ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1603/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1603/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la

Tribunalul Arad, la 28 septembrie 2009 reclamantul D.F. a chemat în judecată pe

pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice București

prin D.G.F.P. Arad, solicitând să se constate în temeiul dispozițiilor art. 5

alin. (1), coroborat cu art. 1 alin. (1), (2) lit. i) din Legea nr. 221/2009

caracterul politic al măsurilor administrative la care a fost supus, în temeiul

disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, solicită obligarea Statului

Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice București, respectiv D.G.F.P.

Arad, la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin cele

două condamnări cu caracter politic la 20 ani muncă silnică și confiscarea

averii, la despăgubiri totale în sumă de 4.000.000 Euro.

În fapt, a arătat că prin sentința

nr. 66 din 1953, pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara, la data de 7

martie 1953, în temeiul dispozițiilor prevăzute de art. 1 lit. c) din Decretul

199/1950, cu art. 4, art. 7 din același decret, și art. 209 C. pen. a fost condamnat

la 20 de ani muncă silnică și confiscarea averii pentru crima de uneltire

împotriva securității interne și externe a RSR, de asemenea, i s-a confiscat întregime

averea și a fost obligat la 100 lei cheltuieli de judecată. În timpul celor 20 ani

de închisoare a arătat că a suferit cumplit. A fost eliberat din închisoare la

dat 24 iunie 1964.

S-a mai arătat că privarea sa de

libertate a avut consecințe deosebit de nefaste după eliberarea din închisoare,

fiindu-i afectată imaginea, sursele de venit, reputația și nu în ultimul rând

viața de familie.

În drept invocă dispozițiile Legii

nr. 221 din 11 iunie 2009, OUG nr. 214/1999 cu completările și modificările

ulterioare.

Prin sentința civilă nr. 83 din 11

februarie 2010, Tribunalul Arad, secția civilă, a admis în parte acțiunea civilă

formulată de reclamantul D.F., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin mandatar D.G.F.P. Arad, având ca obiect pretenții.

A fost obligat pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice să achite reclamantului suma de 390.000 Euro,

sau echivalent în lei, la cursul B.N.R. în ziua plății.

A fost obligat același pârât la 4195

lei către reclamant cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prima instanță a reținut, în esență,

că prin sentința penală cu nr. 66 din 7 martie 1953 a Tribunalului Militar

Timișoara, reclamantul D.F. a fost judecat într-un lot împreună cu alți

deținuți și a fost condamnat la 20 ani muncă silnică și confiscarea averii,

conform art. 1 lit. c) Decretul-lege 199/1950, cu aplicarea art. 4 și art. 7

din același decret.

Reclamantul D.F. a fost arestat la

19 august 1951 și pus în libertate la 24 iunie 1964, executând 13 ani de închisoare.

După eliberare reclamantul a fost

urmărit de organele de represiune, datorită faptului că era fost deținut

politic.

Prin Hotărârea nr. 173 din 14 august

1990 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din

motive politice, conform Decretului-lege nr. 818/1990, reclamantului i-au fost

recunoscute drepturile ca beneficiar al acestui act normativ, și în momentul de

față beneficiază de aceste drepturi, însă acestea sunt modice și nici pe

departe nu pot acoperi prejudiciul încercat de către reclamant ca urmare a

măsurilor luate împotriva lui.

Persecuțiile la care a fost supus

i-au afectat grav starea de sănătate, fiind operat în repetate rânduri, conform

actelor medicale depuse la dosar.

Prin măsura administrativă impusă

reclamantului, acestuia i-a fost cauzat și un prejudiciu nepatrimonial, ce a

constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din

atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate -

dreptul de a circula, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic

datorate pierderii confortului, fiind afectate în mod implicit și acele

atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale: onoare, reputație,

precum și pe cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane -

relațiile cu prietenii, apropiații, rudele, - vătămări care își găsesc expresia

cea mai tipică în durerea morală încercată de către reclamant.

