ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4061/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4061/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la data de 26 octombrie 2009 pe rolul

Tribunalul Arad, secția civilă,

reclamantul U.P.S. a solicitat, în

temeiul Legii nr. 221/2009, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 860.000 Euro

cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de bunicul său ca

efect al urmăririi penale și al condamnării la 10 ani închisoare pentru crimă

de uneltire contra ordinii sociale, infracțiune prevăzută de art. 209 pct. III C.

pen., cu cheltuieli de judecată.

In motivarea acțiunii

s-a arătat că bunicul reclamantului, U.P.S., a fost condamnat prin sentința

penală nr. 772 din 17 decembrie 1954 pronunțată în dosar nr. 624/1954 de

Tribunalul Militar Timișoara, la pedeapsa de 10 ani de temniță grea și

confiscarea averii personale pentru crimă de uneltire contra ordinei sociale

prevăzută de art. 209 pct. 3 din Codul penal din anul 1936.

La data de 25 noiembrie 09

reclamantul și-a precizat acțiunea arătând că suma a 860.000 Euro reprezintă

3.612.000 lei.

Prin

sentința civilă nr. 175 din 11 martie 2010, Tribunalul Arad, secția

civilă,

a admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat

pârâtul să achite acestuia suma de 85.000 Euro sau echivalentul în lei, la

cursul BNR în ziua plății, reținând că prin sentința nr. 772 din 17 decembrie 1954,

pronunțată de către Tribunalul Militar Timișoara, antecesorul reclamantului a

fost condamnat la 10 ani temniță grea pentru infracțiunea prev. și ped. de art.

209 alin. (3) C. pen., din conținutul biletului de eliberare din Penitenciarul

Aiud rezultând că acesta a fost pus în libertate prin Decretul de grațiere nr. 5/1963,

astfel că a executat 8 ani 5 luni și 24 de zile.

In atare condiții,

instanța de fond a constatat că elementele răspunderii civile delictuale,

instituită de dispozițiile art. 998 și urm. Cod civil, ale art. 52 alin. (3)

din Constituția României, cu referire (orientativ doar în ceea ce privește

criteriile de acordare) la dispozițiile art. 504 C. proc. pen. sunt îndeplinite

și că se impune repararea de către stat, prin Ministerul Finanțelor Publice, a

pagubei suferită de către reclamant, ceea ce presupune în principiu înlăturarea

tuturor consecințelor dăunătoare ale acestora, în scopul repunerii pe cât

posibil în situația anterioară a reclamantului.

S-a mai apreciat că,

nici sistemul nostru legislativ și nici în normele comunitare nu prevăd un mod

concret care să repare pe deplin daunele morale, constând în dureri fizice sau

psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă ar putea aduce victimei

unele alinări sau satisfacții în materia daunelor morale, însă acest principiu

al reparării integrale a unui eventual prejudiciu nu poate avea decât un

caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a

respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. In schimb, se poate

acorda victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu ce ar tinde la

oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi chiar și o sumă de bani

de natura a permite victimei să-și aline, prin anumite avantaje, rezultatul

dezagreabil al faptei ilicite exercitată împotriva sa. Ceea ce trebuie în

concret evaluat în realitate nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea

ce vine să compenseze acest prejudiciu, drept pentru care instanța sesizată cu

o astfel de cerere de reparare a unui prejudiciu nepatrimonial trebuie să

încerce să stabilească o sumă necesară, susceptibilă de a înlocui valoarea de

care a fost privată.

La stabilirea

despăgubirii acordate reclamantului pentru repararea daunelor morale încercate,

prima instanță a avut în vedere pe lângă criteriile anterior enunțate,

jurisprudența Curții Europene și normele Convenției întrucât alcătuiesc

împreună un bloc de convenționalitate, cuantumul daunelor morale de care au

beneficiat alte persoane în situații similare, așa cum rezultă din

jurisprudența Înalta Curte de Casație și Justiție, restricțiile impuse

reclamantului în urma condamnării.

