ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6493/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secția civilă, la data de 24 septembrie 2009 reclamantul M.S. a solicitat în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în cuantum de 2.000.000 Euro pentru prejudiciul suferit în urma condamnărilor politice și timpului de detenție în perioada 6 ianuarie 1957-26 iunie 1964, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin sentința penală nr. 1102/1957 pronunțată de Tribunalul Militar al regiunii a III-a Militară Cluj a fost condamnat pentru crime de uneltire, infracțiune pedepsită de art. 1 lit. c) din Decretul nr. 199/1950, la zece ani de muncă silnică, cu confiscarea întregii averi.

Efectele condamnării au avut repercusiuni asupra vieții reclamantului și asupra familie acestuia. Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 221/2009. Prin sentința nr. 82 din 11 februarie 2010 Tribunalul Arad, secția civilă, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul la plata sumei de 210.000 Euro sau echivalentul în RON la data plății și la plata sumei de 4.100 RON cheltuieli de judecată. În motivare, tribunalul a reținut că reclamantul a executat un total de șapte ani și șapte luni în închisoare, pentru motive politice. Pentru aceste motive, a beneficiat de drepturile acordate de Decretul nr. 118/1990, care este modic și nu poate acoperi nici pe departe prejudiciul suferit de reclamant.

Prin măsura administrativă impusă, reclamantului i s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial, prin atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate atributele persoanei, ca onoarea, reputația, relațiile cu prietenii, familia. Față de aceste condiții, sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, instituită prin dispozițiile art. 998 din C. civ., art. 48 alin. (3) din Constituția României și se impune repararea de către stat, prin Ministerul Finanțelor Publice, a pagubei suferită de către reclamant, în sensul înlăturării tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia și repunerea pe cât posibil în situația anterioară.

În concret pentru stabilirea sumei de 210.000 Euro instanța nu a evaluat prejudiciul ca atare, ci despăgubirea ce vine să completeze prejudiciul suferit. Prin decizia civilă nr. 111A din 26 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile reclamantului și al pârâtului. Pentru a decide astfel, Curtea de apel a reținut faptul că reclamantul beneficiază de facilitățile oferite de Decretul nr. 118/1990, dar acest fapt nu este de natură a-l exclude de la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009, deoarece condamnarea reclamantului pentru crima de favorizare prevăzută și pedepsită de Decretul nr. 199/1950 constituie de drept condamnare cu caracter politic conform art. 1 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 221/2009.

Reclamantul are dreptul la despăgubirile prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221 /2009, având în vedere că prejudiciul moral este evident. Cum legislația nu consacră criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, instanța a aplicat acele principii consacrate de doctrină și jurisprudență, având în vedere în primul rând echitatea, și a stabilit că suma de 30.000 Euro pentru fiecare an de închisoare reprezintă o despăgubire echitabilă și rezonabilă. Împotriva acestei decizii pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad a declarat recurs, aducându-i critici de nelegalitate, întemeiate pe art. 304 pct. 9 și art. 304 1 din C. proc.

civ. Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nerespectând art. 6, prin aceea că nu a obligat reclamantul să depună sentința de condamnare cu mențiunea „caracterului politic". De asemenea, în art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 se prevede obligația instanței de a dispune reconstituirea dosarului în care a fost pronunțată respectiva hotărâre de condamnare. În cuprinsul deciziei recurate se arată că la stabilirea cuantumului despăgubirilor se vor avea în vedere drepturile de care reclamantul a beneficiat în baza Decretului-Lege nr. 118/1990. Instanța a aplicat greșit art. 5 din Legea nr. 221/2009, prin aceea că a omis să țină seama de faptul că drepturile acordate în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 presupun, pe de o parte, o indemnizație, lunară, periodică, de care reclamantul beneficiază și în viitor.

Pe de altă parte ele conferă beneficiarului o serie de facilități, cum ar fi scutirea de la plata impozitelor și a taxelor locale, asistență medicală și medicamente gratuite, transport urban gratuit, douăsprezece călătorii anuale pe calea ferată română, scutire de plata taxelor de abonament pentru radio și televizor, prioritate la instalarea unui post telefonic, acordarea gratuită a unui loc de veci, prioritate la repartizarea unei locuințe din fondul locativ de stat, prioritate la acordarea prin unitățile C.E.C. Bank de credite avantajoase. Reclamantul beneficiază și de vechime în grupa I de muncă, considerându-se 1 an de detenție ca și 1,6 ani vechime în muncă, iar pentru perioada ce reprezintă stagiu militar a primit indemnizație de armată.

Cuantumul concret total al acestor despăgubiri nu a fost stabilit de către instanțele de fond, deși art. 5 din Legea nr. 221/2009 prevede astfel. Înalta Curte, ca o chestiune preliminară, referitoare la efectele Deciziei nr. 1358/2010, prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, reține următoarele: Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Se constată că, potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept". Prin urmare, în situația în care puterea legiuitoare sau executivul nu își respectă această obligație, sancțiunea care intervine este încetarea efectelor juridice ale dispoziției constatate ca fiind neconstituționale, pentru viitor.

Însă, în cauza de față, se constată că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu produce niciun efect în privința situației reclamantului, având în vedere dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și împrejurarea că decizia sus menționată a intervenit în cursul soluționării recursului, fiind pronunțată la data de 21 octombrie 2010 și publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010. Pentru acest motiv, aplicarea legii în perioada dintre intrarea ei în vigoare și constatarea neconstituționalității nu poate fi înlăturată, iar Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, care a intervenit în timpul soluționării cauzei în recurs, nu se poate aplica în această etapă procesuală.

Analizând hotărârea atacată, în limitele criticilor formulate prin motivele de recurs și în raport de dovezile administrate în toate etapele procesuale, Înalta Curte a constat următoarele: Este nefondată critica pârâtului, prin care se susține că au fost greșit aplicate dispozițiile art. 6 din Legea nr. 221/2009. Astfel, așa cum a reținut și curtea de apel, condamnarea reclamantului pentru crime de uneltire, infracțiune pedepsită de art. 1 lit. c) din Decretul nr. 199/1950, constituie de drept condamnare politică, conform art. 1 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 221/2009, nefiind necesară reconstituirea dosarului în care acesta a fost condamnat. Se reține că este fondată critica pârâtului referitoare la modul în care instanța a stabilit cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului, fără a avea în vedere cele deja acordate, prin Decretul-Lege nr. 118/1990.

Conform Legii nr. 221/2009 art. 5 „(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al Il-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al O.U.G.

nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”. În speța de față, s-a reținut de către instanța de apel că reclamantul are dreptul de a beneficia de măsurile reparatorii oferite prin Legea nr. 221/2009, și că la stabilire cuantumului acestora instanța trebuie să țină seama de cele primite deja în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990. Cu toate acestea, o asemenea cuantificare a măsurilor reparatorii acordate deja reclamantului în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 nu a fost făcută în nici la instanța de fond, nici la cea de apel. Așa fiind, se constată că nu au fost respectate dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea legii, situație în care este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc.

civ. Pentru ca părțile să beneficieze de toate gradele de jurisdicție, în temeiul art. 312 alin. (3) din C. proc. civ., hotărârea instanței de apel va fi casată, vor fi admise admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad și de reclamantul M.S. și sentința va fi desființată, cauza fiind trimisă spre rejudecare primei instanțe, Tribunalul Arad.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad împotriva deciziei civile nr. lll/A din 26 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Casează decizia admite apelurile declarate împotriva sentinței civilă nr. 82 din 11 februarie 2010 a Tribunalului Arad, secția civilă, desființează sentința și trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Arad. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 noiembrie 2010.