

În considerentele hotărârii, Curtea de Apel a arătat că,

atingerile aduse persoanei umane prin încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale

– drepturilor la viață, la integritate corporală și la sănătate, dreptul la libertate

individuală, dreptul la viață personală, la intimitate și la liniște, la sensibilitate,

la afecțiuni și la dragoste, dreptul la viața de familie, dreptul la cinste, la

onoare, la demnitate, la prestigiu și la reputație – cauzează sau pot cauza nu numai

prejudicii materiale, cât și prejudicii morale.

Prejudiciile sau daunele morale constau mai ales în durerile

fizice și psihice încercate de victime, în restrângerea posibilităților de viață

provenite din vătămări (loviri, răniri, mutilări etc.), în suferințele psihice determinate

de vătămarea integrității corporale sau a sănătății, ori de cauzarea morții unei

persoane apropiate, în suferințele personale și neajunsurile sociale încercate de

victimele calomniilor, defăimărilor, precum și în orice alte prejudicii privind

viața personală, familială și socială a omului.

Instanța de apel a arătat că, problema reparării daunelor

morale a fost dintotdeauna dificilă, datorită atât faptului că suferințele morale

nu sunt susceptibile de o reparare propriu-zisă, ci numai de o alinare, de o ușurare,

cât și faptului că unele suferințe morale îl însoțesc pe om timp îndelungat și câteodată

chiar și până la sfârșitul vieții sale.

Pornind de la aceste considerații teoretice și având în

vedere că legislația nu stabilește criterii legale pentru determinarea prejudiciului

moral, doctrina și jurisprudența au consacrat anumite criterii, cum ar fi consecințele

negative suferite pe plan fizic și moral, importanța valorilor morale lezate, măsura

în care au fost afectate situația familială, profesională sau cea socială.

Un criteriu fundamental însă, consacrat de doctrină și

jurisprudență în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral

este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea cuantumului unor asemenea

despăgubiri implică, fără îndoială, și o doză de aproximare, însă instanța trebuie

să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată

nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, care să permită

celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se

ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Instanța de apel a arătat că, și în termenii Convenției

Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale

are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă

pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în același timp,

despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici

venituri nejustificate pentru victime.

În speța de față, raportat la probatoriul administrat,

curtea de apel a considerat că suma acordată reclamantei, de 350.000 euro, este

proporțională cu prejudiciul moral suferit, rezonabilă, echitabilă, subliniindu-se

faptul că împrejurările concrete în care reclamanta a fost arestată, respectiv la

vârsta de 21 de ani, când avea o fetiță de numai 4 săptămâni și pe care nu a mai

revăzut-o decât la eliberare, după 7 ani, au lăsat o traumă ireparabilă atât în

sufletul reclamantei, ca femeie și în mod special, ca mamă, cât și în derularea

ulterioară a vieții sale, personală și în raport cu propriul copil.

În consecință, instanța de apel a apreciat că suma de 350.

000 euro acordată de instanța de fond este echitabilă și se păstrează un anumit

echilibru în raport cu prejudiciul moral suferit de reclamantă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice a județului Arad, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Recurentul a susținut că în cauză sunt incidente dispozițiile

art. 6 din Legea nr. 221/2009, în sensul că era necesar ca pe hotărârea de condamnare

a reclamantei să fie trecută mențiunea „caracterului politic”, iar împrejurarea

că faptele pentru care a fost condamnată reclamanta constituie de drept condamnare

cu caracter politic nu înlătură obligarea acesteia să depună sentința de condamnare

cu mențiunea „caracterului politic”.

În plus, recurentul a susținut că, potrivit art. 4

alin. (3) din Legea nr. 221/2009, instanța avea obligația să dispună reconstituirea

dosarului în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare.

Pe de altă parte, a arătat că acordarea daunelor morale

nu se justifică având în vedere faptul că însăși drepturile prevăzute și acordate,

în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările

ulterioare, reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au

fost persecutate din motive politice.

Cât privește suma acordată de instanță în cuantum de 350.000

RON reprezentând daune morale, recurentul a considerat că este nejustificată în

raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate

transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor care se pretind prejudiciați.

