ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4486/2011

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 23 noiembrie 2009, reclamantul N.P. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.

Arad, și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 Euro (echivalentul a 4.200.000 lei la cursul de 4,2 lei/Euro), sau echivalentul în lei la data efectuării plății, sumă ce reprezintă despăgubirile pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său, N.G., prin condamnarea la 8 ani de temniță grea și confiscarea averii pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. 3 din Codul penal din anul 1936. Prin sentința civilă nr. 85 din 11 februarie 2010, Tribunalul Arad a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să-i plătească reclamantului suma de 160.000 Euro sau echivalentul în lei la cursul B.N.R.

în ziua plății. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că tatăl reclamantului N.P., defunctul N.G., a fost condamnat prin sentința penală nr. 772 din 17 decembrie 1954, pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial Timișoara, la pedeapsa de 8 ani de temniță grea și confiscarea averii personale pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. 3 din Codul penal din anul 1936. Sentința a rămas definitivă prin decizia nr. 534 din 11 martie 1955, pronunțată de Tribunalul Militar pentru Unitățile MAI București. Permanent în perioada detenției și după eliberarea acestuia, reclamantul și familia sa au suferit repercusiuni. Familia reclamantului a fost supusă la nenumărate suferințe de natură fizică, psihică și morală.

În închisoare, condițiile au fost deosebit de grele, metodele folosite fiind dintre cele mai dure, tatăl reclamantului fiind supus regimului de înfometare, ținut în frig și supus la bătăi crunte, închisoarea din Aiud fiind cunoscută ca având condiții extrem de grele. Prin condamnarea și executarea pedepsei de către tatăl său, reclamantului i s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecințele dăunătoare, neevaluabile în bani, inconveniente de ordin fizic, fiind alungat din casă și tratat ca un criminal; de asemenea, au fost influențate negativ și relațiile sociale, relațiile cu prietenii, apropiații, s-au produs vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală.

Reclamantul a suferit și un prejudiciu material, prin confiscarea averii care nu i-a mai fost restituit niciodată. Caracterul politic al condamnării tatălui reclamantului rezultă din însuși actul normativ în baza căruia acesta a fost condamnat și încarcerat, nemaifiind necesară procedura instituită de art. 4 din același act normativ, reclamantul putându-se adresa instanței de judecată în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009. Nici sistemul legislativ național și nici normele comunitare nu prevăd un mod concret care să repare pe deplin daunele morale. În schimb, se poate acorda victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu ce ar tinde la oferirea unui echivalent care poate fi o sumă de bani de natură a permite victimei să-și aline prin anumite avantaje rezultatul dezagreabil al faptei ilicite exercitată împotriva sa.

Suma de 160.000 Euro a fost apreciată ca reprezentând o satisfacție suficientă și echitabilă. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâtul, iar prin decizia nr. 95A din 21 aprilie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins ambele apeluri formulate. Răspunzând criticilor formulate de părți prin apelurile declarate, instanța de apel a reținut că, în speță, nu este necesar ca pe hotărârea de condamnare a lui N.G., respectiv sentința nr. 772 din 17 decembrie 1954 a Tribunalului Militar Timișoara, să fie menționat caracterul politic al condamnării, întrucât infracțiunea pentru care a fost condamnat la 8 ani temniță grea, este cea de crimă de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. 3 din Codul penal din 1936, iar condamnarea pentru această infracțiune constituie de drept condamnare cu caracter politic în baza art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

Este adevărat că la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale, conform art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța trebuie să țină seama și de măsurile reparatorii acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990. În speță însă, conform declarației autentificate, pe care pârâtul nu a contestat-o, reclamantul nu a beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege 118/1990. Faptul că Legea nr. 221/2009, înlăturând de drept, prin art. 2, toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic, poate aduce o anumită satisfacție pe plan moral reclamantului, care este fiul celui condamnat, nu este de natură să înlăture dreptul său la despăgubiri, prevăzut prin art. 5 de aceeași lege cu caracter reparatoriu.

Nu sunt întemeiate criticile pârâtului nici în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului pentru prejudiciul moral suferit. Tatăl reclamantului a executat 8 ani de temniță grea la Penitenciarul Aiud, cunoscut pentru tratamentul inuman la care erau supuși condamnații. Faptul că la 4 ani după liberare, când avea doar 47 de ani, a decedat, a fost cauzat cu siguranță și de bolile generate de condițiile din închisoare. De asemenea, sunt de netăgăduit suferințele prin care în acea perioadă a trecut reclamantul, care avea doar 7 ani în momentul în care tatăl său a fost condamnat, precum și suferința întregii familii, care, în plus, a rămas și fără averea, confiscată prin aceeași hotărâre de condamnare.

