ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4486/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4486/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului Arad la data de 23 noiembrie 2009, reclamantul N.P. a chemat

în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.

Arad, și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să

dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 Euro (echivalentul a

4.200.000 lei la cursul de 4,2 lei/Euro), sau echivalentul în lei la data

efectuării plății, sumă ce reprezintă despăgubirile pentru prejudiciul moral

suferit de tatăl său, N.G., prin condamnarea la 8 ani de temniță grea și

confiscarea averii pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută

și pedepsită de art. 209 pct. 3 din Codul penal din anul 1936.

Prin sentința civilă

nr. 85 din 11 februarie 2010, Tribunalul Arad a admis în parte acțiunea și a

obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să-i

plătească reclamantului suma de 160.000 Euro sau echivalentul în lei la cursul

B.N.R. în ziua plății.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că tatăl reclamantului N.P., defunctul N.G., a

fost condamnat prin sentința penală nr. 772 din 17 decembrie 1954, pronunțată de

Tribunalul Militar Teritorial Timișoara, la pedeapsa de 8 ani de temniță grea

și confiscarea averii personale pentru crimă de uneltire contra ordinii

sociale, prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. 3 din Codul penal din anul

pronunțată de Tribunalul Militar pentru Unitățile MAI București.

Permanent în perioada

detenției și după eliberarea acestuia, reclamantul și familia sa au suferit

repercusiuni. Familia reclamantului a fost supusă la nenumărate suferințe de

natură fizică, psihică și morală. În închisoare, condițiile au fost deosebit de

grele, metodele folosite fiind dintre cele mai dure, tatăl reclamantului fiind

supus regimului de înfometare, ținut în frig și supus la bătăi crunte,

închisoarea din Aiud fiind cunoscută ca având condiții extrem de grele.

Prin condamnarea și

executarea pedepsei de către tatăl său, reclamantului i s-a cauzat un

prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecințele dăunătoare, neevaluabile

în bani, inconveniente de ordin fizic, fiind alungat din casă și tratat ca un

criminal; de asemenea, au fost influențate negativ și relațiile sociale,

relațiile cu prietenii, apropiații, s-au produs vătămări care își găsesc

expresia cea mai tipică în durerea morală.

Reclamantul a suferit

și un prejudiciu material, prin confiscarea averii care nu i-a mai fost

restituit niciodată.

Caracterul politic al

condamnării tatălui reclamantului rezultă din însuși actul normativ în baza

căruia acesta a fost condamnat și încarcerat, nemaifiind necesară procedura

instituită de art. 4 din același act normativ, reclamantul putându-se adresa

instanței de judecată în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009.

Nici sistemul legislativ național

și nici normele comunitare nu prevăd un mod concret care să repare pe deplin

daunele morale. În schimb, se poate acorda victimei o indemnizație cu caracter

compensatoriu ce ar tinde la oferirea unui echivalent care poate fi o sumă de

bani de natură a permite victimei să-și aline prin anumite avantaje rezultatul

dezagreabil al faptei ilicite exercitată împotriva sa.

Suma de 160.000 Euro

a fost apreciată ca reprezentând o satisfacție suficientă și echitabilă.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâtul, iar prin decizia nr. 95A din

21 aprilie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins ambele

apeluri formulate.

Răspunzând criticilor

formulate de părți prin apelurile declarate, instanța de apel a reținut că, în

speță, nu este necesar ca pe hotărârea de condamnare a lui N.G., respectiv

sentința nr. 772 din 17 decembrie 1954 a Tribunalului Militar Timișoara, să fie

menționat caracterul politic al condamnării, întrucât infracțiunea pentru care a

fost condamnat la 8 ani temniță grea, este cea de crimă de uneltire contra

ordinii sociale, prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. 3 din Codul penal din

1936, iar condamnarea pentru această infracțiune constituie de drept condamnare

cu caracter politic în baza art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

Este adevărat că la

stabilirea cuantumului despăgubirilor morale, conform art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, instanța trebuie să țină seama și de măsurile

reparatorii acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr.

118/1990.

