ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 102/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 102/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București sub nr. 36434/3 din 17 septembrie 2009 N.J. a chemat în

judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând, în temeiul Legii nr. 221/2009, ca pârâtul să fie obligat să-i plătească

suma de 1.000.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru cei șapte ani de

zile pe care i-a petrecut în închisorile comuniste.

Prin

sentința nr. 704 din 13 mai 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamant a

echivalentului

în lei a sumei de 50.000 euro, calculat la cursul BNR din ziua plății,

reprezentând daune morale suferite ca urmare a arestării și condamnării

reclamantului prin sentința penală nr. 1957/1957 a Tribunalului Militar

București.

Pentru a

hotăra în acest fel, tribunalul a reținut, analizând actele și materialul

probatoriu, că prin sentința penală nr. 1957/1957, pronunțată de Tribunalul

Militar București reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 17 ani muncă

silnică și 5 ani de degradare civică pentru crima de uneltire contra ordinii

sociale, fiind arestat la 30 aprilie 1957 și grațiat, de restul pedepsei, la

data de 15 aprilie 1964.

Condamnarea

aplicată reclamantului pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 C. pen.,

reprezintă o condamnare cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 1 din

Legea nr. 221/2009, ceea ce dă dreptul reclamantului la despăgubiri, conform art.

5 lit. a) din aceeași lege.

În ceea

ce privește paguba suferită, tribunalul a reținut că prejudiciul, ca element

primordial al răspunderii civile, reprezintă rezultatul dăunător, de natură

patrimonială sau nepatrimonială, efect al încălcării drepturilor subiective și

intereselor legitime ale unei persoane.

Spre

deosebire de prejudiciul patrimonial, care are un conținut economic și poate fi

evaluat pecuniar, prejudiciul moral (daunele morale) reprezintă acele

consecințe dăunătoare care nu pot fi evaluabile în bani, care rezultă din

încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale, cum ar fi moartea persoanei,

dureri fizice sau psihice, atingeri aduse onoarei, cinstei, demnității,

restrângerea posibilităților ființei umane de a se bucura de plăcerile firești

ale vieții.

Tribunalul

a apreciat că, în speță, reclamantului i s-a cauzat un prejudiciu moral

evident, constând în condamnarea sa și suferințele fizice și psihice inerente

condamnării - diminuarea plăcerilor vieții, imposibilitatea de a se dedica unor

activități normale de trai, starea de stres permanent, multiple suferințe

fizice și psihice suportate, expunerea la disprețul public, atingerea gravă

adusă onoarei și demnității sale ca persoană, sentimentul de frustrare

accentuată datorită izolării, reținerea de la desfășurarea unei activități

sociale și profesionale normale, de la realizare din punct de vedere material

și moral - ceea ce impune acordarea unor daune morale.

Pentru

repararea acestui prejudiciu, prima instanță a apreciat că reclamantului i se

cuvine suma de 50.000 euro, pe care a considerat-o necesară, suficientă și

rezonabilă, față de împrejurările concrete ale cauzei.

S-a avut în

vedere gravitatea pe care o reprezintă condamnarea pentru reclamant, faptul că

nu poate exista un echivalent pecuniar absolut al suferinței morale, cât și

recunoașterea, prin Legea nr. 221/2009, a caracterului politic al condamnării,

ceea ce reprezintă deja o importantă reparație morală de care a beneficiat

reclamantul.

Legea

sau jurisprudența nu oferă criterii clare de cuantificare a daunelor morale,

dar, în această materie, principiul refacerii integrale și al repunerii

părților în situația anterioară nu poate avea decât un caracter aproximativ,

prin

stabilirea unei sume care să-i permită

victimei să găsească o alinare în condiții de viață mai confortabile, anumite

satisfaceri de ordin moral, care să înlocuiască valoarea de care a fost

privată, a mai reținut prima instanță.

Totodată,

tribunalul a avut în vedere, potrivit art. 5 alin. (2) din lege, de măsurile

reparatorii deja acordate reclamantului în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990

privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de

dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945.

Astfel, din

înscrisurile administrate a rezultat că reclamantul beneficiază din anul 1991

de o indemnizație, acordată cu acest temei, pentru repararea prejudiciului

cauzat de aplicarea măsurii condamnării politice, distinctă de suma primită ca

pensie pentru limita de vârstă, al cărui cuantum în luna februarie 2010 a fost

de 1388 lei (fila 110), apreciat de instanță ca fiind considerabil.

