ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1433/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1433/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad

sub nr. 307/108/2010 la data de 18 ianuarie 2010, reclamantul Ț.I. a chemat în

judecată Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Arad, solicitând în

temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 obligarea

pârâtului la plata unor despăgubiri în cuantum de 1.380.000 euro (echivalentul

a 5.685.600 lei la cursul de 4,12 lei/euro), plătibili în moneda națională la

cursul euro în ziua plății, pentru prejudiciul creat ca urmare a urmăririi sale

în perioada 06 aprilie 1949 – 23 septembrie 1951 de către organele de

securitate, apoi condamnarea sa la o pedeapsă privativă de libertate de 7 ani

închisoare în baza sentinței nr. 4/1952 a Tribunalului Militar Teritorial

Timișoara, pentru fapta de uneltire contra ordinii sociale prevăzute de art.

209 din Legea nr. 5/1951 până la data de 14 ianuarie 1958, fiind eliberat din

detenție în baza Decretului nr. 720/1956 și fixat domiciliu obligatoriu 2 ani

în comuna Lățești până la 28 iunie 1960 prin decizia M.A.I. nr. 7235 din 27

decembrie 1957.

Prin sentința civilă nr. 341 din 11 mai 2010,

pronunțată de Tribunalul Arad a fost respinsă excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantului.

A fost admisă în parte acțiunea civilă exercitată de

reclamantul Ț.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P.,

reprezentat de D.G.F.P. Arad, pentru despăgubiri conform Legii nr. 221/2009.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a

sumei de 90.000 euro sau echivalentul în lei la curs B.N.R., de la data plății.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a

sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată parțiale.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia

nr. 551/ A din 10 martie 2011, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român,

prin M.F.P. împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în tot,

în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamant. A fost respins apelul

declarat de reclamantul Ț.I. împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că,

motivul pentru care reclamantul nu are dreptul la despăgubiri morale în baza

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text

legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat

neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale,

decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Curtea Constituțională a reținut că reglementarea

cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic

fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr.

24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a ajuns la existența unor

reglementări paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de

despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice

în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie

având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop

identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul - Lege nr. 118/1990, diferența constând

doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestații lunare,

până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul - Lege nr. 118/1990 și o

sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În fine, Curtea Constituțională a constatat că

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin

prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție

și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate

ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe

durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept.

Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31

alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se

constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii

și au putere de lege numai pentru viitor.

În cazul de față, decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15

noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de

acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile

Constituției.

Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale

a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care

reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantul, și-a încetat efectele

juridice.

Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea

acțiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor morale.

Instanța de apel a mai arătat că nu se poate reține

nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în

sensul jurisprudenței C.E.D.O. generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenție. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre

judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul

rămânerii definitive în apel.

În cazul de față nu s-a pronunțat însă o hotărâre

definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța

fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și

legalității hotărârii atacate.

S-a reținut că această interpretare se impune cu atât

mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr.

177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea

revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză,

declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau

o ordonanță.

În consecință, instanța de apel a constatat că nu mai

prezintă nicio relevanță și nu se mai impun a fi analizate criticile aduse de

apelanți hotărârii primei instanțe cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu

atât mai mult cu cât art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost de

asemenea declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie

2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen

legal, reclamantul Ț.I., invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a

arătat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, prin faptul că,

fără a mai analiza motivele de apel formulate, a reținut că nu are dreptul la

despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

prin prisma declarării acestui text ca neconstituțional.

Recurentul a apreciat că instanța de apel a săvârșit o

denegare de dreptate, încălcându-se dispozițiile art. 3 C. civ.

Astfel, recurentul a susținut că, chiar dacă acest

text de lege a fost declarat neconstituțional, instanța era obligată să

soluționeze cererea în baza principiilor de drept sau pe dreptul comun,

potrivit reglementărilor din art. 998-999 C. civ.

Recurentul a mai arătat că s-a produs o încălcare a

dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenție și a art. 1 din primul protocol

adițional la Convenție și a invocat jurisprudența C.E.D.O.

Analizând decizia atacată în raport de criticile

formulate, care permit încadrarea în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și de decizia în interesul Legii nr. 12/2011, Înalta Curte reține următoarele:

Contrar susținerilor recurentului, curtea de apel a

dezlegat corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse

judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că

deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții

regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare

la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și

completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și

legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor

și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care

nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în

soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr.

789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru

instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată

la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la

această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din

15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la

data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta

ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act

juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică

obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării

sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4)

din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală

și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat,

iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă vreme la data

publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre

definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.

Concluzionând, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de

art. 6 par. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are

nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate

declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este

afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea

normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția

temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat

în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt,

suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un

mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel

înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de

vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat

în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici

dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care

reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o

manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are

o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele

folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a

unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei

Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși

mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului

normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare

organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii

ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea

jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși

generatoare de situații discriminatorii.

De asemenea, se constată că Înalta Curte de Casație și

Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu

problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei

Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție

care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja

redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre

definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr.

221/2009, la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 din

15 noiembrie 2010, această decizie își produce efectele, partea neavând un

„bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art.

330

7

C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate

în urma analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la

diferitele texte din Convenția Europeană, așa încât acest aspect nu mai poate

fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecința unei alte interpretări pe care

intenționează să o obțină recurentul.

Totodată, se constată că instanța nu poate să

analizeze pretențiile reclamantului din perspectiva art. 998-999 C. civ., așa

cum s-a susținut prin motivele de recurs, pentru că, dacă ar proceda astfel, ar

fi schimbat temeiul juridic al acestor pretenții, având în vedere că acțiunea a

fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, în raport de care

instanțele de fond și de apel au analizat pretențiile deduse judecății.

În condițiile în care reclamantul a invocat corect

temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind reprezentat de dispozițiile

Legii nr. 221/2009, examinate ca atare de instanțele anterioare, analizarea

pretențiilor acestuia din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu

schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.

Or, atare act de procedură este contrar dispozițiilor

art. 294 alin. (1) teza I-a C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate

schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată

și nici nu se pot face cereri noi”.

Norma procedurală citată are caracter imperativ și

împiedică o solicitare a reclamantului în sensul examinării cererii sale pe

temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în

judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei

juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant și nu

este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.

Având în vedere considerentele expuse, urmează a se

reține că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speță a Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, astfel că recursul reclamantului va fi

respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantul Ț.I. împotriva deciziei nr. 551/ A din 10 martie 2011 a Curții de

Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2012.