Împotriva

acestei hotărâri au declarat apel atât reclamantul U.P.S.

, cât si pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Apelul reclamantului U.P.S.

a vizat acordarea

cuantumului despăgubirilor morale astfel cum au fost precizate in acțiunea

introductiva de instanța, respectiv 860.000 Euro, întrucât suma stabilită de

instanța de fond cu titlul de despăgubiri nu reprezintă o reparație echitabila

a suferințelor fizice si morale pe care le-a suferit tatăl său și întreaga

familie a acestuia.

Reclamantul, in calitate

de nepot al condamnatului U.P., a solicitat ca o compensație morala a

prejudiciului suferit de bunicul si de familia sa, echivalentul in lei a

860.000 Euro, arătând că bunicul său nu a suferit doar un prejudiciu moral, ci

si unul material ce nu a fost reparat niciodată, sub nici o formă, fiind privat

de întreaga avere.

Reclamantul a mai arătat

că, după întoarcerea din temnița, tatăl său a fost privit cu suspiciune si cu

teama de vecini și prieteni, nu neapărat pentru că nu erau de acord cu el, ci

pentru că nu doreau să-i împărtășească soarta, iar despăgubirile nu trebuie

raportate strict la anii de privare de libertate, ci la faptul că au fost

încălcate drepturi fundamentale.

Deși instanța a arătat

ca se raportează la aprecierea cuantumului acestor despăgubiri la practica

altor instanțe, în realitate nu a făcut acest lucru, reclamantul invocând în

acest sens, decizia nr. 148 a Înaltei Curți de Casație si Justiție pronunțata

in dosarul nr. 26869/3/2006, prin care s-au acordat 500.000 Euro pentru o

condamnare de 8 ani de închisoare, precum și sentința civilă nr. 85 din 11

februarie 2010 în dosar nr. 6086/108/2009, menținută de Curtea de Apel

Timișoara, în care s-au acordat despăgubiri în cuantum de 160.000 Euro.

Apelul pârâtului Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

a vizat respingerea acțiunii formulate de reclamantul U.P.S.,

ca nedovedită, iar în subsidiar, reducerea cuantumului despăgubirilor

stabilite, având în vedere că acestea sunt foarte mari și nu presupun o

cuantificare rezonabilă a despăgubirilor în acord cu starea de fapt.

In motivarea apelului,

pârâtul a arătat că instanța de fond a reținut doar trunchiat apărările făcute

de către Ministerul Finanțelor Publice, a omis să pună în vedere reclamantului

să depună sentința de condamnare cu mențiunea „caracterului politic"

conform art. 6 din Legea nr. 221/2009 și nu a dispus reconstituirea dosarului

conform art. 4 alin. (3) din aceeași lege.

Pârâtul a mai arătat că,

deși Casa Județeană de Pensii și Agenția Județeană pentru Prestații Sociale au

comunicat că antecesorul reclamantului nu a fost înregistrat în evidențele lor,

referitor la indemnizația pe care acesta putea să o obțină în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990, totuși consideră că se impunea, raportat la

dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, ca reclamantul să dea o declarație

notarială pe propria răspundere, de unde să rezulte clar dacă acesta a

beneficiat sau nu de măsuri reparatorii în baza actelor normative arătate la

articolul mai sus-menționat.

Pârâtul a mai susținut

că au fost încălcate prevederile art. 5 din Legea nr.221/2009, instanța de fond

trebuia să aibă în vedere prevederile art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr.

118/1990, potrivit cărora se acordă o indemnizație întru-un anumit cuantum, dar

avându-se în vedere anii de detenție, recunoașterea prin lege a unei astfel de

despăgubiri nu trebuie interpretată în sensul obținerii unor sume exorbitante, iar

instanța nu a cercetat în concret situația de fapt a reclamantului pentru a

putea cuantifica despăgubirile morale.