S-a mai

reținut și înscrisul depus de reclamant personal, din care rezultă, conform

calculului acestuia, că indemnizația primită până în prezent în baza Decretului

lege nr. 118/1990 este de 68.281 lei, în timp ce totalul drepturilor primite

(în care sunt incluse celelalte scutiri de impozit și alte facilități) se

ridică până în prezent la 20.990 euro (fila 31-33).

Suma

cerută de reclamant - 1.000.000 euro - a fost apreciată de tribunal ca

exorbitantă.

Acordarea de

daune morale nu se poate transforma într-un mijloc de înavuțire pentru cel care

le solicită, a reținut tribunalul.

Suma

pretinsă este mult mai mare decât venitul mediu pe care l-ar putea obține un

cetățean român pe tot timpul vieții sale (circa 129.342 euro, calculat conform

datelor oferite de Institutul Național de Statistică), iar pe de altă parte,

este un efort financiar al Statului Român mult prea mare față de posibilitățile

sale economice concrete.

Totodată, s-a

reținut că, pe lângă indemnizația lunară primită în baza Decretului-lege nr. 118/1990,

reclamantul beneficiază de scutire de la plata impozitelor și a taxelor locale,

precum și de o serie de alte drepturi, astfel cum sunt prevăzute la art. 8 și 9

din același act normativ.

De

asemenea, a fost respinsă cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de

judecată, ca neîntemeiată, având în vedere că nu s-a făcut dovada acestora,

precum și că nu există o culpă a pârâtului în sensul art. 274 C. proc. civ.,

care să atragă obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva

acestei sentințe, atât reclamantul, cât și pârâtul, precum și Ministerul Public

- Parchetul de pe lângă Tribunalul București au declarat apel.

Reclamantul

a susținut, în esență, că se impunea acordarea unei despăgubiri mai mari pentru

suferințele la care a fost supus prin arestarea abuzivă și consecințele pe care

aceasta le-a produs asupra vieții sociale.

Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București a susținut că acordarea

sumei de 50.000 euro este nelegală în raport cu modificările legislative

intervenite la data de 30 iunie 2010 prin O.U.G. nr. 62/2010, care a plafonat

cuantumul despăgubirilor.

Ținând seama

și de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul

Decretului-lege

nr. 118/1990 se impune reducerea cuantumului.

S-a mai

arătat că legiuitorul a avut în vedere legislația europeană în materie și

practica C.E.D.O. Instanța, la rândul ei, trebuia să aibă în vedere practica

C.E.D.O., invocându-se o serie de hotărâri - cauzele Varnava, Kolonos, Temeșan,

Precup.

Potrivit

dispozițiilor art. 41 din C.E.D.O. reclamantul a primit o satisfacție echitabilă

prin condamnarea în mod public a regimului comunist, s-a mai precizat în apelul

Ministerului Public.

Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice a criticat soluția primei instanțe sub

aspectul cuantumului, apreciat ca exagerat de mare.

S-a

susținut că art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 trebuie coroborat cu

dispozițiile privitoarea la despăgubirile morale.

Au mai

fost invocate modificările aduse prin O.U.G. nr. 62/2010, jurisprudența

națională și cea europeană (cauzele C.E.D.O. Barbu Angelescu, Bursuc), cât și

despăgubirile deja acordate reclamantului în baza Decretului Lege nr. 118/1990,

despăgubiri care, deși reținute de prima instanță, nu au fost apreciate

suficient.

Prin

concluziile scrise depuse la dosar reclamantul a susținut, față de declararea

neconstituțională a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, că

instanța trebuie să țină cont de dispozițiile internaționale - art. 5 din CEDO

și Rezoluția nr. 1096 /1996 a CE.

Prin

concluziile susținute cu ocazia dezbaterilor asupra fondului cauzei

reprezentantul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și cel

al Ministerului Public au solicitat instanței a se avea în vedere prevederile

Deciziilor nr. 1354 și nr. 1358 ale Curții Constituționale.

Prin

decizia nr. 121/ A din 7 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a

IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat,

apelul declarat de reclamant și a admis apelurile formulate de pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public - Parchetul de

pe lângă Tribunalul București, schimbând în tot sentința apelată în sensul

respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

Pentru a

hotăra în acest sens, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin

deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale

s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sunt

neconstituționale.