Totodată, a solicitat ca, în cazul acordării de daune morale,

acestea să fie acordate în limitele stabilite prin O.U.G. nr. 62/2010 prin modificarea

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Pentru a fi cuantificat prejudiciul moral este nevoie de

un criteriu de referință față de care să se poată aprecia mărimea daunelor morale

care se pot acorda, cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea

acordată.

Întrucât, cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă

unor criterii precise de determinare, la repararea daunelor morale, instanța de

judecată trebuie să țină seama și de criteriul echității.

De asemenea, nu este lipsit de relevanță faptul că a trecut

o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului și până în prezent,

astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea

timpului.

Sub aspectul cuantumului daunelor morale, s-a mai arătat

și că Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudență constantă, statuând

în echitate și în raport de circumstanțele cauzei, adoptând o poziție moderată prin

sumele rezonabile acordate.

Recurentul a criticat hotărârea instanței de apel și sub

aspectul cheltuielilor de judecată, arătând că în mod greșit instanța de apel a

apreciat că suma de 1.000 RON a fost acordată corect de prima instanță.

În acest sens, recurentul a considerat că suma de 1.000

RON acordată cu titlu de cheltuieli de judecată este nepotrivit de mare raportat

la complexitatea cauzei și la obiectul ei, solicitând instanței de recurs reducerea

acestor cheltuieli de judecată.

Recursul este fondat, urmând a fi admis sub aspectul cuantumului

daunelor morale.

Nu pot fi însă primite criticile formulate ce vizează nelegalitatea

deciziei pronunțate în apel referitoare la faptul că pe hotărârea de condamnare

a reclamantei nu este trecută mențiunea caracterului politic al condamnării, potrivit

art. 6 din Legea nr. 221/2009.

Astfel, potrivit sentinței nr. 21 din 9 ianuarie 1954 pronunțată

de Tribunalul Militar Teritorial Timișoara în Dosarul nr. 964/1953, faptele pentru

care a fost condamnată reclamanta se încadrează în dispozițiile art. 1 alin. (2)

din Legea nr. 221/2009 și constituie de drept o condamnare cu caracter politic.

Or, prin art. 5 alin. (1) din Lege este reglementată posibilitatea

acordării daunelor morale și pentru ipoteza în care persoana a suferit o condamnare

cu caracter politic.

În acest sens, dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea

nr. 221/2009, stabilind sfera persoanelor îndreptățite la asemenea măsuri reparatorii,

statuează că este vorba despre „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter

politic în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989”.

În consecință, constatându-se că este vorba despre o condamnare

cu caracter politic în sensul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, respectiv

condamnarea pentru complicitate la crima de trădare de patrie, în mod corect s-a

reținut de către instanța de apel incidența art. 5 alin. (1) lit. a) din acest act

normativ.

Este, de asemenea, neîntemeiată critica vizând dispunerea

reconstituirii dosarului, deoarece dispozițiile art. 4 alin. (3) își găsesc aplicabilitatea

numai în situația persoanelor condamnate penal în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) și care solicită

instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor.

Critica întemeiată pe incidența O.U.G. nr. 62/2010 de modificare

a Legii nr. 1354/2010 nu mai poate fi primită atâta timp cât, prin Decizia nr. 1354/2010,

Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor acestui

act normativ, reținând că, prin limitarea despăgubirilor, se creează premisele unei

discriminări între persoane care, deși se află în situații obiectiv identice, beneficiază

de un tratament juridic diferit.

În ceea ce privește criticile referitoare la cheltuielile

de judecată, se constată că, în speță, acțiunea reclamantei a fost admisă și pârâtul

a fost cel care a căzut în pretenții, în înțelesul dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ.

De aceea, în mod corect instanța de fond a obligat pârâtul

la plata către reclamantă a sumei de 1.000 RON, reprezentând onorariu parțial al

apărătorului ales.

Însă, referitor la solicitarea de reducere a cheltuielilor

de judecată, se constată că Înalta Curte nu poate face ea însăși o apreciere a proporționalității

onorariului de avocat cu valoarea pricinii și nici a complexității cauzei deduse

judecății în fața primei instanțe, deoarece recursul este o cale de atac ce se poate

exercita numai pentru motive de nelegalitate, nu și pentru motive de netemeinicie.

