ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6131/2011

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele: La 22 decembrie 2009, reclamantul P.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Arad, solicitând obligarea acestuia, la plata sumei de 500.000 euro, despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant, ca efect al urmăririi penale și condamnării sale, în baza sentinței penale nr. 449 din 23 martie 1949'a Tribunalului Militar Timișoara, la 8 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 209 alin. (3) C. pen., pedeapsă revizuită ulterior, prin sentința penală nr. 1075 din 16 octombrie 1951, la 5 ani închisoare corecțională și 3 ani interdicție corecțională.

În drept, acțiunea reclamantului a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1 alin. (2), art. 5 din Legea nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 179 din 11 martie 2010, Tribunalul Arad, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul P.G. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Arad. A dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 75.000 euro sau echivalentul în RON, conform cursului Băncii Naționale Române de la data efectuării plății.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că privarea de libertate în perioada 1950-1955 a reclamantului, condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută și pedepsită de art. 209 alin. (3) C. pen., la o pedeapsă de 5 ani închisoare corecțională și 3 ani de interdicție corecțională, a adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale acestuia, lezându-i demnitatea, onoarea și libertatea individuală și i-a produs suferințe de ordin moral și social, la data respectivă, acesta fiind elev la Liceul C. din Arad.

Tribunalul Arad a apreciat relativ la persoana reclamantului, care a avut de suferit o condamnare penală, ce i-a marcat negativ tot restul vieții și datorită căreia perspectivele sale, ca tânăr au fost brutal frânte de regimul totalitar, că suma de 75.000 euro, ar fi în măsură să atenueze suferința din trecut și să-i asigure reclamantului o reparație echitabilă, cu respectarea principiului proporționalității daunei, în despăgubirea acordată. Împotriva sentinței Tribunalului au declarat apel, moștenitorii reclamantului, anume: P.D.M., C.N.C., aceeași cale de atac fiind exercitată și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Arad, ambii criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Astfel, moștenitorii reclamantului P.G. (decedat la 10 aprilie 2010, ulterior pronunțării sentinței Tribunalului Arad) au criticat hotărârea instanței de fond, sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate de Tribunal. Apelanții-reclamanți P.D.M. și C.N. au susținut astfel, că daunele morale sunt inferioare sumei solicitată inițial de reclamant, învederând că acestea nu reflectă în mod just, suferințele reclamantului și efectele privării de libertate, măsură care a avut un impact negativ asupra întregii familii a reclamantului, perioada 1948-1950, în care acesta nu a putut exercita nicio profesie, fiind urmărit de organele de represiune, nefîind luată în calcul de instanța de fond.

Apelul declarat de pârât a adus critici referitoare la nedovedirea acțiunii și stabilirea corectă a stării de fapt, precum și la supraevaluarea prejudiciului moral, în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, pârâtul solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței Tribunalului și respingerea acțiunii ca fiind insuficient dovedită, iar în subsidiar, reducerea cuantumului daunelor morale acordate, în limitele prevăzute de O.U.G. nr. 62/2010. Prin decizia nr. 354/A din 13 octombrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. a județului Arad împotriva sentinței civile nr. 179 din 11 martie 2010 a Tribunalului Arad.

A schimbat în parte sentința menționată, în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamanții P.D.M. și C.N. (moștenitorii reclamantului P.G.), a sumei de 2.500 euro, cu titlul de daune morale. A menținut în rest sentința. A respins ca nefondat, apelul declarat de reclamanții-moștenitori ai defunctului P.G. împotriva aceleiași sentințe. Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar ordinar a reținut următoarele: În ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate, instanța de apel a reținut că, recunoașterea prin lege a posibilității de acordare a unei despăgubiri pentru prejudicial moral suferit de reclamant și dificultatea cuantificării acestuia, ori de câte ori este vorba de evaluarea unor suferințe de ordin moral nu trebuie interpretată, în sensul obținerii unor sume de bani exorbitante, fără corespondent în raport de ceea ce trebuie să însemne prejudiciul moral, cum este suma de 500.000 euro, pretinsă și solicitată de reclamant prin acțiune.

