ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 432/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 432/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 20 august 2009,

reclamantul S.C. a chemat în judecată pârâtul Statul Român reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata

despăgubirilor pentru prejudiciul moral și material suferit de defunctul său

tată, S.I., decedat la data de 30 martie 1999, care a executat 18 ani, 11 luni

și o zi în Penitenciarul Aiud, fiind condamnat de autoritățile comuniste din

motive politice. De asemenea, reclamantul a solicitat despăgubiri în calitate

de moștenitor al mamei S.A. (fostă F.), bunicii F.O. și mătușii B.L.

Ulterior, reclamantul

a precizat acțiunea, privitor la cuantumul despăgubirilor pe care le solicită,

respectiv, pentru tatăl său 900 milioane euro, reprezentând daune morale și 100

milioane euro, daune materiale, iar pentru mama S.A., bunica F.O. și mătușa B.L.

- 100 milioane euro pentru fiecare cu titlu de daune morale.

De asemenea, la

solicitarea tribunalului, reclamantul a precizat la ultimul termen de judecată,

că în ceea ce privește solicitarea cu privire la prejudiciul suferit de mama sa

S.A., bunica F.O. și mătușa B.L., acțiunea are natura juridică a unei acțiuni

în constatarea măsurilor administrative cu caracter politic, dublată de cea de

acordare a daunelor morale sus-menționate.

Prin sentința civilă nr.

223 din 22 februarie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

în parte acțiunea și a obligat pârâtul Statul Român, reprezentat prin

Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamantului suma de 300.000 euro

(echivalent în lei la data plății), reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit de S.I. prin condamnare. A respins, ca neîntemeiată, cererea de

acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul material suferit prin condamnare

de tatăl S.I., precum și cererile de constatare a măsurilor administrative cu

caracter politic și despăgubiri pentru prejudiciul moral produs mamei S.A.,

bunicii F.O. și mătușii B.L.

În ceea ce privește

cererea de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul moral și material produs

prin condamnarea defunctului tată S.I., tribunalul a reținut că prin sentința

penală nr. 1272 din 26 septembrie 1955 a Tribunalului Militar Teritorial, S.I.

a fost judecat și condamnat pentru săvârșirea infracțiunilor de activitate

intensă contra clasei muncitoare, faptă prevăzută de art. 193

1

alin.

(1) C. pen. și pentru infracțiunea de trădare prevăzută de art. 185 C. pen., la

25 de ani de detenție grea, 15 ani de muncă silnică și 8 ani degradare civică.

S-a dispus confiscarea în întregime a averii și executarea pedepsei celei mai

grave. Conform biletului de liberare nr. 5948/1964, S.I. a executat efectiv

perioada cuprinsă între 30 august 1945 - 1 august 1964, dată la care a fost

grațiat și pus în libertate.

Această perioadă a

fost constatată ca fiind vechime în muncă neîntreruptă, prin Hotărârea nr. 195/15

aprilie  1992 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate

din motive politice conform Decretului-lege nr. 118/1990. În temeiul aceluiași

Decret-lege nr. 118/1990 s-a acordat reclamantului o indemnizație lunară de 200

de lei pentru fiecare an, însumând o indemnizație lunară de 3.783 lei. De

asemenea, prin decizia civilă nr. 4328 din 5 decembrie 2006 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența

anticomunistă a lui S.I., tatăl reclamantului S.C.

Prima instanță a

apreciat că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr.

221/2009, care stabilesc caracterul de condamnare cu caracter politic de drept

pentru condamnările pronunțate în baza art. 193

1

și 185 C. pen.,

fapte pentru care a fost condamnat tatăl reclamantului. Faptele au fost

săvârșite în anul 1940, înainte de 6 martie 1945, dar au avut drept scop

împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945,

hotărârea de condamnare fiind ulterioară acestei date.

Tribunalul a

constatat că reclamantul S.C., care a dovedit calitatea de fiu al numitului S.I.,

prin certificatul de naștere atașat la dosar, este îndreptățit la despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic luată

împotriva tatălui său.

Cât privește

criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor corespunzător

prejudiciului moral suferit de reclamant, tribunalul a avut în vedere că

acestuia i s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele

dăunătoare neevaluabile în bani, rezultate din atingerile și încălcările

dreptului personal nepatrimonial la libertate.

