ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 432/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 20 august 2009, reclamantul S.C. a chemat în judecată pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral și material suferit de defunctul său tată, S.I., decedat la data de 30 martie 1999, care a executat 18 ani, 11 luni și o zi în Penitenciarul Aiud, fiind condamnat de autoritățile comuniste din motive politice. De asemenea, reclamantul a solicitat despăgubiri în calitate de moștenitor al mamei S.A. (fostă F.), bunicii F.O.

și mătușii B.L. Ulterior, reclamantul a precizat acțiunea, privitor la cuantumul despăgubirilor pe care le solicită, respectiv, pentru tatăl său 900 milioane euro, reprezentând daune morale și 100 milioane euro, daune materiale, iar pentru mama S.A., bunica F.O. și mătușa B.L. - 100 milioane euro pentru fiecare cu titlu de daune morale. De asemenea, la solicitarea tribunalului, reclamantul a precizat la ultimul termen de judecată, că în ceea ce privește solicitarea cu privire la prejudiciul suferit de mama sa S.A., bunica F.O. și mătușa B.L., acțiunea are natura juridică a unei acțiuni în constatarea măsurilor administrative cu caracter politic, dublată de cea de acordare a daunelor morale sus-menționate.

Prin sentința civilă nr. 223 din 22 februarie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamantului suma de 300.000 euro (echivalent în lei la data plății), reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de S.I. prin condamnare. A respins, ca neîntemeiată, cererea de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul material suferit prin condamnare de tatăl S.I., precum și cererile de constatare a măsurilor administrative cu caracter politic și despăgubiri pentru prejudiciul moral produs mamei S.A., bunicii F.O. și mătușii B.L. În ceea ce privește cererea de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul moral și material produs prin condamnarea defunctului tată S.I., tribunalul a reținut că prin sentința penală nr. 1272 din 26 septembrie 1955 a Tribunalului Militar Teritorial, S.I.

a fost judecat și condamnat pentru săvârșirea infracțiunilor de activitate intensă contra clasei muncitoare, faptă prevăzută de art. 193 1 alin. (1) C. pen. și pentru infracțiunea de trădare prevăzută de art. 185 C. pen., la 25 de ani de detenție grea, 15 ani de muncă silnică și 8 ani degradare civică. S-a dispus confiscarea în întregime a averii și executarea pedepsei celei mai grave. Conform biletului de liberare nr. 5948/1964, S.I. a executat efectiv perioada cuprinsă între 30 august 1945 - 1 august 1964, dată la care a fost grațiat și pus în libertate. Această perioadă a fost constatată ca fiind vechime în muncă neîntreruptă, prin Hotărârea nr. 195/15 aprilie 1992 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului-lege nr. 118/1990.

În temeiul aceluiași Decret-lege nr. 118/1990 s-a acordat reclamantului o indemnizație lunară de 200 de lei pentru fiecare an, însumând o indemnizație lunară de 3.783 lei. De asemenea, prin decizia civilă nr. 4328 din 5 decembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă a lui S.I., tatăl reclamantului S.C. Prima instanță a apreciat că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, care stabilesc caracterul de condamnare cu caracter politic de drept pentru condamnările pronunțate în baza art. 193 1 și 185 C. pen., fapte pentru care a fost condamnat tatăl reclamantului. Faptele au fost săvârșite în anul 1940, înainte de 6 martie 1945, dar au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, hotărârea de condamnare fiind ulterioară acestei date.

Tribunalul a constatat că reclamantul S.C., care a dovedit calitatea de fiu al numitului S.I., prin certificatul de naștere atașat la dosar, este îndreptățit la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic luată împotriva tatălui său. Cât privește criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor corespunzător prejudiciului moral suferit de reclamant, tribunalul a avut în vedere că acestuia i s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani, rezultate din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate. În perioada detenției, S.I. a suferit restricții de ordin fizic și psihic cu consecințe grave.