Având în

vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1)

1

din Legea nr. 221/2009,

introduse prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod

expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea Constituționala a

constatat și că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân

fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009

ca fiind neconstituțional.

Deciziile sunt

definitive și obligatorii, potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind

organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

În

conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție: „Dispozițiile

din legile [...] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele

juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă,

în acest interval, Parlamentul [...], după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,

dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept

”

.

Deciziile

respective au fost publicate în M. Of. din 15 noiembrie 2010.

Instanța de

apel a constatat că termenul de 45 zile a expirat, fără a fi

intervenit vreo procedură de punere de acord a

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 cu

Constituția României, dispozițiile respective încetând a-și mai produce

efectele la 01 ianuarie 2011.

În speță,

la termenul de judecată din 7 februarie 2011, instanța de apel a constatat că,

practic, nu mai există temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale

solicitate în cazul prezent (potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009),

putând fi acordate în continuare doar despăgubirile la care se referă art. 5 alin.

(1) lit. b) și c) din lege, inaplicabile în litigiu.

Lipsind

temeiul juridic al cererii de daune morale, s-a constatat că analizarea

celorlalte critici din apelurile declarate, nu se mai impune.

Referitor

la neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009, instanța de apel a expus, în sinteză, considerentele Curții

Constituționale, astfel:

Legiuitorul

român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile

pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în

decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte.

Reglementările

adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului

Europei nr. 1096 din 1996 intitulată „Măsurile de eliminare a moștenirii

fostelor sisteme totalitare comuniste” și nr. 1481 din 2006 intitulată „Necesitatea

condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist

”

.

Potrivit

acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului

Europei, având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul

comunist, s-a constatat necesar ca persoanele persecutate pentru fapte care ar

fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le

fie restituite proprietățile confiscate sau să primească compensații, dacă

acest lucru nu mai este posibil și, atât timp cât ele sau familiile lor mai

sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.

În materia

restituirilor au fost adoptate mai multe acte normative privind retrocedarea

bunurilor imobile confiscate sau naționalizate în perioada respectivă, Curtea

Constituțională constatând că statul a creat cadrul legislativ care să

garanteze realizarea dreptului la restituire, în natură sau despăgubiri, în caz

de imposibilitate a restituirii în natură.

În ceea

ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive politice, prin

O.U.G. nr. 214/1999, aprobată prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și

completările ulterioare, s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența

anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive

politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive în

perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989. Decizia pentru constatarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă poate fi folosită ca probă în

fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului

politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor,

iar hotărârile de condamnare pentru infracțiuni săvârșite din motive politice

nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au dobândit calitatea de luptător

în rezistența anticomunistă.

În materia

acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea

Constituțională a constatat că există o serie de acte normative cu caracter

reparatoriu.

Au fost

reținute în acest sens Decretul-lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1999,

aprobată prin Legea nr. 568/2001 și Legea nr. 221/2009, prin care au fost

stabilite o serie de drepturi - dreptul la indemnizație lunară, inclusiv pentru

soțul (soția) victimei decedate, dacă nu s-a recăsătorit; scutire de la plata

impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod

gratuit și prioritar; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în

comun; douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa

I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto

sau cu mijloace de transport fluvial; despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii

bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii

administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a

obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001; repunerea

în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a

dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.

Curtea

Constituțională a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele

morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât

repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o

situație similară cu cea avută anterior, ceea ce este și imposibil, ci de a

produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea

măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative

interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a

Consiliului Europei.

Curtea

Constituțională a apreciat că nu poate exista decât o obligație „morală” a

statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă,

prin raportare și la jurisprudența obligatorie a C.E.D.O., reținându-se că dispozițiile

Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu

impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau

daunele cauzate de predecesorii lor.

Prin

referire la aceeași jurisprudența, constantă, a mai reținut că art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, precum și că nu

se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a

restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției

ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății

statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii

proprietari.

În materia

reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau

acordarea de compensații pentru acestea, C.E.D.O. a statuat că

statele contractante au o largă marjă de

apreciere în stabilirea măsurilor specifice

de implementare a

politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor.