Perioada îndelungată de

timp de la data producerii prejudiciului și până în prezent - 50 ani, a atenuat

semnificativ prejudiciul moral prin trecerea timpului, însăși înlăturarea prin

lege - art. 2 din Legea nr. 221/2009 - a efectelor hotărârii judecătorești de

condamnare cu caracter politic constituind o satisfacție rezonabilă.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului are o jurisprudență constantă în materie, statuând în

echitate și în raport de circumstanțele cauzei, adoptând o poziție moderată

prin sumele rezonabile acordate (cauza Konolos, cauza Canciovici, cauza

Oancea).

Prin

decizia civilă nr. 192/A din 7 iunie 2010, Curtea de Apel Timișoara, se

cția civilă,

a respins ca neîntemeiate apelurile

declarate, reținând că în speță reclamantul a făcut dovada condamnării

antecesorului său cu sentința nr. 772 din 17 decembrie 1954 pronunțată de

Tribunalul Militar Teritorial Timișoara, în temeiul dispozițiilor cuprinse în

art. 209 pct. 3 C. pen. și art. 228 C. pen., a caracterului politic al acestei

condamnări, consfințit de drept prin dispozițiile art. 1 alin. (2) din Decretul

nr. 221/2000, astfel încât critica pârâtului referitoare la nedovedirea

caracterului politic al condamnării nu se poate reține.

Referitor la daunele

morale acordate de prima instanță, despre care reclamantul afirmă că sunt prea

mici, iar pârâtul că sunt prea mari, instanța de apel a reținut că nici aceste critici

nu sunt fondate, întrucât repararea prejudiciului în domeniul daunelor morale

nu poate avea decât un caracter aproximativ.

Dauna morală constă în

atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, iar prin

condamnările suferite de părinții reclamantului le-au fost cauzate acestora

atât prejudicii materiale, cât și morale, ale căror consecințe s-au repercutat

asupra vieții și evoluției reclamantului, fiindu-i știrbit dreptul personal

nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale,

respectiv onoare și reputație. De asemenea, lipsirea de libertate a produs

consecințe și în planul vieții private și profesionale a părinților

reclamantului, dar și asupra reclamantului, inclusiv după momentul eliberării,

fiindu-i afectată imaginea și sursele de venit, situație față de care se

constată că sunt întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1

lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Instanța de apel a mai

reținut că nu există criterii absolute în stabilirea prejudiciului moral ci

doar criterii orientative cum ar fi: durata privării de libertate, consecințele

produse asupra persoanei și asupra familiei celui lipsit de libertate și în

raport de aceste criterii, întinderea pagubei se stabilește ținând cont de

valoarea lezată și gravitatea acestei lezări, căci este dificil să masori în

bani ceea ce ar însemna o speranță normală de viață și să cuantifici pecuniar o

suferință. Cu toate acestea, finalitatea procesului de evaluare a prejudiciului

moral constă în stabilirea unei indemnizații compensatorii menite să atenueze

suferințele părții vătămate.

Raportând cele mai

sus-enunțate speței de față, instanța de apel a constatat că suma acordată

reclamantului cu titlu de daune morale, de 85.000 Euro, reprezintă o

satisfacție rezonabilă și echitabilă cu atât mai mult cu cât acesta a

beneficiat și de măsurile reparatorii deja acordate în baza Decretului-lege nr.

118/1990, iar prin acordarea respectivelor indemnizații s-a urmărit tocmai repararea

daunelor morale suferite de persoanele care s-au aflat în situația prevăzută de

art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990, pentru condițiile de viață deosebit de

grele care le-au fost impuse de dictatura comunistă.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin

Ministerul

Finanțelor Publice, formulând următoarele critici:

I. Nerespectarea, de

către instanțe, a dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 ce

prevede obligația de reconstituire a dosarului în care s-a pronunțat hotărârea

privind condamnarea politică, precum și a dispozițiilor art. 6 din aceeași

lege, potrivit cărora la dosarul cauzei trebuia depusă sentința de condamnare

cu mențiunea „caracterului politic";

II.