În atare condiții, prima instanță a constatat

că elementele răspunderii civile delictuale, instituită de dispozițiile art.

998 și urm. C. civ., ale art. 48 alin. (3) din Constituția României, cu

referire (orientativ, doar în ceea ce privește criteriile de acordare) la

dispozițiile art. 504 C. proc. pen. sunt îndeplinite și că se impune repararea

de către Stat, prin Ministerul Finanțelor Publice, a pagubei suferită de

reclamant, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare

ale acesteia, în scopul repunerii pe cât posibil în situația anterioară a

victimei.

Prin decizia nr. 105 A din 22

aprilie 2010 Curtea de Apel Timișoara,secția civilă, a admis apelul pârâtului

și a redus cuantumul despăgubirilor la suma de 250.000 Euro, restul

dispozițiilor sentinței fiind menținute.

Curtea a stabilit că prima instanță

a reținut o corectă stare de fapt și adevăratele raporturi juridice dintre

părțile din litigiu, făcând și o justă aplicare și interpretare a dispozițiilor

legale în materie, precitate, neconstatându-se din oficiu nici un motiv de ordine

publică, care să determine anularea hotărârii atacate însă, prima instanță a

obligat pârâtul la despăgubiri globale - materiale și morale în cuantum prea

mare, fiind astfel cazul reducerii acestora la o sumă de 250.000 Euro,

considerată rezonabilă și echitabilă, în acord deplin cu starea de fapt și

particularitățile specifice cauzei.

La pronunțarea acestei soluții,

Curtea a avut în vedere faptul că suferințele pe plan social, moral și

profesional îndurate de reclamant i-au produs acestuia un prejudiciu moral care

justifică acordarea unei compensații materiale, la stabilirea cuantumului căreia

trebuie avută în vedere în concret, viața celui în cauză, pierderile suferite

și beneficiul nerealizat, toate acestea constituite într-o anumită compensare a

posibilităților pe care reclamantul le avea anterior vătămării și acelea care

i-au fost accesibile ulterior, conform Decretului-lege nr. 118/1990, însă în

determinarea întinderii acestor despăgubiri morale și materiale, trebuie să se

țină seama de consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, de

importanța valorilor morale lezate, de măsura în care au fost vătămate aceste

valori, ca și de intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării

reclamantului și ca atare, s-a apreciat, că suma solicitată de acesta este

numai parțial justificată, suma de 250.000 Euro, constituind o satisfacție

suficientă, rezonabilă și echitabilă.

Chiar dacă valoarea prejudiciului moral

este lăsată la aprecierea instanței, stabilirii contravalorii lui nu se poate

face pe baza liberului arbitru, ci pe baza dovezilor administrate, pentru conturarea

dimensiunilor suferințelor fizice și întinderea prejudiciului, iar sumele de

bani - indiferent de cuantumul lor - nu pot să reprezinte decât o indemnizație

cu caracter compensator pentru contrabalansarea suferințelor îndurate, neputând

fi primită susținerea că valoarea despăgubirilor trebuie să fie mult superioară,

prin comparare cu alte situații, care sunt similare doar în aparență.

Rezultă deci că suferințele de ordin

fizic, psihic și moral nu pot fi cuantificate pe baza unui criteriu care să

aibă la bază metoda comparației, deoarece acestea țin intrinsec de

personalitatea expusă măsurii și de particularitățile concrete și complexe ale

fiecărui caz în parte.

Așadar stabilirea acestui cuantum, nu

presupune stabilirea „prețului” suferințelor fizice și psihice ale

reclamantului, care sunt - evident – inestimabile, ci a însemnat aprecierea

tuturor consecințelor negative, al prejudiciului și a implicațiilor acestora,

pe toate planurile vieții sociale și familiale, în cuantificarea prejudiciului moral,

aceste criterii fiind subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază

echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs reclamantului.