Astfel, prejudiciul moral care rezultă din lezarea unui drept sau a unui interes ține de persoana reclamantului, de consecințele negative suferite de acesta, de importanța valorilor morale lezate, de intensitatea cu care a fost percepută suferința morală, precum și de durata de timp a condamnării. Curtea de Apel Timișoara, a reținut în considerentele deciziei pronunțate că, prin prevederile legii reparatorii, legiuitorul a urmărit, în primul rând, să acorde o despăgubire morală persoanelor care au suferit condamnări ca urmare a opoziției lor fățișe față de regimul totalitar, dar și acelora care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, urmând ca la stabilirea cuantumului despăgubirilor să se țină seama și de măsurile reparatorii deja acordate, în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 și de modificările aduse Legii nr. 221/1990 prin O.U.G.

nr. 62/2010, în vigoare la data pronunțării hotărârii. Cât privește criticile comune ale moștenitorilor -reclamanți și ale pârâtului, referitor la cuantificarea daunelor morale, evident de pe poziții diferite, primii solicitând mărirea sumei stabilită în mod eronat de instanța de apel la numai 2.500 euro, iar pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Arad, reducerea acesteia, Curtea de Apel Timișoara, a reținut următoarele: Conform art. 5 din Legea nr. 221/200, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acestuia până la gradul al II- lea pot solicita instanței acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului nr. 118/1990. Prin Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010 legiuitorul a stabilit limite maxime ale daunelor morale ce pot fi acordate persoanelor ce au făcut obiectul condamnărilor politice sau măsurilor administrative cu caracter politic, cât și criterii de cuantificare a acestor daune, în limitele stabilite de lege. Astfel, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 modificată a prevăzut „ acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la: 10.000 euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

5.000 euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I. 2.500 euro pentru descendenții de gradul al-II-lea. La aprecierea cuantumului despăgubirilor, instanța de apel, care a micșorat cuantumul daunelor morale acordate reclamantului a avut în vedere că acesta a beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990, încasând o pensie lunară de 1.396 RON. Așa fiind, la stabilirea întinderii despăgubirilor cuvenite reclamantului, instanța a avut în vedere că reclamantul a fost beneficiarul acestei sume, desigur acordată cu caracter reparator și, în raport de aceste criterii și de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, instanța de apel a admis apelul declarat de pârât și a redus cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, de la 75.000 euro la 2.500 euro, apreciind că această din urmă sumă reprezintă o despăgubire echivalentă și echitabilă.

Împotriva deciziei nr. 354/A din 13 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă au declarat recurs reclamanții C.N., P.D. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Arad. Reclamanții critică decizia recurată pentru următoarele motive: Hotărârea instanței de apel, de reducere a cuantumului daunelor morale, la 2.500 euro este nelegală, în raport cu suferințele efective îndurate de reclamantul P.G., neconformă criteriilor în materie, consacrate de doctrina jursidicțională, nefiind argumentate criteriile care au determinat instanța de apel a le reduce. Recurenții-reclamanți C.N. și P.D. solicită admiterea recursului, modificarea hotărârilor pronunțate și admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată și susțin că decizia pronunțată de instanța de apel este nelegală, deoarece aplicând prevederile O.U.G.

nr. 62/2010 care limitează cuantumul despăgubirilor, Curtea de Apel Timișoara nu a motivat, care sunt considerentele pentru care, suma de 2.500 euro, acordată cu titlul de daune morale, reprezintă o despăgubire echitabilă. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Arad, invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât, în cauză nu mai pot fi acordate daune morale, deoarece prin Deciziile nr. 1354/2010 și 1358/2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.

Criticile aduse deciziei instanței de apel de către pârât vizează nelegalitatea acesteia, sub aspectul criteriilor și modalităților de stabilire a despăgubirilor, precum și nedovedirii acțiunii, în lipsa sentințelor penale, care trebuiau prezentate în original, sau să aibă mențiunea „caracter politic". Se susține de către recurentul-pârât, că reclamantul a beneficiat și de o indemnizație lunară de 1.396 RON, astfel că rezultă că acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în completarea Decretului-Lege nr. 118/1990, a altor drepturi bănești cu titlul de daune morale este nejustificată și lipsită de temei legal, întrucât reclamantul a beneficiat și de alte drepturi stabilite de acest din urmă act normativ.

Or, din această perspectivă, recurentul-pârât susține că toate aceste facilități, dacă ar fi cuantificate în bani, ar determina o mărire a cuantumului măsurilor reparatorii de care a beneficiat reclamantul. Examinând decizia instanței de apel, prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți este fondat și urmează a fi admis pentru considerentele ce succed: Instanța de fond a reținut în mod judicios că reclamantul P.G. a suferit o condamnare la 5 ani închisoare și 3 ani interdicție corecțională, pentru „crima de uneltire contra ordinii publice" prevăzută și pedepsită de art. 209 alin. (1) C. pen.

din anul 1936, pedeapsă executată în întregime. În raport de dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, condamnarea astfel pronunțată are de drept caracter politic, așa încât nu pot fi primite ca fondate, criticile pârâtului referitoare la lipsa mențiunii „caracter politic" de pe sentințele penale, nefiind necesară reconstituirea dosarului penal. Cu acest argument al considerentelor mai sus redate, vor fi respinse criticile pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Arad, referitoare la nedovedirea acțiunii și lipsa mențiunii caracter politic cu privire la sentințele penale depuse, precum și încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.