Analizând

prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune

morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada

comunistă, Curtea Constituționala a constatat că există două norme juridice - art.

4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

- cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor

persecutate.

Astfel,

potrivit art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, „Persoanele care s-au

aflat în situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) și e) și alin. (2)

au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție,

strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat,

indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate”, iar potrivit alin. (2) „Persoanele

care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c)

și d) au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de

internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu,

indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate”. Cuantumul acestor indemnizații a

fost actualizat periodic, ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui

prețurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei

categorii de persoane.

Curtea

Constituțională a constatat că prin art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009,

scopul urmărit de legiuitor este identic celui prevăzut de art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică

prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr.

118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Având

același scop, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Referitor

la acest aspect, s-a mai arătat că prin introducerea posibilității

moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale

suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a

îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și

anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată

se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât

nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la

despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul

lor, ca și acesta din urmă.

Prin

Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul

indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu

același

obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile

esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art.

1 alin. (3) din Constituție.

Totodată,

astfel cum a statuat și C.E.D.O. în domeniul măsurilor reparatorii, însă în

ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel

încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți.

De

asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” la

acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la

Strasbourg, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii

interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil

de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o „speranță legitimă” în

dobândirea proprietății.

În

aceeași ordine de idei a fost invocată Decizia asupra admisibilității din 2

decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, când s-a acordat o „importanță

deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea

compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc,

extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării

controlului de constituționalitate al acesteia”, ceea ce a condus la concluzia

Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o „speranță legitimă” în

obținerea compensațiilor respective.

Având în

vedere toate aceste considerente, Curtea Constituțională a constatat că

acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți

politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza

întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea

fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea

este valoare supremă.

S-a mai

constatat că există în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale

persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, reglementări

paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și

O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001,

cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009.

Aceste

despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor

nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în

perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor

persecutate.

Reglementarea

criticată s-a apreciat a nu fi temeinic fundamentată.

Totodată,

s-a apreciat că textul art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum este

redactat, este prea vag și că încalcă și regulile referitoare la precizia și

claritatea normei juridice, ceea ce a condus la aplicarea incoerentă a

acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la

600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă. Chiar

dacă prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 s-au introdus niște criterii

minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de

libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative

produse în plan fizic, psihic și

social, precum și

măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și

O.U.G. nr. 214/1999, aprobată prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și

completările ulterioare, Curtea constată că acestea sunt insuficiente pentru a

putea caracteriza norma legală ca fiind clară și previzibilă.

Curtea

Constituțională a observat că în materia reparațiilor trebuie să existe o

legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la

interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea

conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către C.E.D.O.

Ținând

cont de toate aceste considerente, Curtea Constituțională a constatat că

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu

modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3)

și (5) din Legea fundamentală.

Având în

vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1)

1

din Legea nr. 221/2009,

introduse prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod

expres la prevederile alin. 1 din același articol, Curtea a mai constatat că

trimiterile la lit. a) din alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin

declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind

neconstituțional.

Față de

cele stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul

deciziilor sus enunțate, obligatorii atât pentru instanțe, cât și pentru

persoanele care au solicitat instanțelor să li se recunoască și stabilească

despăgubiri morale în baza Legii nr. 221/2009, constând în sume de bani,

considerațiile expuse mai sus, urmează să

reprezinte un răspuns la toate motivele

de apel formulate în cauză, a

mai reținut instanța de apel.

Cât privește

precizările depuse de reclamant referitoare la solicitarea de soluționare a

cauzei prin raportare la prevederile art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr.

1.096 (1996) intitulată „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme

totalitare comuniste” și nr. 1.481 (2006) intitulată „Necesitatea condamnării

internaționale a crimelor comise de regimul comunist, art. 20 din Constituție,

instanța de apel a constatat că prima instanță a analizat cauza sub temeiul

juridic cu care a fost investită, acesta neputând fi schimbat în calea de atac,

conform art. 294 C. proc. civ.

Referirile

la prevalenta reglementărilor internaționale a fost deja în atenția Curții

Constituționale, potrivit considerentelor mai sus enunțate, iar Rezoluția

40/1985, care consacră comportamentul de care trebuie să dea dovada statele, în

sensul facilitării accesului la justiție și tratament echitabil al victimelor,

nu sunt de natură a conduce la o altă concluzie, a mai reținut instanța de

apel.

