ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6879/2011

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 29 martie 2010, reclamantul O.G. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în temeiul Legii nr. 221/2010, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 140.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea sa cu caracter politic. Prin Sentința civilă nr. 398/26 mai 2010, Tribunalul Arad a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 30.000 euro, sau echivalentul în RON la data efectuării plății, reprezentând despăgubiri morale.

Prima instanță a reținut că prin Sentința penală nr. 449/17 mai 1949 a Tribunalului Militar Sibiu, reclamantul O.G. a fost condamnat la 2 ani închisoare corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale, prevăzut de art. 209 pct. II C. pen. raportat la art. 157 - 158 C. pen. S-a reținut că O.G., elev în vârstă de 20 de ani, a fost recrutat în anii 1947 - 1948 în organizația subversivă de alte elemente foste legionare, în care a activat împotriva regimului. Conform biletului de liberare nr. 1565/17 octombrie 1950, emis de Penitenciarul Târgșor, reclamantul O.G. a fost liberat la data de 17 octombrie 1950, după executarea pedepsei de 2 ani, fiind arestat la 10 iulie 1948. Condamnarea suferită de reclamant constituie o condamnare cu caracter politic conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care face trimitere la condamnările pronunțate în temeiul art. 209 C. pen.

Legea nr. 221/2009 nu stabilește criterii de determinare a prejudiciului moral. Singurul criteriu de determinare oferit de lege este acela al luării în considerare a măsurilor reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001. Conform Hotărârii nr. 205 din 27 august 1990 a Comisiei de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990, reclamantul O.G. beneficiază de o indemnizație lunară de la data de 1 aprilie 1990. Totodată perioada detenției a fost recunoscută ca vechime în muncă neîntreruptă.

În lipsa unor alte criterii, tribunalul a apreciat că la stabilirea și determinarea despăgubirilor cuvenite pentru prejudiciile morale suferite ca urmare a condamnării reclamantului, este necesar a se avea în vedere în primul rând durata de timp executată, de 2 ani, 3 luni și 7 zile închisoare, suferințele fizice și psihice îndurate, expunerea la disprețul public, atingerea gravă adusă onoarei și demnității sale. Luând în considerare și jurisprudența CEDO, prima instanță a considerat că o sumă de 30.000 euro (15.000 euro/an detenție) este în măsură să conducă la o reparație justă, echitabilă și rezonabilă pentru reclamant. Împotriva Sentinței civile nr. 398/26 mai 2010 a Tribunalului Arad a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin Decizia nr. 350 din 13 octombrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 8000 euro către reclamant cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că, prin Sentința nr. 449 din 17 mai 1949 a Tribunalului Militar Sibiu, reclamantul O.G. a fost condamnat pentru delictul de "uneltire contra ordinei sociale" în baza art. 209 pct. II C. pen. din 1936. O condamnare pentru această faptă are caracter politic prin efectul Legii nr. 221/2009, conform art. 1 alin. (2) din lege, reclamantul nefiind deci exceptat de la beneficiile acestei legi, cum susține pârâtul.

De asemenea, deși reclamantul beneficiază și de măsurile reparatorii ale Decretului-Lege nr. 118/1990, nu înseamnă că este exceptat de la aplicarea Legii nr. 221/2009. Instanța trebuie doar ca într-o asemenea situație să țină seama și de acest aspect la stabilirea cuantumului despăgubirilor pe care le va acorda în baza Legii nr. 221/2009. Orice condamnare nedreaptă produce celor în cauză și familiilor acestora suferințe pe plan moral, social și profesional, le lezează libertatea, demnitatea și onoarea, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite prin lege, și din acest punct de vedere le produce un prejudiciu moral ce justifică acordarea unei compensații materiale. Legislația nu consacră criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral.

Doctrina și jurisprudența au consacrat totuși anumite criterii, cum ar fi consecințele negative suferite pe plan fizic și moral, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost afectate situația familială, situația profesională sau cea socială. Tot în doctrină și jurisprudență s-a ajuns la concluzia că în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral, un criteriu fundamental trebuie să-l reprezinte echitatea, criteriu ce decurge din principiul reparării integrale a prejudiciului. Stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral implică evident și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă la situația unei îmbogățiri fără just temei.

