ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6003/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6003/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 122 din 24 februarie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 5927/108/2009, Tribunalul

Arad, a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții I.R., C.R. și I.M.

și, în consecință, a obligat pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice, prin D.G.F.P. Arad, să plătească reclamanților suma de 160.000 euro sau

echivalentul în RON, la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță a enunțat următoarele considerente:

Antecesorul reclamanților,

respectiv bunicul acestora, I.P., a fost condamnat prin sentința penală nr. 772

din 17 decembrie 1954, pronunțată, în Dosarul nr. 624/1954, de Tribunalul Militar

Teritorial Timișoara, la 8 ani de temniță grea și confiscarea averii personale pentru

crima de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 pct. 3 C. pen.,

iar, potrivit biletului de eliberare, emis de formațiunea O., la data de 20 iulie

1962, acesta a fost pus în libertate, ca urmare a executării integrale a pedepsei,

acesta fiind întemnițat timp de 8 ani, 5 luni și 24 de zile în perioada 23

iulie 1954 – 20 iulie 1962.

Reclamanții sunt descendenții

persoanei condamnate, reclamanții I.R. și C.R., în calitate de nepoți, iar I.M.,

în calitate de fiu, încadrându-se în prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr.

221/2009.

Prezenta cerere a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 5 a Legii nr. 221/2009, lege cu caracter reparatoriu,

în cuprinsul căreia se arată că constituie măsură administrativă, cu caracter politic

orice măsură luată de organele fostei Miliții sau Securități, având ca obiect (…)

internarea în unități și colonii de muncă (…), iar, în cuprinsul aceleași legi,

art. 5 alin. (1) lit. a) statuează că „orice persoană care a suferit condamnări

sau măsuri cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum

și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții până la gradul al doilea

inclusiv pot solicita instanței acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral

(…)”

În atare condiții, instanța

a constatat că elementele răspunderii civile delictuale, instituită de dispozițiile

art. 998 și urm. C. civ., ale art. 52 alin. (3) din Constituția României, cu referire

(orientativ, doar în ceea ce privește criteriile de acordare) la dispozițiile

art. 504 C. proc. pen. sunt îndeplinite și că se impune repararea de către stat,

prin Ministerul Finanțelor Publice, a pagubei suferită de către reclamanti, ceea

ce presupune, în principiu, înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare, în scopul

repunerii, pe cât posibil, în situația anterioară a reclamanților.

Legiuitorul a instituit

două componente ale satisfacției echitabile, și anume, reparația daunelor materiale

și o compensație acordată pentru prejudiciul moral.

În raport de principiile

enunțate și având în vedere jurisprudența instanței supreme în această materie,

Tribunalul a constatat că cererea reclamanților este întemeiată, având în vedere

consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale

lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost

percepute, astfel încât suma de 160.000 euro constituie o satisfacție suficientă

și echitabilă.

Împotriva acestei sentințe,

au declarat apel reclamanții I.R., C.R. și I.M., solicitând admiterea apelului și

schimbarea în parte a sentinței, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de

800.000 euro, cu titlu de despăgubiri.

În motivare, reclamanții

apelanți au susținut că suma de 800.000 euro, solicitată prin acțiune, este justificată,

avându-se în vedere condițiile în care au fost încarcerați deținuții politici în

perioada 1950-1964, fiindu-i răpite condamnatului, precum și familiei sale, cele

mai elementare drepturi, iar suferințele au continuat și după eliberarea din penitenciare.

Împotriva hotărârii primei

instanțe, a declarat apel și pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice, prin D.G.F.P. Arad, solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot

a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamanților, ca fiind neîntemeiată

și nedovedită, iar, în subsidiar, reducerea cuantumului despăgubirilor.

În dezvoltarea motivelor

de apel, pârâtul apelant a arătat că prima instanță a omis să pună în vedere reclamantului

să depună sentințele de condamnare cu mențiunea „caracterului politic”, conform

art. 6 din Legea nr. 221/2009 și să ia toate măsurile pentru obținerea sau reconstituirea

dosarului în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare, precum și să solicite

punctul de vedere al A.F.D.P. din România, potrivit art. 4 alin. (3) din lege.

Pârâtul apelant a mai

susținut că prima instanță nu a avut în vedere, la stabilirea cuantumului despăgubirilor,

drepturile de care a beneficiat antecesorul reclamanților (I.P.), în baza decretului

nr. 118/1990, respectiv de indemnizațiile lunare acordate, precum și de facilitățile

de care a beneficiat și beneficiază: scutire de plata impozitelor, asistență medicală

și medicamente gratuite, douăsprezece călătorii pe an gratuite, etc.

A susținut, de asemenea,

că, prin acordarea unei sume de 160.000 euro, se realizează o îmbogățire a reclamanților,

având în vedere că despăgubirile ar trebui să se raporteze și la realitatea din

acest moment, respectiv la valoarea salariului minim pe economie și la criza economică

existentă, cu atât mai mult cu cât, prin O.U.G. nr. 62/2010, au fost stabilite criterii

de acordare a acestor despăgubiri.