Împotriva susmenționatei hotărâri au

declarat recurs părțile, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care,

dezvoltând recursul său încadrat în prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ., reclamantul a susținut că în mod greșit și inexplicabil, deși

recunoaște vătămarea gravă a valorilor ocrotite de lege, instanța de apel a

redus semnificativ cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru prejudiciul produs

prin faptele autorităților statului, fiind încălcate astfel chiar criteriile de

echitate și rezonabilitate invocate de această instanță.

Instanța de apel a reținut în mod

distorsionat situația reală din cauză, ignorând realitatea crudă cu care s-a

confruntat, determinată de condamnarea la 20 de ani muncă silnică și

confiscarea averii pentru crimă de uneltire împotriva securității interne și

externe R.S.R.

Prezentând condițiile săvârșirii

faptelor imputate și a celor din anii de încarcerare, pe perioada 1951 – 1964,

perioadă în care a fost expus unor suferințe cumplite (de asemenea prezentate

în memoriul de recurs) reclamantul a arătat că toate aceste acțiuni ale

statului au avut repercursiuni nefaste asupra lui, cât și a familiei sale

(fiicele sale, dat fiind condiția sa – de condamnat politic – fiind în

imposibilitate să se înscrie la liceu, fiind lipsite de afecțiunea și ocrotirea

sa).

În acest fel, ignorând situația

reală rezultată din probele dosarului, ca și repercursiunile faptelor imputate,

instanța de apel care a diminuat cuantumul despăgubirilor pretinse prin

acțiune, a pronunțat o hotărâre nelegală, care în raport de practica instanței

supreme și a celei Europene, se impune a fi casată în sensul celor solicitate

prin cererea dedusă judecății.

În subsidiar, a solicitat menținerea

sentinței tribunalului.

Recurentul-pârât Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. a Județului Arad a

susținut, în dezvoltarea motivelor de recurs încadrate în prevederile art. 304

pct. 8, 9 C. proc. civ., că în mod greșit instanța de apel a omis să pună în

vedere reclamantului să depună sentințele de condamnare cu mențiunea

„caracterului politic”, cerință pretinsă de dispozițiile art. 6 din Legea nr.

221/2009, ori să procedeze la reconstituirea dosarului, în conformitate cu

prevederile art. 4 alin. (3) din aceeași lege.

La pronunțarea hotărârii, instanța

de apel a ignorat în totalitate dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009,

potrivit cărora la stabilirea cuantumului despăgubirilor trebuia să aibă în

vedere dreptul de care a beneficiat reclamantul în baza Legii nr. 118/1990,

norme ce au fost astfel încălcate.

La cuantificarea prejudiciului,

instanța ar fi trebuit să se raporteze la realitatea economică prezentă a

statului, ca și la împrejurarea că perioada îndelungată scursă de la data

prejudiciului și până în prezent (50 ani) a determinat o atenuare semnificativă

a prejudiciului moral, însăși înlăturarea prin lege (art. 2 din Legea nr. 221/2009)

a efectelor hotărârii judecătorești de condamnare cu caracter politic

constituind o satisfacție echitabilă.

A fost relevată în acest sens

jurisprudența Curții Europene a drepturilor omului în materie (cauza Konolos,

Canciovici, Oancea etc.).

Instanțele nu au cercetat în concret

situația de fapt în cauză, preluând afirmațiile părții, nesusținute de dovezi,

care nu pot constitui astfel elemente suficiente pentru a permite stabilirea în

mod corect a cuantumului prejudiciilor suferite.

Principiul reparării integrale a faptei

împiedică acordarea cu titlu de despăgubiri a unor sume foarte mari,

nejustificate în raport cu întinderea prejudiciului real suferit, fără a putea

transforma instituția răspunderii delictuale într-un izvor de îmbogățire fără

just temei celor ce pretind despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.