În perioada

detenției, S.I. a suferit restricții de ordin fizic și psihic cu consecințe

grave. Acesta a fost pedepsit succesiv la numeroase zile de izolare severă, așa

cum rezultă din înscrisurile atașate de reclamant, provenind de la C.N.S.A.S.

(filele 29 și urm.).

Regimul greu de

detenție, la fel ca și aceste măsuri nedrepte au dus la agravarea sănătății lui

S.I., din fișa medicală pentru deținuți rezultând că acesta era suferind de

pneumonie, TBC pulmonar, hepatită, otită perforată și ulcer duodenal.

Condamnarea și cei 18

ani, 11 luni și o zi de închisoare grea, fundamentată pe criterii exclusiv

politice, a avut repercusiuni și în planul vieții private și profesionale a

persoanei în cauză, inclusiv după momentul încetării măsurii.

Astfel, S.I. a fost

lipsit aproape 20 ani de afecțiunea familiei, a soției și a copilului său, în

vârstă de numai 5 ani la momentul arestării tatălui său.

În plus, dacă la

momentul arestării S.I. se bucura de o bună reputație, atât din punct de vedere

social cât și profesional, fiind licențiat al Facultății de Drept Alexandru I.

Cuza din Iași, așa cum rezultă din diploma atașată la fila 12 din dosar,

conform carnetului de muncă atașat la fila 102 din dosar, la eliberare, acesta

s-a angajat ca muncitor necalificat - manipulant, ieșind la pensie din funcția

de administrator cămin.

La stabilirea

cuantumului despăgubirii, tribunalul a avut în vedere și dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. l) din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care la stabilirea cuantumului

despăgubirii se va ține cont de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor

în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990. În concret, tribunalul a avut

în vedere că reclamantului i s-a recunoscut perioada de 18 ani, 11 luni și o zi,

ca vechime în muncă, precum și indemnizația lunară de câte 200 lei lunar pentru

fiecare an de lipsire de libertate.

În ceea ce privește

despăgubirile de 100 milioane de euro solicitate de reclamant pentru

prejudiciul material suferit de tatăl său, S.I., în urma condamnării

sus-menționate, tribunalul a reținut că cererea nu este întemeiată. Art. 5 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 recunoaște dreptul la despăgubiri materiale

constând în echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare,

dacă bunurile respective nu au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri

prin echivalent în condițiile Legii 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.

Or, deși prin

sentința penală nr. 1272 din 26 septembrie 1955 a Tribunalului Militar

Teritorial București s-a dispus confiscarea întregii averi, nici această

sentință și nici vreun alt act atașat la dosar nu cuprinde o enumerare a

bunurilor care să fi fost efectiv confiscate, iar din dosarele atașate de la C.N.S.A.S.,

rezultă că, deși la domiciliul lui S.I. au avut loc mai multe percheziții

domiciliare, nu au fost ridicate niciun fel de bunuri (vezi procesul-verbal de

percheziție de la fila 57 din dosar), conform declarației soției (fila 58 din

dosar), acesta neposedând nicio avere și niciun fel de obiect sau haine, tot ce

a avut fiind luat de el atunci când a fost ridicat de autorități.

Mai mult, nici

reclamantul, în cuprinsul acțiunii, nu solicită despăgubirile materiale ca

echivalent al unor bunuri ce ar fi fost confiscate, ci ca urmare a privărilor

de ordin material la care a fost supusă familia condamnatului.

Or, pe de o parte,

așa cum s-a arătat, Legea nr. 221/2009 nu prevede posibilitatea acordării de

despăgubiri materiale pentru aceste privări de ordin material, ci doar ca o

contravaloare a bunurilor confiscate datorită condamnării cu caracter politic,

iar, pe de altă parte, deși aceste privări de ordin material au existat în mod

cert, familia suferind urmare arestării capului familiei, ele au fost avute în

vedere de tribunal la aprecierea asupra cuantumului daunelor morale acordate.

Tribunalul a

constatat, în ceea ce privește cererea de daune pentru mătușa B.L., că Legea nr.

221/2009, prin art. 5 alin. (1), recunoaște dreptul la daune morale doar

soțului și descendenților până la gradul II, nu și nepotului de soră, iar în

privința prejudiciul moral solicitat pentru mama și bunica reclamantului, nu

s-a dovedit că împotriva vreuneia dintre aceste persoane ar fi fost luată vreo

măsură administrativă cu caracter politic.

Deși la dosar (fila

49) se regăsește o propunere a Șefului Direcției Regionale a M.S.S. ca S.A., F.O.