Și în termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în același timp despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime. Reclamantului i-au fost acordate de prima instanță despăgubiri în cuantum de 30.000 euro, sumă care evident depășește criteriul echității prezentat anterior și din acest punct de vedere apelul pârâtului este întemeiat. Pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010. Astfel, prin modificarea art. 5 lit. a) din lege, s-au stabilit limite maxime pentru despăgubirile morale ce pot fi acordate.

În cazul reclamantului O.G., care este persoana condamnată cu caracter politic, limita maximă este de 10.000 euro (pct. 1). Prin urmare, în cauza de față de aplică art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 în forma modificată, impunându-se reducerea cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanță reclamantului. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad. Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ.: Instanța de apel a încălcat prevederile art. 6 din Legea nr. 221/2009, deoarece nu a pus în vedere reclamantului să depună sentințele de condamnare cu mențiunea "caracter politic". Mai mult, așa cum prevede art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel avea obligația să dispună reconstituirea dosarului în care au pronunțate hotărârile de condamnare. Se susține totodată că au fost încălcate prevederile art. 7 din Legea nr. 221/2009 deoarece reclamantul a făcut parte dintr-o organizație subversivă, și în aceste condiții, nu are calitatea de persoană îndreptățită de a solicita despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009. Prin decizia pronunțată, instanța de apel nu a avut în vedere faptul că reclamantul beneficiază de o serie de drepturi în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.

Considerentele instanței de apel sub aspectul prejudiciului moral recunoscut nu se bazează pe nici un înscris, ci numai pe afirmațiile reclamantului cuprinse în cererea de chemare în judecată. Chiar dacă stabilirea prejudiciului moral este un atribut al judecătorului investit cu soluționarea cauzei, acesta trebuie să facă o cercetare amănunțită asupra stării de fapt și nu una pur formală și superficială, deoarece numai în urma unei cercetări amănunțite a stării de fapt se pot stabili consecințele negative suferite de cei în cauză, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială, afectarea prestigiului social.

În cauză, reclamantul nu a dovedit în nici un fel suferințele pe care le-a suportat. Or, prejudiciul moral se stabilește prin apreciere, dar nu o apreciere de ordin general, ci avându-se în vedere criterii aplicabile la cazul concret dedus judecății, la probele administrate. Se mai arată că instanța de apel a stabilit un cuantum mult prea mare al despăgubirilor acordate și se susține că acțiunea este neîntemeiată în raport de Deciziile Curții Constituționale nr. 1358 din 20 octombrie 2010 și nr. 1354 din 20 octombrie 2010. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele: Nu este fondată susținerea pârâtului în sensul că, pentru a beneficia de prevederile Legii nr. 221/2009, reclamantul trebuia să depună la dosar hotărârea de condamnare, cu mențiunea caracterului politic al condamnării.

Prin Sentința nr. 449 din 17 mai 1949 a Tribunalului Sibiu, reclamantul O.G. a fost condamnat la 2 ani de închisoare corecțională, în temeiul art. 209 pct. II C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale. Or, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, condamnarea pronunțată pentru o astfel de faptă constituie de drept condamnare politică și atrage dreptul persoanelor menționate la art. 5 din Lege la acordarea despăgubirilor prevăzute de acest act normativ. Calificarea expresă a caracterul politic al condamnării pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 209 pct. II C. pen. din 1936, făcută de legiuitor prin dispozițiile legale menționate, înlătură obligația reclamantului de a depune la dosar hotărârea de condamnare, cu mențiunea caracterului politic al condamnării.

Nici critica vizând încălcarea prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2010, prin pronunțarea deciziei recurate fără ca, în prealabil, instanța să reconstituie dosarul în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare, nu este fondată. Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 4 din Legea nr. 221/2010, rezultă că obligația instituită în sarcina instanței de judecată prin cel de-al treilea aliniat al articolului menționat există numai atunci când, solicitarea acordării de despăgubiri în condițiile acestei legi este făcută de alte persoane decât cele care au suferit condamnări pentru faptele prevăzute la art. 1 alin. (1) din Lege, așa cum în mod expres prevede art. 4 alin. (1). Or, în cauză, condamnarea suferită de reclamant în temeiul art. 209 C. pen.

constituie de drept o condamnare cu caracter politic, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2010, iar pentru această categorie de condamnări, legiuitorul nu a mai prevăzut necesitatea constatării prealabile a caracterului politic al condamnării de către instanță și, pe cale de consecință, nici necesitatea reconstituirii dosarului în care o astfel de condamnare s-a dispus. Nu sunt întemeiate nici criticile formulate de recurent în temeiul art. 7 din Legea nr. 221/2010, prin acestea urmărindu-se înlăturarea caracterului politic al condamnării atras de temeiul juridic în baza căruia aceasta s-a pronunțat - art. 209 C. pen. - pe baza unor susțineri a căror analiză ar însemna reaprecierea măsurilor dispuse în litigiul penal anterior.