Prejudiciul moral este evident, iar reclamantul are dreptul la despăgubirile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Orice condamnare nedreaptă produce celor în cauză și familiei acestora suferințe pe plan moral, social și profesional, le lezează libertatea, demnitatea și onoarea, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite prin lege, și din acest punct de vedere le produce un prejudiciu moral ce justifică acordarea unei compensații materiale. Legislația nu consacră criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral. Doctrina și jurisprudența au consacrat totuși anumite criterii, cum ar fi consecințele negative suferite pe plan fizic și moral, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost afectate situația familială, situația profesională sau cea socială.

Tot în doctrină și jurisprudență s-a ajuns la concluzia că în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral un criteriu fundamental îl constituie echitatea. Stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică evident și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără justă cauză. Curtea de apel a considerat că suma de 160.000 Euro, adică 20.000 Euro pentru fiecare an de închisoare, acordată de prima instanță reclamantului reprezintă o despăgubire echitabilă și rezonabilă a acestuia.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, în termen legal au declarat și motivat recurs, atât reclamantul N.P., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. 1. Prin recursul declarat, reclamantul N.P. formulează următoarele critici întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.: Cuantumul despăgubirilor la plata cărora a fost obligat pârâtul intimat Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice nu reprezintă o reparație echitabilă a suferințelor fizice și morale pe care le-a suferit nu doar tatăl recurentului, ci și întreaga familie a acestuia. Sunt de notorietate condițiile în care au fost încarcerați deținuții politici în perioada 1950-1964, iar suferința celor închiși nu s-a limitat doar la anii de închisoare, aceasta continuând și după eliberarea din penitenciare.

Tatăl recurentului nu a suferit doar un prejudiciu moral, ci si unul material ce nu a fost reparat niciodată, sub nici o formă. Întreaga avere, nu doar a sa, ci a întregii familii, inclusiv a părinților cu care gospodărea, a fost preluată sau distrusă. Reclamantul, atunci copil, a trebuit să înțeleagă ce înseamnă teroarea și discriminarea, fiind marginalizat încă din primii ani de școală. Mai târziu, i-a fost respinsă înscrierea la Liceul Pedagogic pentru că nu avea „origine sănătoasă”. După întoarcerea din temniță, tatăl sau a fost privit cu suspiciune și cu teamă de vecini și prieteni, astfel încât aceste despăgubiri nu pot fi raportate strict la cei 8 ani și jumătate de temniță. Instanța de apel, respingând apelul și menținând cuantumul despăgubirilor acordate de tribunal, nu a motivat care ar fi considerentele pentru care apreciază că această sumă reprezintă o despăgubire echitabilă.

2. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice critică decizia pronunțată de instanța de apel pentru următoarele considerente, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Instanța de apel face o confuzie între faptele care constituie de drept condamnare cu caracter politic exemplificate la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 și incidența dispozițiilor art. 6 din același act normativ, prima dispoziție exemplificând cazurile care constituie de drept condamnare cu caracter politic pentru anumite fapte, iar cea de-a doua mențiunea ce trebuie înscrisă pe hotărârea de condamnare, fiind reglementate astfel două noțiuni distincte.

Incidența dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 221/2009 apare ca fiind necesare în speță, iar considerentul că faptele pentru care a fost condamnat defunctul constituie de drept condamnare cu caracter politic nu înlătură obligarea reclamantului să depună sentința de condamnare cu mențiunea „caracterului politic”, obligație ce-i revenea potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 221/2009. Mai mult, așa cum prevede art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, instanța avea obligația să dispună reconstituirea dosarului în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare. Se mai susține că suma de 160.000 Euro acordată creează o îmbogățire nejustificată. Recunoașterea prin lege a unei astfel de despăgubiri și dificultatea de evaluare, ori de câte ori este vorba de suferințe de ordin moral, nu trebuie însă interpretată în sensul obținerii unor sume exorbitante.

Se arată că nu este depus nici un înscris prin care să se facă dovada că decesul defunctului N.G. este în legătură strânsă cu condițiile din închisoare, că a suferit pe perioada detenției de vreo boală și că a existat o legătură între boală și condițiile avute în închisoare. Nici afirmațiile referitoare la suferințele prin care a trecut reclamantul prin acea perioadă nu poate fi reținută ca fiind o dovadă a prejudiciului moral suferit, acestea fiind doar supoziții fără nici o cercetare amănunțită a stării de fapt. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele: Nu este fondată susținerea pârâtului în sensul că, pentru a beneficia de prevederile Legii 221/2009, reclamantul trebuia să depună la dosar hotărârea de condamnare a tatălui său, defunctul N.G., cu mențiunea caracterului politic al condamnării.