și B.L. să fie dislocate, dosarul urmând a fi înaintat Colegiului Special de pe

lângă Ministerul Securității și Statului din R.P.R. în vederea aprobării

acestei propuneri, nu există nicio dovadă că această măsură ar fi fost aprobată

și pusă în executare. De altfel, nici în cuprinsul acțiunii, reclamantul nu

detaliază acest aspect, neexistând nicio probă cu privire la o eventuală

dislocare și stabilire de domiciliu forțat.

În ceea ce privește

cererea de constatare ca măsuri administrative cu caracter politic a

condițiilor de trai ale numitelor S.A., F.O. și B.L., supuse unui regim de

umilință și prigoană comunistă, unei stări de teamă datorită urmăririi

constante de către autoritățile comuniste, tribunalul a reținut că nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de lege (art. 4 alin. (2), art. 1 alin. (3) din

Legea nr. 221/2009 raportat la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999)

nefiind făcută dovada că numitele S.A., F.O. și B.L. au întreprins anumite

acțiuni prin care s-a urmărit unul din scopurile de la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999.

Deși, din dosarele

personale ale acestora, atașate de C.N.S.A.S., a rezultat că ele au fost supuse

urmăririi de autoritățile comuniste, precum și unor percheziții domiciliare,

măsuri care în mod sigur le-a creat acestora o stare de teamă, tribunalul a

considerat că, atâta timp cât aceste măsuri nu au fost urmare a unor fapte

proprii de împotrivire față de regimul comunist, ele nu pot fi constatate ca

având caracter politic în baza legii speciale pe care a fost întemeiată

prezenta acțiune.

Împotriva sentinței

tribunalului au declarat apel, în termenul prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc.

civ., apelantul-reclamant S.C., apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului

București și apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul

București.

Prin decizia civilă nr. 117/

A din 08 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a

respins apelul reclamantului, s-au admis apelurile declarate de pârât și de

Ministerul Public și s-a modificat, în parte, sentința apelată, în sensul

reducerii cuantumului daunelor morale la suma de 190.000 Euro, menținându-se,

totodată, celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a reținut următoarele:

Potrivit art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum era în vigoare la momentul

înregistrării acțiunii pe rolul Tribunalului București, 20 august 2009: „(1)

Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane,

soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita

instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a

prezentei legi, obligarea statului la:

a) acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (..)”.

În timpul

prezentului proces, prin art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010, publicată în M. Of.

nr. 62 din 30 iunie 2010, textul s-a modificat, după cum urmează:

„a)

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în

cuantum de până la:

10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic;

5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I;

2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea;”.

Prin art.

II din aceeași ordonanță de urgență s-a prevăzut că: „Dispozițiile Legii nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel cum

au fost modificate și completate prin prezenta ordonanță de urgență, se aplică

proceselor și cererilor pentru a căror soluționare nu a fost pronunțată o

hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a prezentei

ordonanțe de urgență”.

Ca urmare

a sesizării formulate de Avocatul Poporului, Curtea Constituțională, prin

Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a admis excepția de

neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. I pct. 1 și art. II

din O.U.G. nr. 62/2010 sunt neconstituționale.

În

esență, Curtea Constituțională a reținut că limitarea cuantumului

despăgubirilor și aplicarea acestei limitări și în cazul proceselor aflate în

curs de judecată încalcă principiul neretroactivității legii consacrat de art. 15

alin. (2) din Constituție și principiul egalității și interzicerii

discriminării, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituție, art. 14 din

Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale și

Protocolul nr. 12 al Convenției.

În baza art.

147 alin. (1) și (4) din Constituție, decizia Curții Constituționale, prin care

s-a constatat neconstituționalitatea art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010,

determină încetarea efectelor acestor prevederi legale (în condițiile în care

legiuitorul nu a intervenit pe cale legislativă, în intervalul de 45 de zile de

la data publicării deciziei, pentru a pune de acord prevederile declarate

neconstituționale cu dispozițiile Constituției), cu consecința aplicării legii

astfel cum aceasta era în vigoare anterior modificării.

În consecință,

critica apelantului Ministerul Public, privind neaplicarea de către prima

instanță a dispozițiilor art. II din O.U.G. nr. 62/2010, în sensul limitării cuantumului

daunelor morale la sumele prevăzute în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

astfel cum acest text a fost modificat prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010

a fost respinsă, întrucât dispozițiile legale a căror neaplicare o invocă și-au

pierdut (ulterior momentului la care s-a invocat acest motiv de apel de ordine

publică) puterea prin declararea neconstituționalității lor.