Greșit a reținut curtea de apel că

se impune plata cheltuielilor de judecată în integralitatea lor, deoarece

acestea sunt nepotrivit de mari raportat la complexitatea cauzei și obiectul

acesteia, motiv pentru care, invocând dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., a solicitat reducerea cuantumului acestora.

Recursurile nu sunt fondate.

Deși întemeiate pe prevederile art.

304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., în recursul reclamantului, respectiv art. 304

pct. 8 C. proc. civ., în recursul pârâtului criticile subsumate acestor motive

de recurs nu fac posibilă încadrarea lor în dispozițiile legale evocate.

Al șaptelea motiv de recurs, invocat

în memoriul reclamantului, vizează ipoteza în care hotărârea atacată nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura pricinii.

Însă ipostazele în care se poate

ajunge la o nemotivare în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

pentru a fi incident cazul de nelegalitate evocat, se concretizează în

ipotezele strict reglementate de această normă legală, ele neputând fi extinse

la alte situații considerate de parte a avea aptitudinea pretinsă de lege.

Prin urmare, în condițiile în care,

astfel cum rezultă din verificarea hotărârii recurate, există concordanță,

între considerente și dispozitiv, iar soluția din dispozitiv se sprijină pe

considerente amplu dezvoltate atât în ce privește situația de fapt a cauzei,

dar și a legislației și jurisprudenței relevante în materie, specifice speței

deduse judecății, aprecierile părții în sensul reținerii unei situații de fapt

„distorsionate”, cu „ignorarea realității” pe care partea a trăit-o pe perioada

detenției și ulterior acesteia, se plasează dincolo de cerințele normei

invocate ca motiv de recurs, deosebit de riguroasă și restrictivă, pentru a

putea determina nelegalitatea unei hotărâri judecătorești, în accepțiunea legii

procesual civile.

Nu pot fi primite nici criticile

pârâtului, întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., întrucât textul legal menționat vizează interpretarea greșită a actului

juridic dedus în justiție (înțeles ca n

egotium

) și nu probațiunea

cauzei.

Acest motiv de recurs urmărește

desființarea hotărârii judecătorești atunci când judecătorii au nesocotit

principiul înscris în dispozițiile art. 969 C. civ., potrivit căruia

convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, fiind

menit deci să asigure interpretarea conformă voinței clar exprimate a părților

contractante, în acord cu principiile esențiale privitoare la interpretarea

contractelor ori actelor juridice unilaterale și nu, astfel cum se arată, o

pretinsă neîndeplinire a unei cerințe legale de realizare a dreptului subiectiv

ce face obiectul legii speciale incidentă raportului juridic dedus judecății.

Această critică ar putea face,

eventual, obiectul celui de-al nouălea motiv de recurs, invocat, din

considerentele dezvoltate prin declarațiile de recurs, de ambele părți

litigante.

Analizând hotărârea recurată prin

prisma acestui ultim motiv de recurs, se constată că instanța de apel a făcut o

corectă aplicare și interpretare a legii în cauza dedusă judecății, hotărârea

fiind la adăpost de criticile părților încadrate în motivul de recurs invocat.

Condamnarea reclamantului pentru o

infracțiune [art. 1 lit. c) din Decretul nr. 199/1950 cu aplicarea art. 4 și art.

7 din același decret și art. 209 C. pen., constând în crimă de uneltire

împotriva securității interne și externe a R.S.R.], cuprinsă în câmpul de

aplicațiune al legii speciale - Legea nr. 221/2009 face să atragă, astfel cum

legal au reținut instanțele, incidența acestei legi raportului juridic dedus

judecății, fapta menționată fiind considerată și stabilită

ope legis

ca

fiind/constituindu-se într-o condamnare politică.

Aceasta determină, prin consecință,

aplicarea dispozițiilor legii speciale, cum corect au procedat instanțele,

respectiv a dreptului la despăgubiri astfel cum sunt acestea reglementate de

aceeași lege [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009].

