ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6493/2010

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secția civilă, la data de 24

septembrie 2009 reclamantul M.S. a solicitat în contradictoriu cu Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice obligarea pârâtului la plata de despăgubiri

în cuantum de 2.000.000 Euro pentru prejudiciul suferit în urma condamnărilor

politice și timpului de detenție în perioada 6 ianuarie 1957-26 iunie 1964, cu

cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat

că prin sentința penală nr. 1102/1957 pronunțată de Tribunalul Militar al regiunii

a III-a Militară Cluj a fost condamnat pentru crime de uneltire, infracțiune pedepsită

de art. 1 lit. c) din Decretul nr. 199/1950, la zece ani de muncă silnică, cu confiscarea

întregii averi.

Efectele condamnării au avut repercusiuni

asupra vieții reclamantului și asupra familie acestuia.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată

în drept pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin sentința nr. 82 din 11 februarie 2010

Tribunalul Arad, secția civilă, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul la

plata sumei de 210.000 Euro sau echivalentul în RON la data plății și la plata sumei

de 4.100 RON cheltuieli de judecată.

În motivare, tribunalul a reținut că reclamantul

a executat un total de șapte ani și șapte luni în închisoare, pentru motive politice.

Pentru aceste motive, a beneficiat de drepturile acordate de Decretul nr. 118/1990,

care este modic și nu poate acoperi nici pe departe prejudiciul suferit de reclamant.

Prin măsura administrativă impusă, reclamantului

i s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial, prin atingerile și încălcările dreptului

personal nepatrimonial la libertate, inconveniente de ordin fizic datorate pierderii

confortului, fiind afectate atributele persoanei, ca onoarea, reputația, relațiile

cu prietenii, familia.

Față de aceste condiții, sunt întrunite

elementele răspunderii civile delictuale, instituită prin dispozițiile art. 998

din C. civ., art. 48 alin. (3) din Constituția României și se impune repararea de

către stat, prin Ministerul Finanțelor Publice, a pagubei suferită de către reclamant,

în sensul înlăturării tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia și repunerea

pe cât posibil în situația anterioară.

În concret pentru stabilirea sumei de 210.000

Euro instanța nu a evaluat prejudiciul ca atare, ci despăgubirea ce vine să completeze

prejudiciul suferit.

Prin decizia civilă nr. 111A din 26 aprilie

2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, au fost respinse, ca

nefondate, apelurile reclamantului și al pârâtului.

Pentru a decide astfel, Curtea de apel

a reținut faptul că reclamantul beneficiază de facilitățile oferite de Decretul

nr. 118/1990, dar acest fapt nu este de natură a-l exclude de la măsurile reparatorii

prevăzute de Legea nr. 221/2009, deoarece condamnarea reclamantului pentru crima

de favorizare prevăzută și pedepsită de Decretul nr. 199/1950 constituie de drept

condamnare cu caracter politic conform art. 1 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 221/2009.

Reclamantul are dreptul la despăgubirile

prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221 /2009, având în vedere că prejudiciul

moral este evident.

Cum legislația nu consacră criterii legale

pentru determinarea prejudiciului moral, instanța a aplicat acele principii consacrate

de doctrină și jurisprudență, având în vedere în primul rând echitatea, și a stabilit

că suma de 30.000 Euro pentru fiecare an de închisoare reprezintă o despăgubire

echitabilă și rezonabilă.

Împotriva acestei decizii pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Arad a declarat recurs, aducându-i critici de nelegalitate, întemeiate pe art. 304

pct. 9 și art. 304

1

din C. proc. civ.

Instanța de apel a făcut o greșită aplicare

a dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nerespectând art. 6, prin aceea că nu a obligat

reclamantul să depună sentința de condamnare cu mențiunea „caracterului politic".

De asemenea, în art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 se prevede obligația instanței

de a dispune reconstituirea dosarului în care a fost pronunțată respectiva hotărâre

de condamnare.

În cuprinsul deciziei recurate se arată

că la stabilirea cuantumului despăgubirilor se vor avea în vedere drepturile de

care reclamantul a beneficiat în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.

Instanța a aplicat greșit art. 5 din Legea

nr. 221/2009, prin aceea că a omis să țină seama de faptul că drepturile acordate

în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 presupun, pe de o parte, o indemnizație, lunară,

periodică, de care reclamantul beneficiază și în viitor. Pe de altă parte ele conferă

beneficiarului o serie de facilități, cum ar fi scutirea de la plata impozitelor

și a taxelor locale, asistență medicală și medicamente gratuite, transport urban

gratuit, douăsprezece călătorii anuale pe calea ferată română, scutire de plata

taxelor de abonament pentru radio și televizor, prioritate la instalarea unui post

telefonic, acordarea gratuită a unui loc de veci, prioritate la repartizarea unei

locuințe din fondul locativ de stat, prioritate la acordarea prin unitățile C.E.C.