În ceea ce privește

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, se observă că

această decizie fost pronunțată în ziua următoare celei în care s-a pronunțat

Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010. Ea a avut ca obiect sesizările de

neconstituționalitate formulate de Statul Român reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice, începând cu luna martie 2010, în mai multe dosare în care

acesta avea calitatea de pârât, fiind chemat în judecată pentru stabilirea

daunelor morale în temeiul Legii nr. 221/2009.

Ca urmare

a publicării Decizie nr. 1358 din 21 octombrie 2010 în M. Of. nr. 761 din 15

noiembrie 2010, apelanții Statul Român și Ministerul Public au susținut, ca

motiv respingere a acțiunii reclamantului, faptul că acțiunea acestuia a rămas

fără temei de drept, deoarece textul legal pe care și-a fundamentat acțiunea a

fost declarat neconstituțional.

Cu

privire la această susținere, care se constituie într-un nou motiv de apel de

ordine publică, Curtea reține următoarele:

Potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție: „Dispozițiile din legile și ordonanțele în

vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale,

își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe

durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept”.

Alin. (4)

al aceluiași articol al Legii fundamentale a Statului Român prevede că:

„Deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data

publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor”.

În

virtutea acestor prevederi, Curții Constituționale îi revine rolul de

„legislator”, fiind mai apropiată, din perspectiva efectelor deciziilor pe care

le pronunță, de organul legiuitor.

Însă

atribuția de „legislator” pe care Curtea Constituțională o exercită potrivit

menirii sale constituționale funcționează exclusiv în sens negativ, deoarece

prin declararea neconstituționalității reglementarea constatată ca fiind

contrară Legii fundamentale „își încetează efectele juridice” (așa cum prevede

expressis verbis art. 147 alin. (1) din Constituție), adică se desființează,

dispărând din câmpul juridic. Curtea Constituțională nu poate înlocui

prevederea legală criticată cu alta, care să convină din punct de vedere

constituțional, acest rol fiind rezervat, tot prin Constituție, exclusiv

puterii legiuitoare sau executive (atunci când aceasta exercită prin delegare

atribuții legislative).

Consecința

declarării neconstituționalității unei dispoziții legale este mai puternică

decât cea produsă prin abrogare, deoarece, ca urmare a „încetării efectelor

juridice” dispoziția legală nu se mai aplică nici chiar situațiilor juridice

născute sub imperiul său, deoarece o lege neconstituțională nu poate avea

niciun efect.

Aceasta

este o concluzie care nu ar putea fi contestată din perspectiva dreptului

intern, perspectivă care ar îndreptăți susținerea apelanților Statul Român și

Ministerul Public în sensul că la acest moment temeiul juridic al acțiunii

formulate de reclamant a dispărut.

Însă, tot

Constituția, la art. 11 alin. (2), prevede că: „Tratatele ratificate de

Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”, iar art. 20,

intitulat „Tratatele internaționale privind drepturile omului”, prevede că:

„(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor

vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a

Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este

parte.

(2) Dacă

există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au

prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care

Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Aceste

dispoziții conferă pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale

ale omului, la care România este parte, forță juridică constituțională și

supralegislativă, ceea ce presupune că legea internă lato sensu (incluzând

toate actele normative emise de organele statului sau actele care, deși nu sunt

emise de organele cu atribuții legislative, se impun în ordinea juridică

internă cu efect obligatoriu) trebuie interpretată și aplicată în așa fel încât

să nu se aducă atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Potrivit

principiului subsidiarității, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu se

substituie autorităților interne ale statelor pentru a reglementa care sunt

cele mai bune mijloace de protecție și salvgardare a drepturilor prevăzute de

Convenție. Autoritățile interne și în primul rând instanțele de judecată sunt

chemate să interpreteze și să aplice regulile procedurale și substanțiale

relevante din dreptul intern în așa fel încât rezultatul interpretării și

aplicării legii interne să nu conducă la încălcarea drepturilor fundamentale

ale omului. Analiza de convenționalitate a legii interne nu implică o examinare

in abstracto a legii, ci o cercetare in concreto a împrejurării dacă modul în

care legea este interpretată și aplicată într-un anumit caz riscă să conducă la

încălcarea Convenției.

