ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6879/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6879/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 29 martie 2010, reclamantul

O.G. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, și a

solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în temeiul Legii

nr. 221/2010, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 140.000 euro,

reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea sa

cu caracter politic.

Prin Sentința civilă nr. 398/26 mai 2010,

Tribunalul Arad a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata către

reclamant a sumei de 30.000 euro, sau echivalentul în RON la data efectuării

plății, reprezentând despăgubiri morale.

Prima instanță a

reținut că prin Sentința penală nr. 449/17 mai 1949 a Tribunalului Militar

Sibiu, reclamantul O.G. a fost condamnat la 2 ani închisoare corecțională

pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale, prevăzut de art. 209 pct.

II C. pen. raportat la art. 157 - 158 C. pen. S-a reținut că O.G., elev în

vârstă de 20 de ani, a fost recrutat în anii 1947 - 1948 în organizația

subversivă de alte elemente foste legionare, în care a activat împotriva

regimului.

Conform biletului de

liberare nr. 1565/17 octombrie 1950, emis de Penitenciarul Târgșor, reclamantul

O.G. a fost liberat la data de 17 octombrie 1950, după executarea pedepsei de 2

ani, fiind arestat la 10 iulie 1948.

Condamnarea suferită

de reclamant constituie o condamnare cu caracter politic conform art. 1 alin.

(2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care face trimitere la condamnările

pronunțate în temeiul art. 209 C. pen.

Legea nr. 221/2009 nu

stabilește criterii de determinare a prejudiciului moral. Singurul criteriu de

determinare oferit de lege este acela al luării în considerare a măsurilor

reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr.

118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 568/2001.

Conform Hotărârii nr.

205 din 27 august 1990 a Comisiei de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990,

reclamantul O.G. beneficiază de o indemnizație lunară de la data de 1 aprilie

neîntreruptă.

În lipsa unor alte

criterii, tribunalul a apreciat că la stabilirea și determinarea despăgubirilor

cuvenite pentru prejudiciile morale suferite ca urmare a condamnării

reclamantului, este necesar a se avea în vedere în primul rând durata de timp

executată, de 2 ani, 3 luni și 7 zile închisoare, suferințele fizice și psihice

îndurate, expunerea la disprețul public, atingerea gravă adusă onoarei și

demnității sale.

Luând în considerare

și jurisprudența CEDO, prima instanță a considerat că o sumă de 30.000 euro

(15.000 euro/an detenție) este în măsură să conducă la o reparație justă,

echitabilă și rezonabilă pentru reclamant.

Împotriva Sentinței

civile nr. 398/26 mai 2010 a Tribunalului Arad a declarat apel pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin Decizia nr. 350

din 13 octombrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul

declarat și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat

pârâtul la plata sumei de 8000 euro către reclamant cu titlu de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut că, prin Sentința nr. 449 din 17

mai 1949 a Tribunalului Militar Sibiu, reclamantul O.G. a fost condamnat pentru

delictul de "uneltire contra ordinei sociale" în baza art. 209 pct.

II C. pen. din 1936.

O condamnare pentru

această faptă are caracter politic prin efectul Legii nr. 221/2009, conform

art. 1 alin. (2) din lege, reclamantul nefiind deci exceptat de la beneficiile

acestei legi, cum susține pârâtul.

De asemenea, deși

reclamantul beneficiază și de măsurile reparatorii ale Decretului-Lege nr. 118/1990,

nu înseamnă că este exceptat de la aplicarea Legii nr. 221/2009. Instanța

trebuie doar ca într-o asemenea situație să țină seama și de acest aspect la

stabilirea cuantumului despăgubirilor pe care le va acorda în baza Legii nr.

221/2009.

Orice condamnare

nedreaptă produce celor în cauză și familiilor acestora suferințe pe plan

moral, social și profesional, le lezează libertatea, demnitatea și onoarea,

drepturi personale nepatrimoniale ocrotite prin lege, și din acest punct de

vedere le produce un prejudiciu moral ce justifică acordarea unei compensații

materiale.

Legislația nu

consacră criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral.

Doctrina și

jurisprudența au consacrat totuși anumite criterii, cum ar fi consecințele

negative suferite pe plan fizic și moral, importanța valorilor morale lezate,

măsura în care au fost afectate situația familială, situația profesională sau

cea socială.

Tot în doctrină și

jurisprudență s-a ajuns la concluzia că în cuantificarea despăgubirilor

acordate pentru prejudiciul moral, un criteriu fundamental trebuie să-l

reprezinte echitatea, criteriu ce decurge din principiul reparării integrale a

prejudiciului.

Stabilirea

cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral implică evident și o doză

de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între

prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în

totalitate, și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat

anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă la

situația unei îmbogățiri fără just temei.

Și în termenii

Convenției Europene a Drepturilor Omului criteriul echității în materia

despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să

primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte

compensatorii, dar în același timp despăgubirile să nu reprezinte amenzi

excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru

victime.