Totodată, a învederat

că instanța de fond nu a făcut altceva decât să preia concluziile expuse de reclamanți

prin acțiune, menționând că a avut loc o atenuare semnificativă a prejudiciului

din cauză, că au trecut 50 de ani de la producerea lui, iar, în privința cuantumului

sumelor care trebuie acordate, a invocat jurisprudența C.E.D.O. (cauzele Konolos,

Canciovici, Oancea împotriva României),prin care a fost adoptată o poziție moderată,

prin sumele rezonabile acordate.

Prin decizia civilă

nr. 353A din 13 octombrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins

apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

prin D.G.F.P. Arad; a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a stabilit

cuantumul despăgubirilor la suma de 5.000 euro; a respins apelul declarat de reclamanții

I.R., C.R. și I.M. împotriva aceleiași sentințe și a menținut în rest sentința apelată.

În urma examinării sentinței

atacate, în raport de motivele invocate și de dispozițiile art. 5 din Legea nr.

221/2009, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010, Curtea a apreciat

că apelul pârâtului este întemeiat, iar apelul reclamanților este neîntemeiat.

Astfel, Curtea a reținut

că susținerea pârâtului, potrivit căreia acțiunea reclamanților trebuia să fie respinsă,

ca neîntemeiată, nu are nici un suport juridic, prima instanță acordând în mod justificat

despăgubiri în temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) și art. 5 din Legea

nr. 221/2009.

În privința cuantumului

despăgubirilor, Curtea a considerat că această critică a pârâtului este întemeiată

și că nu poate fi însușită solicitarea reclamanților de majorare a despăgubirilor.

Astfel, Curtea a constatat

că, într-adevăr, prin condamnarea cu caracter politic la 8 ani temniță grea pentru

delictul de uneltire contra ordinii sociale i-au fost lezate autorului reclamanților

libertatea, demnitatea, onoarea, integritatea fizică și psihică, ce sunt valori

esențiale ale personalității umane și care o definesc, fiind, totodată, și drepturi

fundamentale, însă, prin O.U.G. nr. 62/2010, a fost modificat art. 5 lit. a) din

Legea nr. 221/2009, stabilindu-se, la pct. 2, cuantumul despăgubirii până la 5.000

euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I, iar, la pct. 3, până la 2.500

euro pentru descendenții de gradul II ai persoanei care a suferit condamnarea cu

caracter politic în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul

unor măsuri administrative cu caracter politic.

În raport de aceste considerații,

ținând seama și de consecințele produse de condamnare, în plan fizic, psihic și

social asupra bunicului și tatălui reclamanților, de art. 5 din Legea nr. 221/2009,

astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, Curtea a admis apelul pârâtului,

a respins apelul reclamanților și a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul

stabilirii cuantumului despăgubirilor la suma de 5.000 euro.

Împotriva acestei decizii,

au declarat recurs reclamanții I.R., I.M. și C.R. și pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Arad.

Reclamanții au solicitat

admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei civile atacate, în sensul

suplimentării cuantumului despăgubirilor morale acordate, până la suma de 800.000

euro, solicitată prin cererea introductivă.

În dezvoltarea criticilor

de recurs, reclamanții au arătat următoarele:

În ceea ce privește calea

de atac ce se poate exercita împotriva hotărârilor, reclamanții au apreciat că acesta

este recursul, prin prisma dispozițiilor art. 299 și 304 pct. 9 C. proc. civ., precum

și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Astfel, deși, prin Legea

nr. 177/2010, art. II, se introduce un ultim alineat – (10), după alin. (9) al

art. 322 C. proc. civ., care prevede calea revizuirii împotriva hotărârilor, în

cazul cărora, după rămânerea lor definitivă, Curtea Constituțională admite excepția

de neconstituționalitate invocată împotriva dispozițiilor legale pe care se sprijină

soluția, in speță, aceasta cale nu le este deschisă, câtă vreme același art. II

din actul normativ menționat arată că aceasta cale de atac poate fi promovată doar

după publicarea deciziei Curții Constituționale în M. Of.

Așa cum rezulta din întreaga

motivare a deciziei atacate, aceasta se sprijină exclusiv pe prevederile O.U.G.

nr. 62/2010, care limitează cuantumul despăgubirilor la 5.000 euro, pentru ascendenții

de gradul I. Astfel, având în vedere cuantumul la care s-a oprit instanța de apel,

și anume maximul prevăzut de lege, 5.000 euro, este evident că a apreciat că prejudiciul

moral suferit de condamnat și de membrii familiei sale a fost sever.

În acest sens, aprecierile

intimatului, conform cărora trecerea unei perioade îndelungate de timp este de natură

să atenueze prejudiciul moral și că înlăturarea, prin lege, a efectului hotărârii

judecătorești de condamnare ar constitui o reparație echitabila, sunt cel puțin

insultătoare la adresa memoriei celui condamnat.

Instanța de apel, respingând

apelul și diminuând cuantumul despăgubirilor, nu a motivat care ar fi considerentele

pentru care apreciază ca această sumă ar reprezenta o despăgubi echitabilă, cu exceptia

faptului că O.U.G. nr. 62/2010 nu permite acordarea unei sume superioare. Pentru

aceste considerente, reclamanții au considerat că se impune argumentarea acestei

sume.