În speță însă,

conform declarației autentificate, pe care pârâtul nu a contestat-o,

reclamantul nu a beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege

118/1990.

Faptul că Legea nr.

221/2009, înlăturând de drept, prin art. 2, toate efectele hotărârilor

judecătorești de condamnare cu caracter politic, poate aduce o anumită

satisfacție pe plan moral reclamantului, care este fiul celui condamnat, nu

este de natură să înlăture dreptul său la despăgubiri, prevăzut prin art. 5 de

aceeași lege cu caracter reparatoriu.

Nu sunt întemeiate

criticile pârâtului nici în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate

reclamantului pentru prejudiciul moral suferit.

Tatăl reclamantului a

executat 8 ani de temniță grea la Penitenciarul Aiud, cunoscut pentru tratamentul inuman la care erau supuși condamnații. Faptul că la 4 ani după liberare, când

avea doar 47 de ani, a decedat, a fost cauzat cu siguranță și de bolile

generate de condițiile din închisoare.

De asemenea, sunt de

netăgăduit suferințele prin care în acea perioadă a trecut reclamantul, care

avea doar 7 ani în momentul în care tatăl său a fost condamnat, precum și

suferința întregii familii, care, în plus, a rămas și fără averea, confiscată

prin aceeași hotărâre de condamnare.

Prejudiciul moral

este evident, iar reclamantul are dreptul la despăgubirile prevăzute de art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Orice condamnare

nedreaptă produce celor în cauză și familiei acestora suferințe pe plan moral,

social și profesional, le lezează libertatea, demnitatea și onoarea, drepturi

personale nepatrimoniale ocrotite prin lege, și din acest punct de vedere le

produce un prejudiciu moral ce justifică acordarea unei compensații materiale.

Legislația nu

consacră criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral.

Doctrina și

jurisprudența au consacrat totuși anumite criterii, cum ar fi consecințele

negative suferite pe plan fizic și moral, importanța valorilor morale lezate,

măsura în care au fost afectate situația familială, situația profesională sau

cea socială.

Tot în doctrină și

jurisprudență s-a ajuns la concluzia că în cuantificarea despăgubirilor

acordate pentru prejudiciul moral un criteriu fundamental îl constituie

echitatea.

Stabilirea cuantumului

unor asemenea despăgubiri implică evident și o doză de aproximare, însă

instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral

suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, și

despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje care

să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii

fără justă cauză.

Curtea de apel a

considerat că suma de 160.000 Euro, adică 20.000 Euro pentru fiecare an de

închisoare, acordată de prima instanță reclamantului reprezintă o despăgubire echitabilă

și rezonabilă a acestuia.

Împotriva deciziei

pronunțate de instanța de apel, în termen legal au declarat și motivat recurs,

atât reclamantul N.P., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice.

declarat, reclamantul N.P. formulează următoarele critici întemeiate pe

prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.:

Cuantumul despăgubirilor

la plata cărora a fost obligat pârâtul intimat Statul Roman prin Ministerul Finanțelor

Publice nu reprezintă o reparație echitabilă a suferințelor fizice și morale pe

care le-a suferit nu doar tatăl recurentului, ci și întreaga familie a

acestuia.

Sunt de notorietate

condițiile în care au fost încarcerați deținuții politici în perioada

1950-1964, iar suferința celor închiși nu s-a limitat doar la anii de

închisoare, aceasta continuând și după eliberarea din penitenciare.

Tatăl recurentului nu

a suferit doar un prejudiciu moral, ci si unul material ce nu a fost reparat

niciodată, sub nici o formă. Întreaga avere, nu doar a sa, ci a întregii

familii, inclusiv a părinților cu care gospodărea, a fost preluată sau distrusă.

Reclamantul, atunci

copil, a trebuit să înțeleagă ce înseamnă teroarea și discriminarea, fiind

marginalizat încă din primii ani de școală. Mai târziu, i-a fost respinsă

înscrierea la Liceul Pedagogic pentru că nu avea „origine sănătoasă”.