Reclamantului i-au

fost acordate de prima instanță despăgubiri în cuantum de 30.000 euro, sumă

care evident depășește criteriul echității prezentat anterior și din acest

punct de vedere apelul pârâtului este întemeiat.

Pe de altă parte,

Legea nr. 221/2009 a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 62 din 30

iunie 2010.

Astfel, prin

modificarea art. 5 lit. a) din lege, s-au stabilit limite maxime pentru

despăgubirile morale ce pot fi acordate. În cazul reclamantului O.G., care este

persoana condamnată cu caracter politic, limita maximă este de 10.000 euro

(pct. 1).

Prin urmare, în cauza

de față de aplică art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 în forma

modificată, impunându-se reducerea cuantumului despăgubirilor acordate de prima

instanță reclamantului.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad.

Prin motivele de

recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe

prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.:

Instanța de apel a

încălcat prevederile art. 6 din Legea nr. 221/2009, deoarece nu a pus în vedere

reclamantului să depună sentințele de condamnare cu mențiunea "caracter

politic".

Mai mult, așa cum

prevede art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel avea

obligația să dispună reconstituirea dosarului în care au pronunțate hotărârile

de condamnare.

Se susține totodată

că au fost încălcate prevederile art. 7 din Legea nr. 221/2009 deoarece

reclamantul a făcut parte dintr-o organizație subversivă, și în aceste

condiții, nu are calitatea de persoană îndreptățită de a solicita despăgubiri

în temeiul Legii nr. 221/2009.

Prin decizia

pronunțată, instanța de apel nu a avut în vedere faptul că reclamantul

beneficiază de o serie de drepturi în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.

Considerentele

instanței de apel sub aspectul prejudiciului moral recunoscut nu se bazează pe

nici un înscris, ci numai pe afirmațiile reclamantului cuprinse în cererea de

chemare în judecată.

Chiar dacă stabilirea

prejudiciului moral este un atribut al judecătorului investit cu soluționarea

cauzei, acesta trebuie să facă o cercetare amănunțită asupra stării de fapt și

nu una pur formală și superficială, deoarece numai în urma unei cercetări

amănunțite a stării de fapt se pot stabili consecințele negative suferite de

cei în cauză, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost

lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura

în care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială,

afectarea prestigiului social.

În cauză, reclamantul

nu a dovedit în nici un fel suferințele pe care le-a suportat. Or, prejudiciul

moral se stabilește prin apreciere, dar nu o apreciere de ordin general, ci

avându-se în vedere criterii aplicabile la cazul concret dedus judecății, la

probele administrate.

Se mai arată că

instanța de apel a stabilit un cuantum mult prea mare al despăgubirilor

acordate și se susține că acțiunea este neîntemeiată în raport de Deciziile

Curții Constituționale nr. 1358 din 20 octombrie 2010 și nr. 1354 din 20

octombrie 2010.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

reține următoarele:

Nu este fondată

susținerea pârâtului în sensul că, pentru a beneficia de prevederile Legii nr.

221/2009, reclamantul trebuia să depună la dosar hotărârea de condamnare, cu

mențiunea caracterului politic al condamnării.

Prin Sentința nr. 449

din 17 mai 1949 a Tribunalului Sibiu, reclamantul O.G. a fost condamnat la 2

ani de închisoare corecțională, în temeiul art. 209 pct. II C. pen., pentru

săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale.

Or, potrivit art. 1

alin. (1) din Legea nr. 221/2009, condamnarea pronunțată pentru o astfel de

faptă constituie de drept condamnare politică și atrage dreptul persoanelor

menționate la art. 5 din Lege la acordarea despăgubirilor prevăzute de acest

act normativ.

Calificarea expresă a

caracterul politic al condamnării pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de

art. 209 pct. II C. pen. din 1936, făcută de legiuitor prin dispozițiile legale

menționate, înlătură obligația reclamantului de a depune la dosar hotărârea de

condamnare, cu mențiunea caracterului politic al condamnării.

Nici critica vizând

încălcarea prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2010, prin

pronunțarea deciziei recurate fără ca, în prealabil, instanța să reconstituie

dosarul în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare, nu este fondată.

Din interpretarea

sistematică a prevederilor art. 4 din Legea nr. 221/2010, rezultă că obligația

instituită în sarcina instanței de judecată prin cel de-al treilea aliniat al

articolului menționat există numai atunci când, solicitarea acordării de

despăgubiri în condițiile acestei legi este făcută de alte persoane decât cele

care au suferit condamnări pentru faptele prevăzute la art. 1 alin. (1) din

Lege, așa cum în mod expres prevede art. 4 alin. (1).

Or, în cauză,

condamnarea suferită de reclamant în temeiul art. 209 C. pen. constituie de

drept o condamnare cu caracter politic, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr.