Recurentul – pârât Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Arad a solicitat admiterea

recursului, schimbarea deciziei civile atacate, în sensul respingerii acțiunii,

formulate de reclamanții I.M., I.R. și C.R. cu privire la acordarea de daune morale,

ca fiind nedovedită.

În subsidiar, s-a solicitat

respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, raportat și la Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și Decizie Curții Constituționale nr. 1354 din

20 octombrie 2010.

În dezvoltarea criticilor

formulate, pârâtul a arătat următoarele:

prima instanță, în mod greșit, nu au ținut seama de obligația ce le revine, potrivit

dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 221/2009, omițând a pune în vedere reclamanților

să depună sentințele de condamnare, cu mențiunea caracter politic.

Mai mult, așa cum prevede

art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel avea obligația să dispună

reconstituirea dosarului în care au fost pronunțate hotărârile de condamnare.

s-a aflat în imposibilitatea de a ține seama, la momentul acordării despăgubirilor

de 5.000 euro, de sumele acordate în baza Decretului - Lege nr. 118/1990, întrucât

nu a făcut un calcul total al sumelor de care beneficiat antecesorul reclamanților

I.P., în condițiile în care acesta a beneficiat de o indemnizație lunară până în

anul 2002, când a decedat, care nu era modică.

Prima instanță și Curtea

de Apel nu au verificat dacă reclamanții au beneficiat pe prevederile Decretului

nr. 118/1990 și ale O.G. nr. 214/1999.

De asemenea, prin acesta

decizie, a fost ignorat și faptul că antecesorul amanților a beneficiat și de o

serie de facilități prevăzute de Decretul - lege nr. 118/1990, pe care pârâtul le-a

enumerat.

fost în eroare atunci când a reținut că „i-au fost lezate autorului reclamanților

libertatea, demnitatea, onoarea integritatea fizică și psihică a antecesorului I.P.”,

în condițiile în care reclamanții nu sunt titularii acțiunii, aceștia formulând

acțiunea în calitate de moștenitori, iar consecințele negative ale pedepsei închisorii

s-au răsfrânt, în principal, asupra numitului I.P.

Astfel, în ceea ce privește

consecințele negative care s-au repercutat asupra vieții și evoluției reclamanților

și antecesorului acestora, acestea nu sunt susținute de vreun document, fiind simple

aprecieri ale primei instanțe și ale instanței de apel.

Stabilirea prejudiciului

moral este un atribut al judecătorului învestit cu soluționarea cauzei, dar acesta

trebuie să facă o cercetare amănunțită asupra stării de fapt, și nu una pur formală

și superficială, deoarece, numai în urma unei cercetări amănunțite a stării de fapt,

se pot stabili consecințele negative suferite de cei în cauză, importanța valorilor

lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute

consecințele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situația familiale profesională

și socială, afectarea prestigiului social.

Astfel, instanța de apel

a pierdut din vedere faptul că reclamanții nu au dovedit în niciun fel suferințele

pe care le-au suportat aceștia personal, înscrisurile privind cei 8 ani de închisoare

efectuați de antecesorul lor fiind insuficiente pentru a proba suferințele reclamanților.

De asemenea, nu este lipsit

de relevanță faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii

prejudiciului și până în prezent -50 ani, deci nu se poate nega o atenuare semnificativă

a prejudiciului moral prin trecerea timpului.

S-a susținut că principiul

reparării integrale a pagubei împiedică acordarea, cu titlu de despăgubiri, a unor

sume mari de bani. Mai mult, practica Curții Europene statuează, în baza principiului

restitutio in integrum, ca dauna suferită să fie reparată prin aceleași mijloace

prin care a fost produsă, respectiv o daună materială să fie reparată prin mijloace

materiale, iar o daună morală să fie reparată prin recunoașterea și condamnare situației,

a fenomenului.

S-a învederat faptul că

despăgubirile financiare ce se acordă pentru un prejudiciu moral nu fac altceva

decât să producă alte prejudicii materiale celorlalți cetățeni, prin diminuarea

bugetului de stat, concretizându-se în imposibilitatea susținerii cheltuielilor

publice, prin lipsa fondurilor pentru susținerea sistemului public de sănătate,

de învățământ, de investiții publice, de care ar beneficia toți cetățenii țării,

ori repararea unei daune nu trebuie să se facă prin crearea altei daune.

Examinând decizia recurată,

prin prisma motivelor de recurs formulate și a dispozițiilor legale relevante, Înalta

Curte retine următoarele:

Asupra recursului reclamanților:

Aspectul prin care se

invocă, de către reclamanți, faptul că decizia atacată este supusă recursului, iar

nu revizuirii reglementată de art. 322 pct. 10 C. proc. civ., Înalta Curte îl găsește

fără relevantă juridică în cauză, câtă vreme introducerea pct. 10 al art. 322

C. proc. civ. vizează o altă ipoteză decât cea dedusă judecății, iar calea de atac

a recursului este incidentă, în considerarea art. 282 alin. (1) C. proc. civ.,

și inadmisibilitatea acesteia nu a fost invocată în cauză.