În

consecință, pentru toate aceste considerente, instanța de apel a dispus în

sensul celor arătate, și anume a respins acțiunea reclamantului, ca nefondată.

Împotriva

acestei decizii reclamantul a declarat, în termen legal, prezentul recurs,

solicitând modificarea deciziei recurate în sensul admiterii cererii

introductive așa cum a fost formulată.

În

motivarea căii de atac, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ., după ce a reluat aspecte ale situației de fapt, cu precădere cele

vizând

suferințele îndurate și prejudiciile

suportate, recurentul a susținut că respingerea acțiunii ca neîntemeiată, adică

fără temei legal, conform motivării instanței, este absurdă având în vedere

Legea nr. 221/2009, constituțională la momentul introducerii cererii și

prevederile internaționale în materie. Soluția instanței de apel este

pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Legea nr.

221/2009, nemodificată prin OUG nr. 62/2010, era constituțională la momentul

introducerii cererii, moment la care s-a născut dreptul la acțiune pentru a

solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii.

Legea în

vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe

tot parcursul procesului. Și jurisprudența C.E.D.O. este în sensul aplicării

principiului neretroactivității.

Legea

trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului

acesteia, respectiv de reparație si de îndreptare pe cât posibil a măsurilor

abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

S-a

criticat și aprecierea eronată a conținutului probelor, ca și interpretarea

temeiurilor de drept pe care s-a întemeiat cererea și s-a solicitat

reexaminarea fondului cauzei.

Despăgubirile

prevăzute de lege puteau fi oricum solicitate în virtutea dreptului de acces la

justiție garantat de Codul civil, de Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996

si de art. 5, 6 și 14 din CEDO, care primează.

Evitarea

unei duble reparații este evident valabilă, atât în privința prejudiciului

material, dar și a celui de ordin moral, a mai susținut recurentul.

Prin

reparațiile anterioare nu s-a avut în vedere fiecare caz în parte, adoptându-se

măsuri reparatorii la modul general, majoritatea acestora nefiind reparații

morale.

Premisa pe

care se sprijină decizia Curții Constituționale e total greșită, la fel ca și

susținerile instanței de apel: drepturile conferite de Decretul-lege nr.

118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi ce

țin de legislația muncii. Suma pe care a primit-o recurentul cu acest temei nu

acoperă prejudiciul suferit, iar aplicarea celorlalte drepturi s-a făcut

incorect.

Constatările

din cuprinsul deciziilor nr. 1358/2010 si nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale

nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din

legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la

drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Așa cum

reglementările internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în

fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de

la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții

Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțe, a mai susținut

recurentul.

De

asemenea, recurentul a invocat necesitatea unei practici judecătorești unitare,

practica neunitară fiind sancționată de CEDO.

În

cauzele de fată, Curtea Constituțională nu își respectă propriile decizii (ex. decizia

nr. 160/2004), uită că au fost acordate daune morale consistente în cauze

similare, întemeiate pe alt temei de drept, Legea nr. 221/2009 nefiind în

vigoare la acel moment.

Recurentul

a mai susținut că sunt încălcate prevederile Declarației Universale a

Drepturilor Omului și cele din Primul Protocol Adițional la CEDO, ratificată de

România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, sens în care a citat două cauze în

care Curtea a statuat că există discriminare în sensul art. 14 atunci când

persoane aflate în situații identice sau compatibile sunt tratate preferențial

unele fată de altele, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă de proporționalitate

între mijloacele folosite și scopul urmărit.

De

asemenea, a invocat necesitatea respectării actelor internaționale în materie:

Rezoluția 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei,

Rezoluția 1481 din 2006 a aceluiași organism, Declarația asupra Principiilor de

bază ale justiției privind victimele infracțiunilor și ale abuzului de putere,

adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29

noiembrie 1986.

De asemenea, a

invocat jurisprudența CEDO cu referire la obligația judecătorului național de a

asigura efectul deplin al normelor Convenției, asigurându-le preeminență față

de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie

să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor.