Nici critica prin care se susține că măsurile compensatorii de care reclamantul beneficiază în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, reprezintă o sumă echitabilă și rezonabilă, suficientă pentru repararea prejudiciului suferit nu poate fi primită. Prin hotărârea nr. 205 din 27 august 1990 a Comisiei Județene Arad de aplicare a Decretului-Lege nr. 118/1990 s-a stabilit în favoarea reclamantului o indemnizație lunară de 484 RON. Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 instituie obligația instanțelor de a ține seama la stabilirea cuantumului acordat cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, fără însă a limita acest cuantum la cel al sumelor deja acordate prin respectivul decret.

În ceea ce privește motivele de recurs prin care se critică decizia recurată sub aspectul cuantumului daunelor acordate, Înalta Curte reține următoarele: Este indiscutabil în cauză, fiind stabilit prin probele administrate și care, față de prevederile art. 304 C. proc. civ., că reclamantul O.G. a fost condamnat prin Sentința penală nr. 449 din 17 mai 1949 pronunțată de Tribunalul Militar Sibiu, în temeiul art. 209 pct. II C. pen., la pedeapsa de 2 ani închisoare corecțională, fiind încarcerat la Penitenciarul Târgșor la data de 10 iulie 1948 și liberat la data de 17 octombrie 1950. Nu poate fi contestat în cauză că, prin condamnarea dispusă, au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, că a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, dreptul reclamantului la repararea prejudiciului produs de aceasta fiind incontestabil.

Art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 enumeră condamnările care constituie de drept condamnări cu caracter politic pe cele pronunțate pentru fapte prevăzute de art. 209 C. pen., astfel încât, față de conținutul acestui text legal și de cel al art. 5 alin. (1) din același act normativ, în mod legal instanța de apel a constatat dreptul reclamantului de a beneficia de acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Este adevărat că în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor.

Însă, pe de o parte, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilități de stabilire a unei corespondențe exacte între cuantumul acestei despăgubiri și gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l repare, iar pe de altă parte, recunoașterea legislativă a dreptului de a beneficia de repararea prejudiciului moral produs în anumite condiții, nu face inaplicabile prevederile art. 1169 C.civ sub aspectul dovedirii întinderii cestui prejudiciu. Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde.

Ea presupune o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și care pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată. Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească o sumă de bani potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs, în raport de probele ce se administrează în acest sens. În cauză, însă nu a fost administrat nici un fel de probatoriu sub aspectul întinderii prejudiciului moral încercat de reclamant, evaluarea daunelor morale realizată de instanțe neavând suport probatoriu.

În aceste condiții, instanța de recurs nu poate exercita controlul de legalitate pe care îl determină promovarea căii de atac în cauză. Nefiind administrate probe sub aspectul întinderii prejudiciului moral pretins de reclamant, Înalta Curte nu poate verifica modul în care instanța de apel a interpretat și aplicat dispozițiile legale incidente la situația de fapt pe care a reținut-o. Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte decizia recurată în sensul că va desființa, conform art. 297 C. proc. civ., sentința apelată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, păstrând celelalte dispoziții ale deciziei.

Cu ocazia rejudecării, se vor administra probele necesare pentru a determina întinderea prejudiciului moral suferit de reclamant și se va stabili suma destinată reparării acestui prejudiciu, ținând seama de dovezile ce vor fi administrate în cauză, de dispozițiile legale și de principiile de drept aplicabile. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E: Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP Arad împotriva Deciziei nr. 350 din 13 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Casează în parte decizia recurată. Desființează Sentința civilă nr. 398 din 26 mai 2010 a Tribunalului Arad, secția civilă, și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Păstrează celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 06 octombrie 2011.