Calea de atac a recursului,

precum și competenta soluționării ei pot fi deduse și din dispozițiile art. XIII

ale Legii nr. 202/2010, prin care se modifică și se completează Legea nr. 221/2009,

după cum urmează:

alin. (5), se introduce un nou alin., alin. (6), cu următorul cuprins:

"(6) Hotărârea pronunțată,

potrivit alin. (4), este supusă recursului, care este de competența Curții de Apel".

În ceea ce privește critica

reclamanților referitoare la cuantumul despăgubirilor morale, aceasta poate fi analizată

în prezentul recurs, întrucât disp. art. I, pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010,

prin care au fost limitate despăgubirile ce se puteau acorda, în temeiul art. 5

alin. lit. a) din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituționale, prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, obligatorie din momentul

publicării sale în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

Astfel, cuantumul despăgubirilor

acordate trebuie să respecte principiul proporționalității între suma acordată cu

acest titlu, durata și intensitatea prejudiciului încercat, pentru a nu se transforma

într-o sursă de îmbogățire fără justă cauză pentru reclamanți.

De altfel, Legea nr.

221/2009 face referiri, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, la

durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare

și consecințele negative produse pe plan fizic, psihic și social, precum și măsurile

reparatorii acordate deja în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.

În absenta unor cuantificări

legale a despăgubirilor morale, ce ar fi putut fi menționate ab initio, la adoptarea

actului normativ care recunoaște dreptul la acordarea lor, în virtutea marjei de

apreciere de care dispunea statul la acel moment, în considerarea principiului proporționalității

și al criteriilor exemplificate, față de durata pedepsei cu închisoarea aplicată

autorului reclamanților, pedeapsă care a fost efectiv executată, de suferințele

fizice și psihice încercate de acesta, ținând seama și de consecințele produse ulterior

în viața sa și a familiei sale, pe plan social și profesional, precum și de măsurile

reparatorii obținute deja în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, dar și de faptul

că despăgubirile sunt acordate succesorilor acestuia, iar nu persoanei care a suportat

direct măsura dispusă de autorități, Înalta Curte apreciază, în dezacord ci prima

instanță, că suma de 60.000 euro reprezintă o justă despăgubire pentru prejudiciul

moral produs.

Pentru aceste considerente,

găsind fondat motivul de recurs privind constatarea neconstituționalității dispozițiilor

legale de limitare a cuantumului daunelor acordate succesorilor persoanelor care

au suportat condamnări cu caracter politic, dar ținând seama și de principiul proporționalității,

invocat de apelantul pârât, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanții

I.R., I.M. și C.R. împotriva deciziei nr. 353 A din 13 octombrie 2010, pronunțată

de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă; va modifica, în parte, decizia atacată,

în sensul că va admite apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin D.G.F.P. Arad împotriva sentinței civile nr. 122 din 24 februarie

2010, pronunțată de Tribunalul Arad, secția civilă, pe care o va schimba în parte,

în sensul că va reduce cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale

de la suma de 160.000 euro la suma de 60.000 euro, echivalentul în RON la data plății

efective; menținând restul dispozițiilor deciziei și sentinței.

Asupra recursului pârâtului:

Motivul de recurs, prin

care se invocă faptul că nu există suficiente probe pentru demonstrarea prejudiciului

moral, întrucât nu a fost depusă, la dosar, hotărârea de condamnare, cu mențiunea

caracterului politic și nu s-a dispus reconstituirea dosarului, în care au fost

pronunțate hotărârile de condamnare, Înalta Curte apreciază că nu se înscrie în

sfera motivelor de nelegalitate reglementate, în mod exhaustiv, de dispozițiile

art. 304 C. proc. civ., în actuala reglementare, ci vizează aspecte de netemeinicie,

în vederea stabilirii situației de fapt, ce nu pot face obiectul cenzurii în recurs.

Mai mult, înscrisurile

depuse la dosar nu au fost contestate, prin mijloacele legale specifice, în fata

instanțelor care a administrat aceste probe.

Asupra motivului de recurs,

prin care se critică acordarea și cuantumul daunelor morale, Înalta Curte retine

următoarele:

Este unanim acceptat că,

în timp ce drepturile patrimoniale au un conținut economic, evaluabil în bani, ce

poate determina cuantificarea prejudiciului material, drepturile personale nepatrimoniale

au un conținut care nu poate fi exprimat material, având în vedere că ele vizează

componente ale personalității umane (dreptul la viață, la integritate fizică, la

onoare și demnitate).

Cu toate acestea, despăgubirea

bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși

destinația ei, aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție,

o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată, din cauza imposibilității,

cu totul firești, de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul

său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.

Repararea daunelor morale

este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare

materială, care, fizic, nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale

și patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcție de particularitățile fiecărui

caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacție sau ușurare, pentru suferințele

îndurate.

Cuantificarea valorică,

materială trebuie admisă printre măsurile de reparare a prejudiciilor morale, în

virtutea acelorași rațiuni, pentru care sunt admise și mijloace de natură nepatrimonială,

întrucât aceasta poate oferi persoanei lezate o anumită compensație pentru răul

suferit, o anumită satisfacție sau ușurare a suferințelor suportate.