Recurentul a

mai făcut vorbire și despre dovada abuzurilor suferite de mama sa. Statul

trebuie să facă dovada caracterului licit al măsurii luate împotriva acesteia,

față de împrejurarea că abuzurile au fost dispuse, supravegheate si coordonate

de persoane care au acționat în numele Statului. In reaprecierea cuantumului

daunelor morale, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existența

prejudiciului moral complex, care este o consecință directă a măsurilor abuzive

la care a fost supusă, si nu să se limiteze să-și motiveze respingerea apelului

prin deciziile Curții Constituționale.

Consecințele

dăunătoare fiind probate, instanța trebuie să aibă în vedere principiul

reparării integrale a prejudiciului cauzat prin acordarea unor despăgubiri

echitabile, cu reală funcție reparatorie.

Cele

expuse mai sus justifică acordarea de daune morale, a mai susținut recurentul.

Examinând

recursul în limitele criticilor invocate, instanța constată că nu este fondat,

urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:

Analizând

motivarea căii de atac, înalta Curte constată că recurentul critică, în esență,

respingerea de către instanța de apel a cererii de acordare a daunelor morale

față de greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, critici ce urmează a fi analizate din punctul de vedere al Deciziei nr.

12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789

din 7 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

recurs în interesul legii.

Problema

de drept, din perspectiva căreia a fost soluționată speța în mod definitiv, nu

este cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor morale

în

condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă

respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării în

recurs, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un

control aposteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15

noiembrie 2010, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțele de

judecată.

După cum

a reținut și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția

României, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4)

al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În

raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema

dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Se

reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în

interesul legii, mai sus-menționată, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte

cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în

speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată

cu prezentul recurs, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data

publicării respectivei decizii.

Nu se

poate spune nici că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în

vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune

că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă,

este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare,

căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea

neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma

tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă,

de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece altfel, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă

efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea

juridică, ceea ce Constituția interzice în mod categoric.

Pe de

altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte

numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu

există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui

bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, câtă

vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu

exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.

Concluzionând,

prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De

aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului

de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul

normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Din cele

ce preced reiese că hotărârea atacată nu a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii, în mod corect reținându-se, în cauză, lipsa temeiul

juridic al cererii dedusă judecății.

În

consecință, analiza criticilor referitoare la despăgubiri, la aprecierea

eronată a probelor, cât și a solicitării de reexaminare a fondului cauzei nu se

mai impune; de altfel, după abrogarea pct. II al art. 304 C. proc. civ.,

instanța de recurs nu mai are posibilitatea de a reevalua probele administrate

în fazele procesuale anterioare și de a stabili o altă situație de fapt,

recursul putând fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate, expres și

limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304pct. 1-9 C. proc. civ.

Interpretarea

greșită a temeiurilor de drept este o susținere, pe de o parte, nemotivată și,

totodată, nefondată, în raport cu actele de la dosar.

Din

conținutul cererii, notelor scrise formulate, reiese că pretențiile deduse

judecății au fost întemeiate explicit pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Precizările

formulate în apel sub aspectul soluționării cauzei prin raportare la prevederi

din tratate internaționale au fost corect analizate de instanța de apel, cu

referire la art. 294 C. proc. civ. - în apel nu se poate schimba calitatea

părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se

pot

face alte cereri noi.

De

asemenea, din considerentele deciziei recurate, în care au fost redate, amplu,

considerentele Curții Constituționale, rezultă că incidența reglementărilor

internaționale în materie, caracterul predominant al acestora, a jurisprudenței

europene au fost avute în vedere de instanța de contencios constituțional, cât

și, în cauză, de instanța de apel, cele statuate de Curtea Constituțională în

considerentele și deciziile date fiind obligatorii pentru toate părțile

implicate.

Criticile

referitoare la situația mamei recurentului, astfel cum au fost formulate pentru

prima dată în recurs, sunt străine de cauză, neputând fi analizate în această

fază procesuală.

Cât

privește motivul de recurs întemeiat pe pct. 8 al art. 304 C. proc. civ.,

instanța constată că nici una din criticile formulate nu se încadrează în acest

motiv de recurs, ce are în vedere situația încălcării principiului înscris în art.

969 C. civ, potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între

părțile contractante.

Pentru

toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecința

menținerii deciziei pronunțate de instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul N.J. împotriva deciziei nr. 121/ A din 7

februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi 12 ianuarie 2012.