Se rețin însă a fi fondate criticile formulate de pârât

vizând cuantumul daunelor morale, precum și criteriul de cuantificare a daunelor

reprezentat de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege

nr. 118/1990, această situație urmând a fi avută în vedere la determinarea cuantumului

daunelor morale.

Astfel, situația de fapt stabilită în fazele procesuale

anterioare prin interpretarea probelor administrate și care, față de dispozițiile

art. 304 C. proc. civ., nu mai pot fi reapreciate în faza de judecată a recursului,

a relevat faptul că reclamanta a fost condamnată la 7 ani închisoare muncă silnică,

5 ani degradare civică și confiscarea averii personale, pentru complicitate la crima

de trădare de patrie, fiindu-i astfel lezate drepturi fundamentale ale omului.

Se constată că, în aprecierea asupra cuantumului daunelor

morale, trebuie ținut seama că, în operațiunea jurisdicțională de cuantificare a

unor asemenea despăgubiri nu se poate realiza o reparare integrală a prejudiciului

produs, dată fiind natura valorilor lezate prin săvârșirea faptei.

Scopul acordării daunelor morale constă în realizarea,

în primul rând, a unei satisfacții morale pentru suferințe de același ordin, iar

nu a unei satisfacții patrimoniale.

Este motivul pentru care aprecierea unor asemenea daune

se realizează în echitate și păstrând principiul proporționalității și justului

echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate.

Fiind vorba de prejudicii morale ele nu pot fi reparate

strict prin echivalentul lor în bani, întrucât viața, sănătatea, onoarea nu pot

fi evaluate în bani, existând practic o incompatibilitate între natura nepatrimonială

a prejudiciului și caracterul patrimonial al despăgubirii.

Faptul că reparația trebuie să fie una echitabilă presupune

că nu se poate ignora natura valorilor nesocotite, dar și că ea nu se poate constitui

în temei al îmbogățirii, întrucât, în caz contrar, s-ar deturna finalitatea acordării

unor astfel de daune, care, așa cum s-a menționat, trebuie să se producă, în primul

rând, pe plan afectiv și moral, iar constatarea caracterului politic al condamnării

reprezintă, în sine, o recunoaștere a conduitei morale și a demnității reclamantei.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate

în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța

are posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească,

dacă și în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul

moral produs.

În raport de acestea, de perioada condamnării și măsurile

complementare dispuse prin hotărârea de condamnare, de suferințele fizice și psihice

încercate de reclamantă și de familia ei, raportate la vârsta acesteia la momentul

condamnării, dar și scurgerea unei lungi perioade de timp de la acel moment, cunoscut

fiind că trecerea timpului are aptitudinea de a estompa suferințele ori o parte

a acestora produse de anumite evenimente, ținând seama și de consecințele produse

ulterior în viața părții, pe plan personal, social și profesional, precum și de

măsurile reparatorii obținute în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, Înalta Curte

constată că daunele morale acordate în primă instanță și menținute de instanța de

apel, nu respectă funcția compensatorie morală ce trebuie dată unor astfel de despăgubiri.

Este motivul pentru care, sunt întemeiate criticile recurentului–pârât

vizând necesitatea stabilirii daunelor cu respectarea principiilor echității și

proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Se reține că același principiu, al statuării în echitate

în legătură cu daunele morale pretinse pentru încălcarea unor drepturi fundamentale

protejate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului se desprinde și din jurisprudența

instanței de contencios european.

Pentru aceste considerente, statuând în echitate și respectând

principiul justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate,

între interesul particular și cel general, față de prevederile art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., se va admite recursul declarat de pârât și se va modifica decizia

atacată, în sensul admiterii apelului declarat de pârât împotriva sentinței primei

instanțe și stabilirii cuantumului daunelor morale la 180.000 euro, păstrându-se

celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice

a județului Arad împotriva deciziei nr. 176/A din 27 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă, pe care o modifică.

Admite apelul declarat de pârât împotriva sentinței

nr. 128 din 25 februarie 2010 a Tribunalului Arad, secția civilă, pe care o schimbă

în parte, în sensul că obligă pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice

să acorde reclamantei G.M. cu titlu de despăgubiri, suma de 180.000 euro.

Păstrează restul dispozițiilor sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 mai 2011.