221/2010, iar pentru această categorie de condamnări, legiuitorul nu a mai

prevăzut necesitatea constatării prealabile a caracterului politic al

condamnării de către instanță și, pe cale de consecință, nici necesitatea

reconstituirii dosarului în care o astfel de condamnare s-a dispus.

Nu sunt întemeiate

nici criticile formulate de recurent în temeiul art. 7 din Legea nr. 221/2010,

prin acestea urmărindu-se înlăturarea caracterului politic al condamnării atras

de temeiul juridic în baza căruia aceasta s-a pronunțat - art. 209 C. pen. - pe

baza unor susțineri a căror analiză ar însemna reaprecierea măsurilor dispuse

în litigiul penal anterior.

Nici critica prin

care se susține că măsurile compensatorii de care reclamantul beneficiază în

baza Decretului-Lege nr. 118/1990, reprezintă o sumă echitabilă și rezonabilă,

suficientă pentru repararea prejudiciului suferit nu poate fi primită.

Prin hotărârea nr.

205 din 27 august 1990 a Comisiei Județene Arad de aplicare a Decretului-Lege

nr. 118/1990 s-a stabilit în favoarea reclamantului o indemnizație lunară de

484 RON.

Art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 instituie obligația instanțelor de a ține seama la

stabilirea cuantumului acordat cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral

de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990,

fără însă a limita acest cuantum la cel al sumelor deja acordate prin

respectivul decret.

În ceea ce privește

motivele de recurs prin care se critică decizia recurată sub aspectul

cuantumului daunelor acordate, Înalta Curte reține următoarele:

Este indiscutabil în

cauză, fiind stabilit prin probele administrate și care, față de prevederile

art. 304 C. proc. civ., că reclamantul O.G. a fost condamnat prin Sentința

penală nr. 449 din 17 mai 1949 pronunțată de Tribunalul Militar Sibiu, în

temeiul art. 209 pct. II C. pen., la pedeapsa de 2 ani închisoare corecțională,

fiind încarcerat la Penitenciarul Târgșor la data de 10 iulie 1948 și liberat

la data de 17 octombrie 1950.

Nu poate fi contestat

în cauză că, prin condamnarea dispusă, au fost lezate drepturi fundamentale ale

omului, că a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană,

dreptul reclamantului la repararea prejudiciului produs de aceasta fiind

incontestabil.

Art. 3 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 enumeră condamnările care constituie de drept

condamnări cu caracter politic pe cele pronunțate pentru fapte prevăzute de

art. 209 C. pen., astfel încât, față de conținutul acestui text legal și de cel

al art. 5 alin. (1) din același act normativ, în mod legal instanța de apel a

constatat dreptul reclamantului de a beneficia de acordarea de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit.

Este adevărat că în

cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu

există criterii precise pentru determinarea lor. Însă, pe de o parte,

despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial

nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilități de stabilire a unei

corespondențe exacte între cuantumul acestei despăgubiri și gravitatea

prejudiciului pe care ar trebui să-l repare, iar pe de altă parte,

recunoașterea legislativă a dreptului de a beneficia de repararea prejudiciului

moral produs în anumite condiții, nu face inaplicabile prevederile art. 1169

C.civ sub aspectul dovedirii întinderii cestui prejudiciu.

Problema stabilirii

despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a

unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori

suferința psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere și

evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și

care pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Prin urmare, chiar

dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora

îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are astfel posibilitatea să

aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească o sumă de bani

potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs, în raport de probele ce se

administrează în acest sens.

În cauză, însă nu a

fost administrat nici un fel de probatoriu sub aspectul întinderii

prejudiciului moral încercat de reclamant, evaluarea daunelor morale realizată

de instanțe neavând suport probatoriu.

În aceste condiții,

instanța de recurs nu poate exercita controlul de legalitate pe care îl

determină promovarea căii de atac în cauză. Nefiind administrate probe sub

aspectul întinderii prejudiciului moral pretins de reclamant, Înalta Curte nu

poate verifica modul în care instanța de apel a interpretat și aplicat

dispozițiile legale incidente la situația de fapt pe care a reținut-o.

Prin urmare, în

temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va

casa în parte decizia recurată în sensul că va desființa, conform art. 297 C.

proc. civ., sentința apelată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe, păstrând celelalte dispoziții ale deciziei.

Cu ocazia

rejudecării, se vor administra probele necesare pentru a determina întinderea

prejudiciului moral suferit de reclamant și se va stabili suma destinată

reparării acestui prejudiciu, ținând seama de dovezile ce vor fi administrate

în cauză, de dispozițiile legale și de principiile de drept aplicabile.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E:

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP

Arad împotriva Deciziei nr. 350 din 13 octombrie 2010 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă.

Casează în parte

decizia recurată.

Desființează Sentința

civilă nr. 398 din 26 mai 2010 a Tribunalului Arad, secția civilă, și trimite

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Păstrează celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 06 octombrie 2011.