După întoarcerea din

temniță, tatăl sau a fost privit cu suspiciune și cu teamă de vecini și

prieteni, astfel încât aceste despăgubiri nu pot fi raportate strict la cei 8

ani și jumătate de temniță.

Instanța de apel,

respingând apelul și menținând cuantumul despăgubirilor acordate de tribunal,

nu a motivat care ar fi considerentele pentru care apreciază că această sumă

reprezintă o despăgubire echitabilă.

prin Ministerul Finanțelor Publice critică decizia pronunțată de instanța de

apel pentru următoarele considerente, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9

C. proc. civ.:

Instanța de apel face

o confuzie între faptele care constituie de drept condamnare cu caracter politic

exemplificate la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 și incidența dispozițiilor

art. 6 din același act normativ, prima dispoziție exemplificând cazurile care

constituie de drept condamnare cu caracter politic pentru anumite fapte, iar

cea de-a doua mențiunea ce trebuie înscrisă pe hotărârea de condamnare, fiind reglementate

astfel două noțiuni distincte.

Incidența dispozițiilor

art. 6 din Legea nr. 221/2009 apare ca fiind necesare în speță, iar

considerentul că faptele pentru care a fost condamnat defunctul constituie de

drept condamnare cu caracter politic nu înlătură obligarea reclamantului să

depună sentința de condamnare cu mențiunea „caracterului politic”, obligație ce-i

revenea potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 221/2009.

Mai mult, așa cum

prevede art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, instanța avea obligația să

dispună reconstituirea dosarului în care a fost pronunțată hotărârea de

condamnare.

Se mai susține că

suma de 160.000 Euro acordată creează o îmbogățire nejustificată. Recunoașterea

prin lege a unei astfel de despăgubiri și dificultatea de evaluare, ori de câte

ori este vorba de suferințe de ordin moral, nu trebuie însă interpretată în

sensul obținerii unor sume exorbitante.

Se arată că nu este

depus nici un înscris prin care să se facă dovada că decesul defunctului N.G.

este în legătură strânsă cu condițiile din închisoare, că a suferit pe perioada

detenției de vreo boală și că a existat o legătură între boală și condițiile

avute în închisoare.

Nici afirmațiile

referitoare la suferințele prin care a trecut reclamantul prin acea perioadă nu

poate fi reținută ca fiind o dovadă a prejudiciului moral suferit, acestea

fiind doar supoziții fără nici o cercetare amănunțită a stării de fapt.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

reține următoarele:

Nu este fondată

susținerea pârâtului în sensul că, pentru a beneficia de prevederile Legii

221/2009, reclamantul trebuia să depună la dosar hotărârea de condamnare a

tatălui său, defunctul N.G., cu mențiunea caracterului politic al condamnării.

Prin sentința nr. 772

din 17 decembrie 1954 a Tribunalului Militar Timișoara, tatăl reclamantului a

fost condamnat la 8 ani temniță grea pentru săvârșirea infracțiunii de crimă de

uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 pct. 3 din Codul penal

din 1936.

Or, potrivit art. 1

alin. (1) din Legea 221/2009, condamnarea pronunțată pentru o astfel de faptă

constituie de drept condamnare politică și atrage dreptul persoanelor

menționate la art. 5 din Lege la acordarea despăgubirilor prevăzute de acest

act normativ.

Calificarea expresă a

caracterul politic al condamnării pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de

art. 209 pct. 3 din Codul penal din 1936, făcută de legiuitor prin dispozițiile

legale menționate, înlătură obligația reclamantului de a depune la dosar

hotărârea de condamnare a tatălui său, cu mențiunea caracterului politic al

condamnării.

Este de asemenea

nefondată, critica formulată de reclamant în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.

Decizia recurată

cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței sub

aspectul cuantificării daunelor acordate, modul de redactare al hotărârii

permițând exercitarea controlului judiciar, astfel încât, admiterea recursului

în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi dispusă.