Prin sentința nr. 772 din 17 decembrie 1954 a Tribunalului Militar Timișoara, tatăl reclamantului a fost condamnat la 8 ani temniță grea pentru săvârșirea infracțiunii de crimă de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 pct. 3 din Codul penal din 1936. Or, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea 221/2009, condamnarea pronunțată pentru o astfel de faptă constituie de drept condamnare politică și atrage dreptul persoanelor menționate la art. 5 din Lege la acordarea despăgubirilor prevăzute de acest act normativ. Calificarea expresă a caracterul politic al condamnării pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 209 pct. 3 din Codul penal din 1936, făcută de legiuitor prin dispozițiile legale menționate, înlătură obligația reclamantului de a depune la dosar hotărârea de condamnare a tatălui său, cu mențiunea caracterului politic al condamnării.

Este de asemenea nefondată, critica formulată de reclamant în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Decizia recurată cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței sub aspectul cuantificării daunelor acordate, modul de redactare al hotărârii permițând exercitarea controlului judiciar, astfel încât, admiterea recursului în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi dispusă.

În ceea ce privește susținerile formulate de ambele părți prin recursurile declarate, cu privire la aplicarea și interpretarea criteriilor de cuantificare a daunelor acordate, Înalta Curte reține următoarele: Repararea materială a daunelor morale este justificată juridic atât la nivel de principiu, de prevederile art. 998-999 C. civ care folosesc termenul de prejudiciu, fără a distinge între cel material și cel moral, cât și de unele dispoziții legale speciale ale Legii 221/2009 care, prin art. 5 alin. (1) lit. a), reglementează în mod expres dreptul persoanelor care intră în sfera de reglementare a legii de a solicita „obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit”.

Este indiscutabil în cauză, fiind stabilit prin probele administrate și care, față de prevederile art. 304 C. proc. civ., nu mai pot fi reevaluate în faza de judecată a recursului, că tatăl reclamantului, defunctul N.G., a fost condamnat prin sentința penală nr. 772 din 17 decembrie 1954, pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial Timișoara, la pedeapsa de 8 ani de temniță grea și confiscarea averii, fiind încarcerat la penitenciarul Aiud și decedând la vârsta de 47 de ani, la 4 ani după liberare. Nu poate fi contestat în cauză că, prin condamnarea dispusă, au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, că a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, dreptul reclamantului la repararea prejudiciului produs de aceasta fiind incontestabil.

Este adevărat că în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor. Însă, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilități de stabilire a unei corespondențe exacte între cuantumul acestei despăgubiri și gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l repare. Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească dacă și în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs. Pe de altă parte, cuantumul despăgubirilor acordate trebuie să respecte principiul proporționalității între suma acordată cu acest titlu, durata și intensitatea prejudiciului încercat, pentru a nu se transforma într-o sursă de îmbogățire pentru reclamant. De altfel, Legea 221/2009 face referiri, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, la durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de și condamnare și consecințele negative produse pe plan fizic, psihic și social.

În verificarea legalității deciziei recurate, prin aplicarea criteriilor de evaluare a daunelor acordate în raport de dovezile administrate în cauză, Înalta Curte urmează a avea în vedere împrejurarea că reclamantul este fiul celui față de care s-a dispus condamnarea, că la data la care tatăl său a fost condamnat, reclamantul avea 7 ani, fiind incontestabil că această condamnare, și pierderea prematură a tatălui, au produs consecințe în viața reclamantului pe plan psihic, social și profesional. În lipsa unor cuantificări legale a daunelor prin actul normativ care recunoaște dreptul la acordarea lor, în respectarea principiului proporționalității și al criteriilor exemplificate, Înalta Curte apreciază că suma de 62.500 Euro reprezintă o justă despăgubire pentru prejudiciul moral produs.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, va modifica în parte decizia recurată în sensul că, în baza art. 296 C. proc. civ., va admite apelul declarat de pârât împotriva sentinței civil nr. 85 din 11 februarie 2010 a Tribunalului Arad și va schimba în parte sentința, obligând pârâtul la plata sumei de 62.5000 Euro, cu titlu de despăgubiri și menținând celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Față de considerentele expuse anterior și în temeiul cărora recursul declarat de pârât a fost admis, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Arad împotriva deciziei nr. 95 A din 21 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Modifică în parte decizia atacată în sensul că admite apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Arad, schimbă în parte sentința civilă nr.85 din 11 februarie 2010 a Tribunalului Arad, secția civilă, în sensul că obligă pârâtul la 62.500 Euro, cu titlu de despăgubiri. Menține celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei. Respinge ca nefondat recursul reclamantului N.P. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2011.