În

contextul litigiului de față, în care se pune problema dispariției temeiului de

drept al acțiunii formulate de reclamant ca urmare a declarării

neconstituționalității prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

Curtea apreciază că interpretarea în acest sens a efectului Deciziei nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și respingerea, în consecință a

acțiunii, ar determina încălcarea mai multor dispoziții ale Convenției,

respectiv, art. 6 parag. 1 privind dreptul la un proces echitabil, art. 1

Protocolul 1 adițional la Convenție privind proprietatea și art. 14 combinat cu

Protocolul 12 privind discriminarea.

În speță

este vorba despre o contestație cu privire la un drept civil patrimonial -

dreptul la o despăgubire prevăzută de o lege în vigoare la momentul

înregistrării acțiunii - care își găsea temeiuri suficiente în legea internă și

în practica instanțelor judecătorești. Acest litigiu se poartă între reclamant

persoană fizică și Statul Român, care are calitatea de pârât.

Efectul

de abrogare retroactivă a temeiului de drept al acțiunii este rezultatul

mecanismului de control al constituționalității, care se realizează prin Curtea

Constituțională, în ultimă instanță, organ al statului. Ca atare, se poate

afirma că decizia de neconstituționalitate reprezintă o formă de intervenție a

statului în proces, prin intermediul unuia dintre organele sale, în condițiile

în care statul este inițiatorul sesizării de neconstituționalitate, dar nu de

pe o poziție independentă, ci tocmai în calitate de pârât în cadrul proceselor

intentate împotriva sa de persoanele particulare îndreptățite la despăgubiri.

În speță,

aplicarea cu efect retroactiv a deciziei de neconstituționalitate în ceea ce

privește litigiul început înainte de publicarea deciziei în M. Of. determină în

mod inevitabil soluționarea litigiului în sensul respingerii acțiunii ca

lipsită de temei legal, lăsând fără obiect orice examinare pe fond a cauzei. În

acest caz, soluția de respingere a acțiunii ar fi rezultatul exclusiv al

intervenției statului, prin organul său constituțional, intervenția statului

fiind decisivă pentru a asigura rezultatul favorabil pentru sine a unui litigiu

în care este parte și care a pierdut procesul în prima instanță.

Prin urmare, aplicarea Deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea

temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art.

5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul

unei legi accesibile și previzibile, poate crea premisele unei discriminări

între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază

de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri

definitive la data publicării deciziei de neconstituționalitate.

Examinând

celelalte motive de apel invocate în cauză, Curtea a considerat că apelurile

declarate de pârâtul Statul Român și de Ministerul Public sunt fondate, iar

apelul reclamantului este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea

ce privește cuantumul despăgubirilor stabilit de prima instanță, criticat

deopotrivă de reclamant și pârât, însă, bineînțeles, de pe poziții diferite, în

raport de interesul concret în cauză, precum și de către Ministerul Public,

Curtea a reținut că datorită naturii nepatrimoniale a prejudiciului, o evaluare

exactă, în bani, a daunelor morale nu este posibilă, întinderea despăgubirilor

realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt.

La

stabilirea cuantumului daunelor morale, ce constă generic în atingerea adusă

valorilor ce definesc personalitatea umană, se au în vedere consecințele

negative, suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate,

măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost

percepute consecințele vătămării de către cel deținut.

Prima

instanță a avut în vedere toate elementele cauzei la stabilirea întinderii

daunelor morale, inclusiv împrejurarea că autorul reclamantului a beneficiat de

despăgubiri în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990. Însă, prima instanță nu a

dat deplină eficiență acestei forme de dezdăunare și nici nu a dozat cuantumul

daunelor morale în raport de împrejurarea că beneficiarul concret al acestor

daune nu este cel care a suferit condamnarea, ci succesorul său. Acest criteriu

de apreciere a daunelor morale este justificat pe considerentul că daunele

morale acordate reclamantului nu sunt menite a asigura un anumit confort celui

care a fost victima măsurilor abuzive, ci altei persoane care, deși extrem de

apropiată, nu a resimțit în aceeași măsură intensitatea suferințelor fizice și

psihice.

În raport de aceste

elemente, Curtea a considerat că suma de 190.000 euro este suficientă și îndestulătoare

pentru a atenua efectele pe care condamnarea a avut-o asupra celui condamnat și

asupra familiei sale. În consecință, se impune admiterea apelurilor declarate

de Statul Român și Ministerul Public și reducerea cuantumului daunelor morale

stabilite pentru condamnarea tatălui reclamantului.