Greșita apreciere asupra cuantumului

daunelor morale, care este supradimensionat în raport de limitările prevăzute

de O.U.G. nr. 62/2010, de prejudiciul suferit și de perioada îndelungată de

timp care a trecut de la momentul producerii acestuia.

In acest sens arată că

persoana condamnată politic este bunicul reclamantului, reclamantul nu a adus

dovezi cu privire la suferințele sale personale, instanțele nu au procedat la o

analiză atentă a probatoriilor administrate în acest sens, iar despăgubirile

financiare ce se acordă pentru acoperirea prejudiciilor morale creează

prejudicii altor cetățeni prin diminuarea bugetului de stat.

Invocă practica CEDO în

materie, respectiv, cauzele Konolos, Canciovici, Oancea și Dekany, arătând că

jurisprudența instanței de contencios European statuează în echitate și în raport

de circumstanțele cauzei, adoptând o poziție moderată prin sumele acordate cu

titlu de despăgubiri pentru daunele morale.

Recursul

este fondat, potrivit argumentelor ce se vor expune:

I. Art. 1 din Legea nr. 221/2009

definește condamnarea cu caracter politic ca fiind „orice condamnare dispusă

printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data 6 martie 1945 sau după

această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar

instaurat la data de 6 martie 1945".

Art. 5 al aceluiași act

normativ prevede că „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter

politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul

unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei

persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al doilea inclusiv,

pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în

vigoare a acestei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare... b) acordarea de despăgubiri

reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de

condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu

i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile

Legii nr. 10/2001...".

In speță, reclamantul a

făcut dovada condamnării antecesorului său cu sentința nr. 772 din 17 decembrie

1954 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial Timișoara, în temeiul

dispozițiilor cuprinse în art. 209 pct. 3 C. pen. și art. 228 C. pen.

Alineatul 2 al art. 1

din Legea nr. 221/2009 precizează: „Constituie de drept condamnări cu caracter

politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în a) art. 185-187,

art. 190, art. 191, art. 193

l

...art. 209-209

1

– art. 209

4

....art.

228, art. 228

1

, art. 229, art. 230...din Codul penal din 1963

republicat în M.Of. partea

I,

nr. 48 din 2 februarie

1948, cu modificările și completările ulterioare".

Autorul reclamantului a

fost condamnat la data de 17 decembrie 1954, deci în perioada de referință a

Legii nr. 221/2009, în temeiul art. 209

3

C. pen. și art. 228 C. pen.

- „pentru delictul de omisiunea denunțării unor fapte prevăzute și pedepsite de

art. 228 C. pen.", astfel încât condamnarea suferită de acesta este

stabilită ca fiind de drept condamnare cu caracter politic, potrivit

dispozițiilor legale mai sus citate.

Instanța de apel a

statuat în mod corect că, dat fiind că natura politică a condamnării la care a

fost supus antecesorul reclamantului rezultă din însăși actul normativ în baza

căruia acesta a fost condamnat și încarcerat, nu a mai fost necesară procedura

instituită prin art. 4 din lege, astfel încât critica recurentului-pârât vizând

obligația instanței de a lua toate măsurile pentru obținerea, sau, după caz,

reconstituirea dosarului în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare, nu

poate fi primită.

Dealtfel prin

neîndeplinirea acestei obligații de către instanțele anterioare nu s-ar fi

produs nici o vătămare recurentului-pârât, în condițiile în care la dosar a

fost depusă hotărârea de condamnare a antecesorului reclamantului, pe care

recurentul-pârât nu o contestă.

In aceste circumstanțe,

încălcarea dispozițiilor legale menționate este irelevantă în pronunțarea

soluției în cauză și nu poate conduce la modificarea hotărârii recurate pe

temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

II.