În ceea ce privește

susținerile formulate de ambele părți prin recursurile declarate, cu privire la

aplicarea și interpretarea criteriilor de cuantificare a daunelor acordate,

Înalta Curte reține următoarele:

Repararea materială a

daunelor morale este justificată juridic atât la nivel de principiu, de

prevederile art. 998-999 C. civ care folosesc termenul de prejudiciu, fără a

distinge între cel material și cel moral, cât și de unele dispoziții legale

speciale ale Legii 221/2009 care, prin art. 5 alin. (1) lit. a), reglementează

în mod expres dreptul persoanelor care intră în sfera de reglementare a legii

de a solicita „obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit”.

Este indiscutabil în

cauză, fiind stabilit prin probele administrate și care, față de prevederile

art. 304 C. proc. civ., nu mai pot fi reevaluate în faza de judecată a

recursului, că tatăl reclamantului, defunctul N.G., a fost condamnat prin

sentința penală nr. 772 din 17 decembrie 1954, pronunțată de Tribunalul Militar

Teritorial Timișoara, la pedeapsa de 8 ani de temniță grea și confiscarea

averii, fiind încarcerat la penitenciarul Aiud și decedând la vârsta de 47 de

ani, la 4 ani după liberare.

Nu poate fi contestat

în cauză că, prin condamnarea dispusă, au fost lezate drepturi fundamentale ale

omului, că a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană,

dreptul reclamantului la repararea prejudiciului produs de aceasta fiind

incontestabil.

Este adevărat că în

cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu

există criterii precise pentru determinarea lor. Însă, despăgubirea bănească

acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată

prin invocarea unei imposibilități de stabilire a unei corespondențe exacte

între cuantumul acestei despăgubiri și gravitatea prejudiciului pe care ar

trebui să-l repare.

Problema stabilirii

despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a

unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori

suferința psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere și

evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și

pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Prin urmare, chiar

dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora

îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are astfel posibilitatea să

aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească dacă și în ce

cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral

produs.

Pe de altă parte,

cuantumul despăgubirilor acordate trebuie să respecte principiul proporționalității

între suma acordată cu acest titlu, durata și intensitatea prejudiciului

încercat, pentru a nu se transforma într-o sursă de îmbogățire pentru

reclamant.

De altfel, Legea

221/2009 face referiri, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate,

la durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de și

condamnare și consecințele negative produse pe plan fizic, psihic și social.

În verificarea

legalității deciziei recurate, prin aplicarea criteriilor de evaluare a

daunelor acordate în raport de dovezile administrate în cauză, Înalta Curte

urmează a avea în vedere împrejurarea că reclamantul este fiul celui față de

care s-a dispus condamnarea, că la data la care tatăl său a fost condamnat,

reclamantul avea 7 ani, fiind incontestabil că această condamnare, și pierderea

prematură a tatălui, au produs consecințe în viața reclamantului pe plan

psihic, social și profesional.

În lipsa unor

cuantificări legale a daunelor prin actul normativ care recunoaște dreptul la

acordarea lor, în respectarea principiului proporționalității și al criteriilor

exemplificate, Înalta Curte apreciază că suma de 62.500 Euro reprezintă o justă

despăgubire pentru prejudiciul moral produs.

În consecință, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, va modifica în parte decizia recurată în sensul

că, în baza art. 296 C. proc. civ., va admite apelul declarat de pârât

împotriva sentinței civil nr. 85 din 11 februarie 2010 a Tribunalului Arad și

va schimba în parte sentința, obligând pârâtul la plata sumei de 62.5000 Euro, cu

titlu de despăgubiri și menținând celelalte dispoziții ale deciziei și

sentinței.

Față de

considerentele expuse anterior și în temeiul cărora recursul declarat de pârât

a fost admis, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Arad împotriva

deciziei nr. 95 A din 21 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă.

Modifică în parte decizia atacată

în sensul că admite apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin D.G.F.P. Arad, schimbă în parte sentința civilă nr.85 din 11

februarie 2010 a Tribunalului Arad, secția civilă, în sensul că obligă pârâtul

la 62.500 Euro, cu titlu de despăgubiri.

Menține celelalte dispoziții ale

sentinței și deciziei.

Respinge ca nefondat recursul

reclamantului N.P. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 26 mai 2011.