În ceea ce privește

criticile reclamantului, referitoare la respingerea cererii de acordare a

daunelor materiale, constând în diferența dintre salariul unui muncitor

necalificat și cel de chestor de poliție (funcție pe care o îndeplinea la data

arestării), precum și diferența dintre pensia pe care a obținut-o și cea la

care ar fi fost îndreptățit dacă s-ar fi pensionat dintr-o funcție

corespunzătoare studiilor, Curtea a constatat că soluția și argumentele

reținute de prima instanță sunt corecte. Legea nr. 221/2009, pe care

reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată, prevede la art. 5 alin.

(1) lit. b) posibilitatea acordării de daune materiale exclusiv pentru bunurile

confiscate prin hotărârea de condamnare. Prejudiciul material pretins de

reclamant nu se circumscrie acestor prevederi legale. Pe de altă parte,

imposibilitatea ocupării unui loc de muncă pe măsura studiilor, cu consecința

firească a reducerii cuantumului salariului și a pensiei, reprezintă una dintre

cauzele prejudiciului moral pentru care s-au stabilit deja daunele morale

globale de 190.000 euro.

Curtea a considerat

nefondată și critica reclamantului privind respingerea cererii în raport de

situația mamei și a bunicii sale. Astfel cum în mod corect a reținut prima

instanță, reclamantul nu a făcut dovada că cele două persoane au fost supuse

unor măsuri administrative cu caracter politic, dintre cele prevăzute la art. 3

din Legea nr. 221/2009 și nici nu a dovedit că ar fi îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportate la art. 1 alin. (3)

din aceeași lege și art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, pentru a se

constata caracterul politic al măsurilor luate de fostele organe de securitate.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs, în termen legal, reclamantul S.C., pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

a municipiului București și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București.

Criticile formulate

de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București prin

motivele de recurs vizează, în esență, următoarele aspecte:

-

Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea legii - motiv de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin decizia apelată

se recunoaște efectul deciziei Curții Constituționale, în speță, punându-se

problema dispariției temeiului de drept al acțiunii reclamantului, ca urmare a

declarării neconstituționalității prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, însă, tot instanța de apel a constatat, în mod greșit și nelegal,

că această soluție de respingere a acțiunii ar determina încălcarea mai multor

dispoziții ale Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În

acest sens, se afirmă în considerentele deciziei atacate, că decizia de

neconstituționalitate reprezintă o formă de intervenție a statului în proces, prin

intermediul unuia din organele sale, Curtea Constituțională, prin aceasta

punându-se problema nerespectării principiului „egalității armelor”. Această

motivare este nelegală și falsă, deoarece chiar practica instanței europene a

reținut că statul nu este împiedicat să reglementeze în materie civilă prin

dispoziții noi, drepturi ce decurg din legile în vigoare. De altfel, dispoziția

declarată neconstituțională năștea doar un drept subiectiv civil la acțiune și,

nicidecum un drept asupra unui „bun” în sensul prevederilor Convenției Europene.

-

Hotărârea instanței

de

apel este nelegală sub aspectul prevăzut de art. 20 alin. (2) din Constituția

României, care consacră prioritatea reglementărilor internaționale, cu excepția

cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Invocând

acest articol din legea fundamentală, instanța de apel a procedat la analiza

reglementărilor internaționale, pentru a găsi un temei de drept al pretențiilor

reclamanților, fără a indica textele de lege interne neconcordante în materie

cu dispozițiile Convenției.

Instanța

de apel ar fi trebuit să procedeze la o cercetare în concret a împrejurării

dacă modul în care legea este interpretată și aplicată riscă sau nu să conducă

la încălcarea Convenției, observând că, în materia despăgubirilor ca urmare a

condamnărilor politice, statul român a adoptat o serie de acte normative prin

care s-au acordat drepturi, inclusiv bănești, persoanelor persecutate în

perioada comunistă (art. 4 din Decretul-lege nr. 18/1990).

Prin

urmare, instanța de apel ar fi trebuit să ia act de decizia de

neconstituționalitate, în sensul că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele, să examineze cu prioritate motivul

de apel de odine publică invocat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Tribunalul București și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, în acest sens, și pe fond, să respingă acțiunea reclamantului ca

neîntemeiată.

Față

de considerarea ca fondat a acestui motiv de apel nu se mai impunea analizarea

celorlalte motive legate de reducerea sau majorarea cuantumului despăgubirilor

acordate de prima instanță.