Este întemeiată însă critica privind

reaprecierea cuantumului despăgubirilor, recursul urmând a fi admis pe acest

aspect.

Astfel, în ceea ce

privește despăgubirile cu titlu de daune morale, Înalta Curte va constata că,

deși doctrina și jurisprudența română recunoaște suferința fizică și psihică

cauzată de faptul în sine al condamnării autorului reclamantului la o pedeapsă

privativă de libertate de 10 ani, din care a executat, conform biletului de

eliberare din Penitenciarul Aiud, 8 ani, 5 luni și 24 zile, fiind pus în

libertate prin Decretul de grațiere nr. 5/1963, totuși, așa cum în mod constant

a decis și Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cu referire la cazul Kudla

vs. Polonia), cuantumul daunelor morale acordate unei victime a represiunilor

nu trebuie stabilit într-un mod disproporționat și nerezonabil, ci raportat,

coroborat, evaluat la întinderea prejudiciului real suferit și o astfel de

pretenție nu trebuie să reprezinte în nici un caz un izvor de îmbogățire fără

justă cauză.

Această precauție

trebuie manifestată cu atât mai mult atunci când despăgubirile se acordă altor

persoane decât victima propriu-zisă a condamnării cu caracter politic, în

speță, nepotul de fiu al condamnatului, consecința negativă a prejudiciului

fiind în acest caz, evidentă, dar mult diminuată.

De aceea, necontestând

suferința psihică și fizică a persoanei condamnate politic, umilințele și

teroarea la care a fost supus, Înalta Curte va constata că instanțele trebuie

să opereze și cu principiul echității, în așa fel încât indemnizația stabilită

cu titlu de daune morale să fie justă, rezonabilă și echitabilă și nu

exagerată, disproporționată, iar repararea daunelor morale trebuie să fie

percepută într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic

nu e posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale al

căror scop e acela că, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte,

să ofere victimei o anumită satisfacție(pe căi indirecte oarecum) pentru

suferințele îndurate.

Ca atare, Înalta Curte

constată

că

acordarea

despăgubirilor bănești pentru prejudiciul moral creat

prin condamnarea politică a autorului reclamantului în cuantum de 20.000 Euro

este suficientă pentru acoperirea acestuia, fiind în concordanță cu

jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului care,

recunoscând dreptul la despăgubiri bănești în asemenea situații, statuează și

asupra acordării lor în condiții de echitate și proporționalitate care să

excludă posibilitatea, pentru solicitanți, de a-și procura venituri

nejustificate pe această cale.

La stabilirea

cuantumului despăgubirilor instanța se va raporta la perioada detenției,

intervalul de timp care a trecut de la prejudiciul suferit (aproape 50 de ani),

precum și la faptul că în cauză au fost acordate măsuri reparatorii potrivit

Decretului-lege nr. 118/1990, conform înscrisului existent la fila 13 dosar

fond.

Pentru considerentele

arătate, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se va

admite recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

declarat împotriva deciziei civile nr. 192/A din 7 iunie 2010 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă, se va modifica în parte decizia recurată în sensul

admiterii apelului declarat de această parte împotriva sentinței civile nr. 175

din 11 martie 2010 a Tribunalului Arad, secția civilă, care va fi schimbată în

parte, în sensul că se va reduce cuantumul despăgubirilor de la 85.000 Euro la

20.000 Euro, echivalent în lei la data plății, fiind menținute celelalte

dispoziții ale sentinței și deciziei.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Arad împotriva deciziei nr. 192/A din 7 iunie

2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Modifică în parte

decizia recurată, admite apelul declarat de pârât împotriva sentinței civile

nr. 175 din 11 martie 2010 a Tribunalului Arad, secția civilă, schimbă în parte

sentința în sensul că obligă pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, să achite reclamantului suma de 20.000 Euro în echivalent

lei la cursul BNR la data plății.

Menține

celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 13 mai 2011.