ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1433/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad sub nr. 307/108/2010 la data de 18 ianuarie 2010, reclamantul Ț.I. a chemat în judecată Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.

Arad, solicitând în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri în cuantum de 1.380.000 euro (echivalentul a 5.685.600 lei la cursul de 4,12 lei/euro), plătibili în moneda națională la cursul euro în ziua plății, pentru prejudiciul creat ca urmare a urmăririi sale în perioada 06 aprilie 1949 – 23 septembrie 1951 de către organele de securitate, apoi condamnarea sa la o pedeapsă privativă de libertate de 7 ani închisoare în baza sentinței nr. 4/1952 a Tribunalului Militar Teritorial Timișoara, pentru fapta de uneltire contra ordinii sociale prevăzute de art. 209 din Legea nr. 5/1951 până la data de 14 ianuarie 1958, fiind eliberat din detenție în baza Decretului nr. 720/1956 și fixat domiciliu obligatoriu 2 ani în comuna Lățești până la 28 iunie 1960 prin decizia M.A.I.

nr. 7235 din 27 decembrie 1957. Prin sentința civilă nr. 341 din 11 mai 2010, pronunțată de Tribunalul Arad a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului. A fost admisă în parte acțiunea civilă exercitată de reclamantul Ț.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Arad, pentru despăgubiri conform Legii nr. 221/2009. A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 90.000 euro sau echivalentul în lei la curs B.N.R., de la data plății. A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată parțiale. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 551/ A din 10 martie 2011, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P.

împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamant. A fost respins apelul declarat de reclamantul Ț.I. împotriva aceleiași sentințe. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, motivul pentru care reclamantul nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Curtea Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul - Lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul - Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. În fine, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor.

În cazul de față, decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță. Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantul, și-a încetat efectele juridice. Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor morale. Instanța de apel a mai arătat că nu se poate reține nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în sensul jurisprudenței C.E.D.O.

generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel. În cazul de față nu s-a pronunțat însă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate. S-a reținut că această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță.

În consecință, instanța de apel a constatat că nu mai prezintă nicio relevanță și nu se mai impun a fi analizate criticile aduse de apelanți hotărârii primei instanțe cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost de asemenea declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul Ț.I., invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, prin faptul că, fără a mai analiza motivele de apel formulate, a reținut că nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin prisma declarării acestui text ca neconstituțional.

Recurentul a apreciat că instanța de apel a săvârșit o denegare de dreptate, încălcându-se dispozițiile art. 3 C. civ. Astfel, recurentul a susținut că, chiar dacă acest text de lege a fost declarat neconstituțional, instanța era obligată să soluționeze cererea în baza principiilor de drept sau pe dreptul comun, potrivit reglementărilor din art. 998-999 C. civ. Recurentul a mai arătat că s-a produs o încălcare a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenție și a art. 1 din primul protocol adițional la Convenție și a invocat jurisprudența C.E.D.O. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, care permit încadrarea în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și de decizia în interesul Legii nr. 12/2011, Înalta Curte reține următoarele: Contrar susținerilor recurentului, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. De asemenea, se constată că Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 din 15 noiembrie 2010, această decizie își produce efectele, partea neavând un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330 7 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, așa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecința unei alte interpretări pe care intenționează să o obțină recurentul. Totodată, se constată că instanța nu poate să analizeze pretențiile reclamantului din perspectiva art. 998-999 C. civ., așa cum s-a susținut prin motivele de recurs, pentru că, dacă ar proceda astfel, ar fi schimbat temeiul juridic al acestor pretenții, având în vedere că acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, în raport de care instanțele de fond și de apel au analizat pretențiile deduse judecății.

În condițiile în care reclamantul a invocat corect temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind reprezentat de dispozițiile Legii nr. 221/2009, examinate ca atare de instanțele anterioare, analizarea pretențiilor acestuia din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului. Or, atare act de procedură este contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I-a C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi”.

Norma procedurală citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantului în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect. Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reține că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, astfel că recursul reclamantului va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ț.I. împotriva deciziei nr. 551/ A din 10 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2012.