De altfel, art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, acordarea de despăgubiri,

ca modalitate de reparație a prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter

politic.

O soluție de această natură

este, contrar susținerii recurentului pârât, în concordanță și cu jurisprudența

în materie a C.E.D.O., care nu limitează reparația pentru prejudiciul moral suportat

prin condamnare și privare de libertate nelegală doar la constatarea încălcării

Convenției, ci recunoaște și dreptul la despăgubiri bănești echitabile, ce nu poate

îmbrăca aspectul unei despăgubiri derizorii, dar nici a uneia disproporționate,

după cum s-a expus deja.

Recurentul Statul român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Arad a contestat și cuantumul

daunelor morale, susținând că acordarea acestora trebuie să respecte criteriul echității.

Rezultă că ceea ce se

impută instanței de apel nu este doar ignorarea criteriilor de cuantificare a daunelor

morale, ci și dimensionarea acestor daune, prin raportare la criteriile aplicabile

în materie.

În acest context, se poate

observa că cea mai mare parte dintre susținerile recurentului reprezintă chestiuni

de ordin general, pur teoretic, cu privire la imposibilitatea evaluării prejudiciului

moral, în raport de probe certe, și la necesitatea judecării cauzei în echitate,

cu respectarea proporționalității între prejudiciu suportat de persoana în cauză

și reparația acordată.

Recurentul nu arată, însă,

argumentele concrete, pentru care suma acordată de instanța de apel - 5.000 euro

- ar fi disproporționată și inechitabilă, în raport de criteriile legale și jurisprudențiale

consacrate pentru determinarea prejudiciului moral - valorile lezate prin măsura

condamnării, durata acestei măsuri, repercusiunile asupra reclamantului și a vieții

familiei sale - pe care instanța le-a apreciat în concret, în cauza supusă analizei.

Astfel, deși se referă

la criteriul echității recurentul nu arată, în mod concret, care sunt greșelile

comise de instanța de apel, în sensul nerespectării acestor principii și nu face

nicio referire la situația particulară a reclamanților.

Tot astfel, argumentele

legate de afectarea sau absenta resurselor bugetare ce ar putea determina, în opinia

recurentului, neacordarea despăgubirilor morale pentru prejudiciul moral suportat

de persoanele ce intră în sfera de aplicabilitate a Legii nr. 202/2011 sunt simple

judecăți de valoare, ce nu se pot circumscrie unor motive de nelegalitate, pe care

instanța de recurs să fie obligată a le cenzura.

În acest context, recurentul

ignoră faptul că, prin adoptarea acestei legi de reparație, pe plan intern, voința

statului român a fost în sensul despăgubirii persoanelor care întrunesc cerințele

impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând actul normativ menționat, în acord cu rezoluția

din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind Măsurile de eliminare

a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste și Declarația asupra Principiilor

de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere,

adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin rezoluția din 29 noiembrie 1985, acte

internaționale care solicită statelor să asigure victimelor reparații, care nu pot

fi mai mici decât ale celor condamnați pe nedrept, să garanteze dreptul de acces

la mecanisme judiciare consolidate, prin intermediul cărora să poată obține compensații

pentru prejudiciile pe care le-au suferit.

În același sens, critica

privind împrejurarea că, la stabilirea cuantumului despăgubirii, nu s-a ținut seama

și de drepturile prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990, întrucât, la momentul

acordării despăgubirilor, instanța nu a făcut un calcul total al sumelor de care

a beneficiat, este, de asemenea, nefondată, câtă vreme chiar art. 5 alin. (4) din

Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, că legea se aplică și persoanelor cărora

le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990.

Tot astfel, art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 instituie obligația instanțelor de a ține

seama, la stabilirea cuantumului acordat cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul

moral, de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990,

fără însă a limita acest cuantum la cel al sumelor deja acordate prin respectivul

decret.

În ceea ce privește invocarea,

în conținutul motivelor de recurs, a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, care ar lipsi de temei juridic cererea de chemare în judecată

formulată de reclamantul U.S., Înalta Curte va expune următoarele considerații:

Susținerea caracterului

nelegal al soluției cu referire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, în funcție de care, dispărând temeiul juridic al pretenției, acțiunea

ar fi trebuit respinsă, nu poate fi primită, atât din perspectiva normelor interne,

cât și a celor convenționale.

Astfel, din perspectiva

normelor interne, la data adoptării soluției în apel – 13 octombrie 2010, decizia

Curții Constituționale nu fusese dată publicității, publicarea acesteia în M.

Of. fiind ulterioară (a se vedea M. Of. nr. 761/15.11. 2010).

Or, potrivit art. 147

alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii

și au putere numai pentru viitor, de la data publicării lor în M. Of.

Aceleași prevederi sunt

preluate în art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții

Constituționale.

Prin critica formulată

însă, recurentul-pârât tinde la un control de legalitate, prin prisma efectelor

unei decizii a organului jurisdicțional constituțional, inexistentă la data judecății

în apel.

În acest context, trebuie

subliniat că, în calea extraordinară de atac a recursului, cenzura de legalitate

vizează corecta aplicare a normei juridice existente la data soluționării apelului.

