ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1995/2012

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea promovată la 20

noiembrie 2009, V.A.M. și G.Ș.D. au solicitat instanței ca, în baza art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 să oblige pârâtul Statul Român,

reprezentat prin M.F.P., la plata sumei de 1.500.000 euro, reprezentând

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl lor G.Ș., care, prin

sentința penală nr. 910/1957 a fost condamnat la 17 ani muncă silnică, din care

a executat 7 ani și 5 luni, în închisorile comuniste.

Investit în primă instanță, Tribunalul

București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 682 din 17 mai 2010, a admis

în parte acțiunea și în consecință a obligat pârâtul să plătească fiecărui

reclamant, suma de 10.000 euro (echivalentul în lei, la data plății), cu titlu

de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a condamnării

politice a autorului lor.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut în esență că prin sentința penală nr. 910/1957, pronunțată

de Tribunalul Militar București, tatăl reclamanților G.Ș., a fost condamnat la

17 ani de muncă silnică, în baza art. 209 C. pen. în vigoare la acea dată,

pentru o infracțiune cu caracter politic, executând efectiv pedeapsa de la data

arestării sale, 3 februarie 1957 și până la 29 iulie 1964, când restul de

pedeapsă a fost grațiat prin Decretul nr. 411/1964.

Apelul formulat în cauză de Statul Român

prin M.F.P. a fost admis de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, care prin decizia nr. 337/ A din 29

martie 2011 a schimbat în tot sentința în sensul că a respins acțiunea

formulată de reclamanți, ca neîntemeiată.

A respins totodată, ca nefondat,

apelul declarat de reclamanți împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

de control judiciar a reținut în esență că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, pe care reclamanții și-au fundamentat pretențiile, au

fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că

instanța trebuie să aibă în vedere prevederile art. 31 alin. (1) din Legea nr.

47/1992 și ale art. 147 din Constituție.

Or, conchide instanța de apel,

caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale decurge și din

principiul înscris în art. 51 din Constituție, conform căruia respectarea

Constituției, a supremației sale și a legilor, este obligatorie. Astfel,

prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai

poate fi aplicată de niciun subiect de drept, cu atât mai puțin de instituțiile

publice, încetându-i-se de drept efectele pentru viitor și anume de la data

publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of. al României.

În cauză, au declarat recurs în termen

legal reclamanții V.A.M. și G.Ș.D., care, indicând temeiul prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. susțin în esență, că acțiunea a fost greșit respinsă în

condițiile în care legea aplicabilă este cea de la data pronunțării unei

soluții în primă instanță.

Instanța trebuia să aplice, mai susțin

recurenții, principiul neretroactivității legii civile noi, conform căruia o

lege civilă se aplică numai situațiilor juridice ce se ivesc după intrarea ei

în vigoare, regula constituindu-se într-un factor de stabilitate a circuitului

civil.

Se invocă practica C.E.D.O., respectiv

cauzele F. împotriva Suediei și S. contra Marii Britanii.

Recursul se privește ca nefondat,

urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit art. 147 alin. (4) din legea

fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României

iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor.

Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii

nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea și funcționarea Curții

Constituționale" dispune că deciziile și hotărârile Curții Constituționale

se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor.

Este stabilit astfel, tară echivoc,

efectul ex nune al deciziilor instanței de contencios constituțional, aceasta

fiind o aplicare, în materia controlului constituționalității legilor, a

principiului general al neretroactivității legilor.

Altfel spus, deși încă de la

pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că legiuitorul

a încălcat norma constituțională, efectul constatării neconformității textului

incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se

doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of.

Ca atare, numai până la această dată,

prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și aplicarea legii nu este

afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația unor acte juridice

convenționale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum.

În acest context, nu se poate susține

că textul aflat în vigoare la data inițierii demersului judiciar (art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009) își prelungește efectele pe toată perioada

derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca neconstituțional, prin

decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și respectiv

publicarea acestei decizii în M. Of. al României, la 15 noiembrie 2010.

Or, în speță, decizia din apel a fost

pronunțată la 29 martie 2011, dată la care, urmare declarării neconformității

textului cu legea fundamentală și a publicării în M. Of. a deciziei instanței

de contencios constituțional care a constatat această neconformitate, norma

juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamanților, nu mai exista, și în

lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea considera că

ultra-activează.

În consecință, la momentul la care

instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunțe asupra

pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea

niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea invoca existența

unui „bun" din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care în cauză nu

fusese pronunțată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în

executare.

Problema de drept la care se face trimitere

prin prezentul recurs, ultraactivitatea unui text de lege și după publicarea în

M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconformitatea

acestuia cu legea fundamentală, a fost de altfel definitiv tranșată de Înalta

Curte de Casație și Justiție care (în compunerea prevăzută de art. 330

6

alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat și completat prin

Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M.

Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Partea I-a statuat că în situația în care

judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere

juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în

exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o depășește, arogându-și

puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene, nu i

le legitimează".

Așa fiind, în considerarea celor ce

preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanții V.A.M. și G.Ș.D. împotriva deciziei nr. 337/ A din 29 martie

2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20

martie 2012.