În contextul arătat, fixarea cuantumului daunelor morale la suma de 2500 euro, de către instanța de apel, apare ca nefiind conformă criteriilor în materie, consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială, iar suma acordată prin decizia pronunțată de instanța de apel, cu titlul de daune morale, nu poate fi considerată ca fiind îndestulătoare, cum greșit și, în lipsă de criterii, a reținut Curtea de Apel Timișoara. Deși la data pronunțării hotărârii atacate, nu fuseseră date de către Curtea Constituțională deciziile nr. 1354 și nr. 1358, publicate ulterior în M. Of. nr. 761/15.11.2010, decizii prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. I pct. 1 și art. II din O.U.G.

nr. 62/2010, respectiv a art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 este de precizat că, deși erau aplicabile prevederile acestei ordonanțe privind plafonarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic, instanța de apel a acordat o sumă modică, fără a indica și analiza criteriile care au determinat-o la stabilirea cuantumului de 2.500 euro. Condamnarea reclamantului P.G. la 5 ani detenție și executarea pedepsei, prin privarea sa de libertate a adus atingere gravă drepturilor și valorilor umane, cauzându-i suferințe pe plan fizic, moral, social și familial. Ca atare, la stabilirea cuantumului daunelor morale se au în vedere consecințele negative suferite de reclamant, importanța valorilor morale lezate, măsura în care aceste valori au fost afectate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării.

Deși legiuitorul nu a conturat criteriile legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina și jurisprudența au consacrat totuși anumite repere pentru cuantificarea despăgubirilor acordate cu acest titlu, cum ar fi echitatea și proporționalitatea. Stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică, în mod inevitabil o doză de aproximare, instanța fiind nevoită să stabilească un anumit echilibru, între prejudiciul moral suferit (care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate) și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje de natură a atenua suferințele morale.

În termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca o persoană vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în același timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime. Prejudiciul moral nu se poate rezuma la determinarea „prețului"suferinței psihice, ce nu poate fi cuantificată, ci presupune aprecierea tuturor consecințelor negative ale prejudiciului, precum și ale implicației acestuia pe planul vieții personale, sociale, familiale, profesionale ale persoanei care invocă existența prejudiciului.

Prin mărimea sa, în sensul unei corecte cuantificări, suma de bani acordată cu titlul de daune morale, nu trebuie, într-adevăr, să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă un caracter simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat. Or, acest efect compensatoriu se realizează pe deplin printr-o sumă de 50.000 de euro, sumă pe care Înalta Curte o apreciază ca fiind o despăgubire reală pentru suferința persoanei condamnate, în scopul reparării unui prejudiciu nepatrimonial, prin însăși destinația acesteia, de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție pentru prejudiciul suferit.

Despăgubirea bănească nu poate fi refuzată nici pe considerentul că, acordată într-un cuantum mai mare, ar putea constitui o îmbogățire fără just temei, cum greșit a pretins pârâtul în criticile sale, circumscrise motivelor legate de acordarea daunelor, la o valoare superioară celei reale. Cu aceste fine ale considerentelor, urmează a fi respinse ca nefondate și criticile recurentului-pârât Statul Român, privind micșorarea daunelor stabilite de instanța de apel, sub 2.500 euro, în principal și, respingerea acțiunii în subsidiar.

Cuantumul daunelor morale acordate de instanța de apel nu trebuia stabilit arbitrar, ci în analiza atentă a împrejurărilor concrete ale cauzei, prin raportarea la intensitarea și durata suferințelor psihice încercate de victimă pe timpul celor 5 ani de detenție, având în vedere și vârsta acestuia, de numai 18 ani și imposibilitatea ulterioară de a mai desfășura o activitate profesională, timp de 2 ani, Altfel spus, instanța de apel a ignorat criteriile în care, repararea daunelor este și trebuie să fie înțeleasă, întru-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, ci ca pe un complex de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale al cărui scop este acela ca, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere persoanei condamnate o anumită satisfacție.

Prin privarea de libertate, ca urmare a stării de detenție, drepturile și libertățile fiind anulate, aceste valori au suferit o atingere serioasă și gravă, cu repercusiuni derulate în timp asupra tuturor laturilor vieții. Din perspectiva celor expuse și, prin raportare concretă la datele cauzei, la starea de fapt corect reținută de instanță, în aplicarea efectivă a principiului echității și proporționalității și cu scopul de a acoperi pe cât posibil, în acest mod, consecințele negative suferite de reclamant, Înalta Curte apreciază că suma de 50.000 euro reprezintă o măsură eficientă pentru recunoașterea suferințelor cauzate acestuia, acest cuantum fiind în concordanță cu jursiprudența în materie.