Aceasta, întrucât, în absența unei devoluări a fondului, nu se poate ajunge la stabilirea

unei situații juridice noi, care să poată fi rezolvată din perspectiva altui cadru

normativ, apărut ulterior pronunțării soluției definitive din apel, prin declararea

neconstituționalității textului care reprezenta temeiul juridic al pretențiilor

deduse judecății.

Prin Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, au fost

declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit de persoanele condamnate politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

În acest context, este

cert faptul că efectele deciziei Curții Constituționale pentru reclamant, și pentru

orice alt solicitant aflat în situația acestuia, sunt defavorabile, deoarece suprimă,

practic, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, astfel încât aplicarea

acestei decizii, direct în recurs, se privește de către instanța de recurs ca fiind

incompatibilă cu art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, cu art. 6 și art. 14 din documentul european, articole ce vor

genera o analiză pe branșe distincte, analiza de convenționalitate ce intră în competenta

instanței de recurs, conform statuărilor C.E.D.O. din cauza Dumitru Popescu contra

României (nr. 2), hotărârea din 26 aprilie 2007 (a se vedea, în acest sens, parag.

101, 102 și 103 din hotărâre, care se citesc după cum

urmează: 101. În cauza de fata, Curtea observa că, dacă este adevărat că Tribunalul

Militar Teritorial București, ce a statuat în prima instanță, a refuzat să trimită

Curții Constituționale, în vederea soluționării, excepția de neconstituționalitate

a art. 911din C.proc. pen., această omisiune a fost rectificată în apel, după ce

Curtea Militara de Apel a sesizat instanța constituționala cu excepția invocata

de avocatul reclamantului, întemeiată pe incompatibilitatea legislației naționale

ce autoriza, la momentul respectiv, ascultările convorbirilor telefonice, cu

art. 8. Or, prin Decizia din 3 februarie 2000, Curtea Constituțională a ajuns la

concluzia compatibilității legii naționale în cauză cu art. 8 din Convenție și cu

principiile care se degaja din jurisprudența Curții in materie.

concluzie este în contradicție, desigur, cu aprecierile Curții enunțate in parag.

84 și 85, însă, oricât de regretabilă ar fi această situație, trebuie totuși să

reamintim că, în general, nu este de datoria Curtii să analizeze erorile de fapt

sau de drept pretins comise de o instanță internă. (…) Acest aspect este valabil

și in cazul in care este vorba de o eroare de aplicare sau de interpretare a jurisprudenței

Curții de către judecătorul constituțional național.

în care capătul de cerere al reclamantului poate fi interpretat ca un reproș la

adresa instanțelor naționale sesizate sa analizeze temeinicia acuzației penale îndreptate

împotriva sa, de a nu fi analizat ele însele temeiul de drept vizând incompatibilitatea

legislației naționale cu art. 8 din Convenție, Curtea apreciază ca un sistem bazat

pe supremația Convenției și a jurisprudenței aferente acesteia asupra drepturilor

naționale este apt sa asigure buna funcționare a mecanismului de apărare implementat

de Convenție și de protocoalele sale adiționale. Nu este lipsit de importanta sa

reamintim în acest sens că, în Recomandarea sa din data de 12 mai 2004, Comitetul

Miniștrilor s-a felicitat pentru faptul ca prevederile Convenției făceau parte integranta

din ordinea juridica interna a statelor semnatare. Acest aspect implica obligația

pentru judecătorul național de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le

preeminenta fata de orice alta prevedere contrară din legislația națională, fără

sa fie nevoie sa aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor).

Astfel, potrivit art.

1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, „Orice persoană fizică

sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit

de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute

de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.

Noțiunea de „bunuri” din

textul menționat nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale,

ci și asupra altor drepturi și interese, care constituie active, și pot fi considerate

„bunuri”, în sensul autonom al acestei dispoziții.

Art. 1 din Protocolul

nr. 1 se aplică atât „bunurilor actuale”, cât și „valorilor patrimoniale”, inclusiv

creanțe, în temeiul cărora, reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță

legitimă” de a obține exercițiul efectiv al unui drept.

Cu privire la noțiunea

de „speranță legitimă”, Curtea Europeană a arătat că, întrucât interesul patrimonial

vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială”,

în sensul art. 1 al Primului Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în

dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmat de o jurisprudență bine

stabilită a instanțelor (cauza Kopecky c. Slovaciei, parag. 52).

Prin urmare, persoanele

care întrunesc condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009, și, în special, cele

care suportaseră o condamnare pe care însăși legea o definește ca având caracter

politic, aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod

legitim, la acordarea despăgubirilor, în urma epuizării unei proceduri echitabile

și examinării circumstanțelor particulare ale cazului lor, de către instanțele interne.

De asemenea, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) au calitatea de a fi accesibile și previzibile, enumerând

chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

În plus, dreptul la despăgubiri

pentru persoanele care îndeplineau cerințele legii în discuție era recunoscut printr-o

jurisprudență previzibilă a instanțelor interne pronunțată până la acea dată.

În speță, reclamantul

a formulat acțiunea la 15 februarie 2010,

în consecință,

în termenul de trei ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, îndeplinind,

astfel, cerința legată de termenul sesizării instanței, prevăzută de art. 5

alin. (1) lit. a) din actul normativ.