Criticile formulate

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice a municipiului București vizează, în esență,

următoarele aspecte:

- Hotărârea instanței

de apel este nelegală, întrucât despăgubirile solicitate și acordate nu mai au

temei legal, față de Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, prin care s-a admis excepția

de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009,

ce constituie temeiul acțiunii reclamantului. Pe fond, se critică cuantumul

despăgubirilor morale acordate, care trebuie apreciate și în raport de

împrejurarea dacă despăgubirile anterioare nu au fost suficiente.

- O altă critică

vizează aplicarea, exclusiv, a principiilor și jurisprudenței CEDO în materia

despăgubirilor morale, cu referire la cazuistica bogată a Curții Europene, în

detrimentul legislației interne.

Reclamantul S.C. critică

decizia atacată, exclusiv din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu

privire la cuantumul despăgubirilor acordate, considerând că hotărârea a fost

dată cu încălcarea și interpretarea greșită a legii, respectiv a O.U.G. nr. 62/2010,

în raport cu jurisprudența C.E.D.O. și cu Constituția României.

De asemenea, susține

că instanțele anterioare au aplicat greșit legea, respingând cererea de

constatare a caracterului politic privind măsurile la care au fost supuse mama

și bunica reclamantului, precum și cererea de acordare a daunelor morale pentru

acestea.

Examinând

decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține

următoarele:

Referitor

la critica comună celor trei recursuri, privind incidența Deciziilor Curții

Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și nr. 1358 din 21 octombrie 2010

care înlătură temeiul legal al acțiunii reclamantului, Înalta Curte constată că

este fondată.

Această

critică urmează a fi analizată din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19

septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.

Problema

de drept care se pune în speță nu este cea a îndreptățirii reclamantului la

acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă

soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15

noiembrie 2010.

După

cum a reținut și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția

României, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La

alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții

Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se

și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la

organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și

completările ulterioare.

În

raport de această reglementare constituțională și legală s-a pus problema dacă

declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Se

reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în

interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată

la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această

dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu

alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele

și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or,

în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu

se poate spune prin urmare, că fiind promovată acțiunea la un moment la care

era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar

presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act

juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă,

este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare,

căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea

neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum

norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una

imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi

tăgăduită, deoarece altfel, ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în

ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe

de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte

numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În

speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era

titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenția Europeană, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul său.

Concluzionând,

prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării

acesteia cu excepția de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism

normal într-un stat democratic, realizându-se a posteriori controlul de

constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura

făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au

fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al

stabilității juridice.

În

contextul argumentelor reținute mai sus, Înalta Curte nu va mai analiza

celealte critici, relative la cuantumul despăgubirilor morale acordate de

instanțele anterioare, nemaiavând relevanță și eficiență juridică o asemenea

analiză.

Referitor

la celelalte critici, privind despăgubirile materiale solicitate pentru tată,

precum și despăgubirile morale solicitate de reclamant pentru mama și bunica

acestuia, Înalta Curte constată că în mod legal s-a statuat în sensul că

Legea nr. 221/2009,

pe care acesta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată, prevede la art. 5

alin. (1) lit. b) posibilitatea acordării de daune materiale exclusiv pentru

bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare. Prejudiciul material pretins

de reclamant nu se circumscrie acestor prevederi legale.

De asemenea, în mod

judicios a fost respinsă ca nefondată și critica privind respingerea cererii în

raport de situația mamei și a bunicii reclamantului, față de faptul că nu a

făcut dovada că cele două persoane au fost supuse unor măsuri administrative cu

caracter politic, dintre cele prevăzute la art. 3 din Legea nr. 221/2009 și

nici nu a dovedit că ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (2)

din Legea nr. 221/2009 raportate la art. 1 alin. (3) din aceeași lege și art. 2

alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, pentru a se constata caracterul politic al

măsurilor luate de fostele organe de securitate.

Pentru toate aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va admite recursul declarat pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului

București și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București și va respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamantul S.C.,

cu consecința modificării în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii

cererii de obligare a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București la plata

daunelor morale.

Totodată,

va păstra restul dispozițiilor deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București și Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Deciziei nr. 117/

A din 08 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică în parte

decizia recurată, în sensul că respinge cererea de obligare a pârâtului Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice a municipiului București la plata daunelor morale.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul S.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 ianuarie 2012.