Așa fiind, în aplicarea prevederilor art. 314 C. proc. civ. se va admite recursul declarat de reclamanți, cu modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 50.000 euro, către reclamanți cu titlul de daune morale. Referitor la recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Arad, Înalta Curte reține ca nefondate criticile pentru următoarele considerente: Susținerile recurentului-pârât Statul Român, în sensul că acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant, în temeiul Legii nr. 221/2009 este nelegală, deoarece reclamantul P.G. a beneficiat de indemnizația lunară, conform Decretului-Lege nr. 118/1990 și de alte facilități, nu sunt fondate.

Legea nr. 221/2009 are evident un caracter compensatoriu, de complinire a măsurilor dispuse prin Decretul-Lege nr. 118/1990, astfel că acordarea măsurilor reparatorii în temeiul acestuia din urmă, nu exclude și acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare politică, sau în calitate de victimă a unei măsuri administrative cu caracter politic, ci trebuie avute în vedere, la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate în temeiul art. 5 din Legea nr. 221/2009, cele două acte normative urmând a fi aplicate de instanțe completându-se reciproc, ci nu excluzându-se.

Faptul că, inclusiv persoanele care au beneficiat de măsuri reparatorii în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 pot primi despăgubiri pentru prejudiciul moral, în temeiul Legii nr. 221/2009, rezultă chiar din dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a). Astfel, textul citat prevede că la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990. Se reține așadar, că eventuala indemnizație primită în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 de către persoana care solicită despăgubiri morale, reprezintă doar un criteriu ce trebuie avut în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor și, în niciun caz, un motiv de respingere a acțiunii întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, cum greșit solicită recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Arad. Deși hotărârea dată de instanța de apel precede pronunțării Deciziilor Curții Constituționale nr. 1354 și 1358 din 20 octombrie 2010, respectiv 21 octombrie 2011, nu se poate susține cu temei că, raportat la acestea, nu mai pot fi acordate despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ca urmare a declarării neconstituționale a acestora. Cu precizarea că, în situația de față, analiza acestui motiv de recurs se va realiza pornind de la situația dată în speță, aceea a pronunțării deciziei atacate, anterior pronunțării deciziilor Curții Constituționale, la care face referire recurentul-pârât, ca temei al neaplicării art. 5 din Legea nr. 221/2009, se impun a fi evidențiate următoarele considerente: Cu privire la efectele deciziilor Curții Constituționale pronunțate în controlul de neconstituționaliate a postiori, art. 147 alin. (4) din Constituție, arată că la data publicării lor în M. Of.

al României, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Prin urmare, deciziile Curții Constituționale nu abrogă și nici nu modifică prevederile legale, ci împiedică producerea de efecte de către dispozițiile declarate neconstituționale până la intervenția legiuitorului. Altfel spus, la data pronunțării deciziei Curții de Apel Timișoara, 13 octombrie 2010, Curtea Constituțională nu se pronunțase asupra excepției de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și, pe cale de consecință, criteriile ce decurg din principiul reparării integrale a prejudiciului, își au suportul în principiile echității și proporționalității, consacrate în doctrină și jurisprudență.

Caracterul inestimabil al prejudiciului moral nu poate suprima protecția victimei, despăgubirea acordată acesteia neconstituind atât un echivalent, cât și o satisfacție de substituție. A admite criticile pârâtului, în sensul că nu se pot acorda despăgubiri bănești pentru repararea prejudiciului moral suferit de cel condamnat, deoarece nu există criterii precise pentru determinarea cuantumului lor, înseamnă a subordona chestiunea de principiu a dreptului victimei la reparații, unei chestiuni privitoare la probațiune. În consecință, conform art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanții moștenitori, va modifica decizia Curții de Apel, în sensul obligării pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P.

Arad- să plătească reclamanților suma de 50.000 euro, daune morale sau echivalentul în RON, la data efectuării plății. Se vor menține restul dispozițiilor deciziei și sentinței. În temeiul art. 312 alin. (1) teza a-II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Arad împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții C.N. și P.D. împotriva deciziei nr. 354/A din 13 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, pe care o modifică în parte, în sensul că obligă pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Arad să plătească reclamanților suma de 50.000 euro daune morale, echivalentul în RON la data efectuării plății. Menține restul dispozițiilor deciziei recurate și sentinței. Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Arad împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2011.