Acesta a solicitat despăgubiri

pentru o condamnare, căreia însăși legea îi recunoaște caracterul politic (la

art. 1 alin. (2) din lege), fără să mai fie necesară, astfel, constatarea unui asemenea

caracter din partea instanței, iar instanțele au verificat și confirmat, în cauză,

îndeplinirea cerințelor legale, de către reclamant, pentru a obține despăgubiri,

hotărârea pronunțată, în apel, anterior publicării Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, reprezentând ea însăși o valoare patrimonială, de

natură să justifice speranța legitimă a reclamantului de a-și vedea valorificat

dreptul la despăgubiri recunoscut de lege, drept recunoscut constant, în măsura

îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege, de instanțele judecătorești, elementul

de diversitate a soluțiilor pronunțate în cauze similare/identice constituindu-l

doar cuantumul sumelor acordate cu titlu despăgubiri.

Toate aceste elemente

conturează, în concluzie, speranța legitimă a reclamantului de a avea șanse de succes

în dreptul intern, speranța legitimă bucurându-se de protecția art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție, întocmai ca și un bun actual.

Dreptul la respectarea

bunurilor, garantat de art. 1 din Primul Protocol, nu este unul absolut, autoritățile

statale putând aduce anumite limitări ale exercițiului acestui drept, în condițiile

tezei a II-a din textul de lege menționat.

În acest sens, se prevede

că: „Dispozițiile precedente (din art. 1 alin. (1) teza I) nu aduc atingere dreptului

statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința

bunurilor conform interesului general...”.

Prin urmare, art. 1 conține

nu numai principiul general al protecției dreptului de proprietate, ci și alte două

principii, care constituie limite ale exercițiului acestui drept: posibilitatea

privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică și reglementarea exercitării

acestui drept, în conformitate cu interesul general.

C.E.D.O. a analizat, pe

cale jurisprudențială, și limitările de facto, care pot determina atingerea substanței

dreptului, și care, deși sunt adoptate pentru realizarea unui interes general, nu

trebuie, în aceeași măsură ca și limitările de jure, să determine golirea de conținut

a dreptului proprietarului bunului.

Partea a doua a art. 1

din Protocolul nr. 1 înscrie, astfel, trei condiții în care privarea de un bun nu

reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate asupra acelui bun, și anume, privarea

să fie prevăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate publică și să fie

conformă cu principiile generale ale dreptului internațional, care vizează respectarea

principiului proporționalității între interesul general și imperativele apărării

drepturilor individuale.

În acest sens, acordarea

unei indemnizații corespunzătoare reprezintă expresia respectării principiului proporționalității

enunțat.

Decizia Curții Constituționale

nr. 1358/2010, de la data publicării în M. Of./15 noiembrie 2010, devine general

obligatorie, putându-se considera că respectă criteriul de legalitate a privării

de proprietate, impus de Primul Protocol adițional la Convenție, deoarece noțiunea

de lege, proprie Convenției, nu trebuie privită în accepțiunea ei formală, și anume

de norme juridice cuprinse în actele normative adoptate de Parlament. În sensul

convențional, legea reprezintă orice normă obligatorie și generală, oricare i-ar

fi izvorul formal.

Mai trebuie adăugat că,

potrivit art. 147 din Constituția României și art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată,

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispozițiile din legile

și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele în 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în M.

Of., dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după caz, Guvernul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,

dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Dacă

puterea legiuitoare sau executivul nu își respectă această obligație, sancțiunea

este încetarea efectelor juridice ale dispoziției constatate ca fiind neconstituțională.

Până în prezent, se poate

constata că nu s-a intervenit, în sensul compatibilizării art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile constituționale, conform celor

reținute prin decizia în discuție, astfel încât textul de lege menționat nu mai

produce efecte juridice.

Pentru cei care sunt beneficiarii

unei hotărâri definitive prin care li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, deci,

ai unei valori patrimoniale protejate de art. 1 din Primul Protocol, aplicarea deciziei

Curții Constituționale în cursul soluționării cauzei, după pronunțarea unei hotărâri

de recunoaștere a dreptului, cu consecința previzibilă a respingerii acțiunii, ar

conduce la o privare de proprietate, înțeleasă în sens larg, respectiv la privarea

persoanei îndreptățite de despăgubirile acordate de instanță, în urma verificării

îndeplinirii cerințelor legale.

Cum privarea de despăgubiri,

în acest caz, ar fi totală, ea ar afecta însăși substanța dreptului la despăgubiri,

deoarece despăgubirile ar dispărea din patrimoniul beneficiarului, și aceasta fără

să se acorde nicio compensație în schimb, sau, cel puțin, să se prevadă, pentru

viitor, șansa obținerii unei oarecare reparații.

În consecință, instanța

de recurs apreciază că, în această ipoteză, nu există indemnizarea corespunzătoare,

proporțională a titularului dreptului, în sensul impus de dispozițiile convenționale.