În aplicarea normei evocate,

declarată neconstituțională prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, ulterioară hotărârii pronunțate în recurs și ca urmare,

inaplicabilă în cauză pentru coliziunea sa cu dispozițiile art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a drepturilor omului, ce

recunoaște în cazul existenței unei hotărâri definitive ce consfințește un

drept, a unei valori patrimoniale ocrotite de convenție, în patrimoniul părții

câștigătoare, care-i dă dreptul de a se bucura în mod efectiv de „bunul” său,

instanțele au procedat la evaluarea cuantumului despăgubirilor cu respectarea

principiului legalității, dar și a criteriului proporționalității unei asemenea

măsuri.

Dispozițiile art. 5 alin. (1) din

Legea nr. 221/2009 reglementează măsurile reparatorii prevăzute de această

lege, măsuri ce pot fi solicitate de „orice persoană care a suferit condamnări

cu caracter politic, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu

caracter politic”.

În determinarea cuantumului daunelor

solicitate pe temeiul legal menționat, legiuitorul nu a stabilit criterii

legale pentru determinarea prejudiciului moral, oferind însă puncte de reper în

această operațiune prin raportare la măsurile reparatorii de care partea

îndreptățită ar mai fi beneficiat în baza celorlalte legi speciale de reparație

(Decretul-lege 118/1990, Legea nr. 10/2001, O.U.G. nr. 214/1999).

Or, la stabilirea prejudiciului,

astfel cum rezultă din actele cauzei, instanțele fondului au făcut verificările

menționate, cuantificarea prejudiciului moral fiind rezultatul evaluării

instanțelor în respectarea criteriului echității, dar și în scopul respectării

principiului, reparării integrale a prejudiciului, care constituie de

altminteri scopul actului de reparațiune incident în cauză.

Stabilirea cuantumului unor asemenea

despăgubiri implică, inevitabil, o doză de aproximare, fiind necesar ca

instanța să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit care

nu va putea fi acoperit niciodată în totalitate, și despăgubirile acordate,

care să asigure celui prejudiciat o reparație de natură a atenua suferințele

fizice și morale suferite, fără a se ajunge la impedimentul evocat în recursul

pârâtului-îmbogățirea fără just temei.

În termenii Convenției Europene a

drepturilor omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în

vedere necesitatea ca persoană vătămată să primească o satisfacție echitabilă

pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același

timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii

prejudiciului și nici în venituri nejustificate pentru victime.

Or, contrar susținerilor din

recursurile părților, suma stabilită de instanța de apel cu titlu de

despăgubiri morale, reflectă menținerea echilibrului prin raportare la

prejudiciul moral suferit de reclamant prin condamnare detenție pe o perioadă

mare de timp (13 ani), și consecințele sale ulterioare, cu atât mai mult cu cât

nu s-au invocat de către pârât argumente noi, față de cele din apel, care au

condus deja la diminuarea cuantumului daunelor morale acordate.

Nu se poate susține că instanța de

apel, în determinarea prin reevaluare a cuantumului despăgubirilor stabilite,

nu a avut în vedere și celelalte măsuri compensatorii de care a beneficiat

partea, în contextul aprecierii sumei acordate de prima instanță ca fiind

excesivă.

Nu este fondată nici critica privind

neaplicarea textului art. 274 alin. (4) C. proc. civ., constând în necesitatea

diminuării cuantumului cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligat

pârâtul, întrucât norma fiind dispozitivă, este lăsată la latitudinea instanței

în fața căreia se poartă litigiul, această critică constituindu-se în

realitate, într-un motiv de netemeinicie și nu de nelegalitate, pentru a putea

determina reformarea hotărârii atacate.

Ca urmare, față de cele ce preced,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile deduse judecății vor

fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de

reclamantul D.F. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de D.G.F.P. Arad împotriva deciziei nr. 105 A din 22 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 23 februarie 2011.