Bank de credite avantajoase.

Reclamantul beneficiază și de vechime în

grupa I de muncă, considerându-se 1 an de detenție ca și 1,6 ani vechime în muncă,

iar pentru perioada ce reprezintă stagiu militar a primit indemnizație de armată.

Cuantumul concret total al acestor despăgubiri

nu a fost stabilit de către instanțele de fond, deși art. 5 din Legea nr. 221/2009

prevede astfel.

Înalta Curte, ca o chestiune preliminară,

referitoare la efectele Deciziei nr. 1358/2010, prin care au fost declarate neconstituționale

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, reține următoarele:

Prin Decizia Curții Constituționale

nr. 1358/2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, au fost declarate neconstituționale

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementau

dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate

politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic.

Se constată că, potrivit art. 31 alin.

(3) din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea și funcționarea Curții

Constituționale „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca

fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul,

după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept".

Prin urmare, în situația în care puterea

legiuitoare sau executivul nu își respectă această obligație, sancțiunea care intervine

este încetarea efectelor juridice ale dispoziției constatate ca fiind neconstituționale,

pentru viitor.

Însă, în cauza de față, se constată că

Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu produce niciun efect în privința

situației reclamantului, având în vedere dispozițiile art. 1 din Protocolul nr.

1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, precum și împrejurarea că decizia sus menționată a intervenit

în cursul soluționării recursului, fiind pronunțată la data de 21 octombrie 2010

și publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010.

Pentru acest motiv, aplicarea legii în

perioada dintre intrarea ei în vigoare și constatarea neconstituționalității nu

poate fi înlăturată, iar Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, care a intervenit

în timpul soluționării cauzei în recurs, nu se poate aplica în această etapă procesuală.

Analizând hotărârea atacată, în limitele

criticilor formulate prin motivele de recurs și în raport de dovezile administrate

în toate etapele procesuale, Înalta Curte a constat următoarele:

Este nefondată critica pârâtului, prin

care se susține că au fost greșit aplicate dispozițiile art. 6 din Legea nr. 221/2009.

Astfel, așa cum a reținut și curtea de

apel, condamnarea reclamantului pentru crime de uneltire, infracțiune pedepsită

de art. 1 lit. c) din Decretul nr. 199/1950, constituie de drept condamnare politică,

conform art. 1 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 221/2009, nefiind necesară reconstituirea

dosarului în care acesta a fost condamnat.

Se reține că este fondată critica pârâtului

referitoare la modul în care instanța a stabilit cuantumul despăgubirilor acordate

reclamantului, fără a avea în vedere cele deja acordate, prin Decretul-Lege nr.

118/1990.

Conform Legii nr. 221/2009 art. 5 „(1)

Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia

până la gradul al Il-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen

de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:

a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține

seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege

nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor

deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările

și completările ulterioare, și al O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”.

În speța de față, s-a reținut de către

instanța de apel că reclamantul are dreptul de a beneficia de măsurile reparatorii

oferite prin Legea nr. 221/2009, și că la stabilire cuantumului acestora instanța

trebuie să țină seama de cele primite deja în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.

Cu toate acestea, o asemenea cuantificare

a măsurilor reparatorii acordate deja reclamantului în temeiul Decretului-Lege

nr. 118/1990 nu a fost făcută în nici la instanța de fond, nici la cea de apel.

Așa fiind, se constată că nu au fost respectate

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, hotărârea fiind pronunțată

cu încălcarea legii, situație în care este incident motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Pentru ca părțile să beneficieze de toate

gradele de jurisdicție, în temeiul art. 312 alin. (3) din C. proc. civ., hotărârea

instanței de apel va fi casată, vor fi admise admite apelurile declarate de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Arad și de reclamantul M.S. și sentința va fi desființată, cauza fiind trimisă

spre rejudecare primei instanțe, Tribunalul Arad.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Admite recursul declarat de pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Arad împotriva deciziei civile nr. lll/A din 26 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă.

Casează

decizia admite apelurile declarate împotriva sentinței civilă nr. 82 din 11

februarie 2010 a Tribunalului Arad, secția civilă, desființează sentința și trimite

cauza spre rejudecare Tribunalului Arad.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 30 noiembrie 2010.