Dacă s-ar putea considera,

astfel cum susține recurentul, că interesul general avut în vedere la adoptarea

deciziei Curții Constituționale este legat de actuala situație economică a statului

român, care impune anumite restricții bugetare, pe toate palierele, în niciun caz,

nu se poate reține că este respectat, în cauză, criteriul de proporționalitate enunțat

mai sus.

În concluzie, aplicând,

în recurs, decizia Curții Constituționale, față de persoane cărora li s-a recunoscut

dreptul la despăgubiri, în temeiul Legii nr. 221/2009, cu consecința finală a respingerii

acțiunii reclamantului, ar echivala cu o privare de bun, fără plata unui echivalent,

ceea ce ar reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol.

Aplicarea deciziei în

discuție ar determina, în opinia instanței de recurs, și încălcarea art. 6 din C.E.D.O.,

din perspectiva dreptului de acces la o instanță.

Art. 6 garantează dreptul

fiecărei persoane de a avea acces la un Tribunal independent și imparțial, drept

care trebuie să fie efectiv, deși nu este unul absolut, în sensul că este susceptibil

de limitări, limitări care, ca și în cazul art. 1 din Primul Protocol, trebuie să

respecte anumite principii, și anume să urmărească un scop legitim, să nu afecteze

substanța dreptului și să asigure un raport rezonabil de proporționalitate între

scopul urmărit și mijloacele alese.

Aplicarea deciziei Curții

Constituționale (care, după cum s-a arătat în precedent, nu a fost urmată de intervenția

legislativului în armonizarea dispoziției declarate neconstituționale cu legea fundamentală),

în această etapă procesuală și în contextul judiciar enunțat, ar însemna o ingerință

în dreptul de acces al reclamantului la un tribunal, ingerință care nu asigură un

raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit, de ordin patrimonial,

pentru stat, și mijloacele alese.

Aplicarea deciziei Curții

Constituționale, în faza procesuală a recursului, cu soluția previzibilă enunțată

mai sus, ar lipsi, practic, pe reclamant, în absența oricărei culpe procesuale din

partea sa, de posibilitatea obținerii unei hotărâri irevocabile favorabile (dacă

este cazul), în baza căreia să-și poată valorifica dreptul la despăgubiri.

În același sens, aplicarea

Deciziei nr. 1354 din 20 octombrie 2010, adoptată de Curtea Constituțională ar putea

determina și afectarea art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În esență, dreptul la

nediscriminare, recunoscut de art. 14 din Convenția, protejează persoanele fizice

și juridice, aflate în situații asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament

diferit, în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le recunoaște

(în speță, cu referire la art. 1 din Primul Protocol și art. 6).

Textul de lege impune

să se cerceteze dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoge

sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, respectiv

dacă urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate

între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

Or, însăși Curtea Constituțională

a constatat, în considerentele deciziei nr. 1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor,

conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane

care, deși se afla în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic

diferit.

Prin prisma argumentului

de interpretare a fortiori („cu atât mai mult”), care presupune ideea că o normă

de drept poate fi aplicată la o situație concretă, neprevăzută în ipoteza acesteia,

dacă motivele care au fost avute în vedere la adoptarea normei se regăsesc cu și

mai multă putere în situația respectivă, neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor

interesate, care, la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale,

declanșaseră procedura judiciară și obținuseră, ca în cazul reclamantului, o hotărâre

de acordare a despăgubirilor, creează un tratament discriminatoriu, în raport cu

cei care, la aceeași dată, beneficiau de o hotărâre irevocabilă, putându-se bucura

de despăgubirile recunoscute printr-o asemenea hotărâre.

Aplicarea deciziei menționate,

proceselor aflate în curs, determină o discriminare, în ipoteza a două acțiuni introduse

la aceeași dată, de către persoane aflate în situații identice (din punctul de vedere

al drepturilor conferite prin actul normativ menționat), dintre care una este soluționată

prin hotărâre irevocabilă, iar cealaltă nu este soluționată, aflându-se în faza

apelului sau recursului, din motive care nu au legătură cu atitudinea procesuală

a reclamantului (încărcătura instanțelor, termene lungi ș.a.).

Pentru toate argumentele

prezentate în precedent, nu se poate ține seama, în soluționarea cauzei de față,

de Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, cu rezultatul pretins de pârât

privind respingerea acțiunii, ca urmare a aplicării acestei decizii și absenței

unei baze legale pentru realizarea drepturilor pretinse și recunoscute reclamantului,

printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Pentru considerentele

expuse, constatând că motivele de recurs invocate de pârât nu sunt fondate, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Arad împotriva deciziei nr. 343A din 12 octombrie 2010, pronunțată de Curtea de

Apel Timișoara, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanții I.R., I.M. și C.R. împotriva deciziei nr. 353 A din 13 octombrie

2010, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Modifică, în parte, decizia

atacată, în sensul că admite apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin D.G.F.P. Arad împotriva sentinței civile nr. 122 din 24 februarie

2010, pronunțată de Tribunalul Arad, secția civilă, pe care o schimbă în parte,

în sensul că reduce cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale de

la suma de 160.000 euro la suma de 60.000 euro, echivalentul în RON la data plății

efective.

Menține restul dispozițiilor

deciziei și sentinței.

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin

D.G.F.P. Arad împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 14 septembrie 2011.