Acesta a fost pedepsit succesiv la numeroase zile de izolare severă, așa cum rezultă din înscrisurile atașate de reclamant, provenind de la C.N.S.A.S. (filele 29 și urm.). Regimul greu de detenție, la fel ca și aceste măsuri nedrepte au dus la agravarea sănătății lui S.I., din fișa medicală pentru deținuți rezultând că acesta era suferind de pneumonie, TBC pulmonar, hepatită, otită perforată și ulcer duodenal. Condamnarea și cei 18 ani, 11 luni și o zi de închisoare grea, fundamentată pe criterii exclusiv politice, a avut repercusiuni și în planul vieții private și profesionale a persoanei în cauză, inclusiv după momentul încetării măsurii. Astfel, S.I. a fost lipsit aproape 20 ani de afecțiunea familiei, a soției și a copilului său, în vârstă de numai 5 ani la momentul arestării tatălui său.

În plus, dacă la momentul arestării S.I. se bucura de o bună reputație, atât din punct de vedere social cât și profesional, fiind licențiat al Facultății de Drept Alexandru I. Cuza din Iași, așa cum rezultă din diploma atașată la fila 12 din dosar, conform carnetului de muncă atașat la fila 102 din dosar, la eliberare, acesta s-a angajat ca muncitor necalificat - manipulant, ieșind la pensie din funcția de administrator cămin. La stabilirea cuantumului despăgubirii, tribunalul a avut în vedere și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care la stabilirea cuantumului despăgubirii se va ține cont de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.

În concret, tribunalul a avut în vedere că reclamantului i s-a recunoscut perioada de 18 ani, 11 luni și o zi, ca vechime în muncă, precum și indemnizația lunară de câte 200 lei lunar pentru fiecare an de lipsire de libertate. În ceea ce privește despăgubirile de 100 milioane de euro solicitate de reclamant pentru prejudiciul material suferit de tatăl său, S.I., în urma condamnării sus-menționate, tribunalul a reținut că cererea nu este întemeiată. Art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 recunoaște dreptul la despăgubiri materiale constând în echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, dacă bunurile respective nu au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.

Or, deși prin sentința penală nr. 1272 din 26 septembrie 1955 a Tribunalului Militar Teritorial București s-a dispus confiscarea întregii averi, nici această sentință și nici vreun alt act atașat la dosar nu cuprinde o enumerare a bunurilor care să fi fost efectiv confiscate, iar din dosarele atașate de la C.N.S.A.S., rezultă că, deși la domiciliul lui S.I. au avut loc mai multe percheziții domiciliare, nu au fost ridicate niciun fel de bunuri (vezi procesul-verbal de percheziție de la fila 57 din dosar), conform declarației soției (fila 58 din dosar), acesta neposedând nicio avere și niciun fel de obiect sau haine, tot ce a avut fiind luat de el atunci când a fost ridicat de autorități. Mai mult, nici reclamantul, în cuprinsul acțiunii, nu solicită despăgubirile materiale ca echivalent al unor bunuri ce ar fi fost confiscate, ci ca urmare a privărilor de ordin material la care a fost supusă familia condamnatului.

Or, pe de o parte, așa cum s-a arătat, Legea nr. 221/2009 nu prevede posibilitatea acordării de despăgubiri materiale pentru aceste privări de ordin material, ci doar ca o contravaloare a bunurilor confiscate datorită condamnării cu caracter politic, iar, pe de altă parte, deși aceste privări de ordin material au existat în mod cert, familia suferind urmare arestării capului familiei, ele au fost avute în vedere de tribunal la aprecierea asupra cuantumului daunelor morale acordate. Tribunalul a constatat, în ceea ce privește cererea de daune pentru mătușa B.L., că Legea nr. 221/2009, prin art. 5 alin. (1), recunoaște dreptul la daune morale doar soțului și descendenților până la gradul II, nu și nepotului de soră, iar în privința prejudiciul moral solicitat pentru mama și bunica reclamantului, nu s-a dovedit că împotriva vreuneia dintre aceste persoane ar fi fost luată vreo măsură administrativă cu caracter politic.

Deși la dosar (fila 49) se regăsește o propunere a Șefului Direcției Regionale a M.S.S. ca S.A., F.O. și B.L. să fie dislocate, dosarul urmând a fi înaintat Colegiului Special de pe lângă Ministerul Securității și Statului din R.P.R. în vederea aprobării acestei propuneri, nu există nicio dovadă că această măsură ar fi fost aprobată și pusă în executare. De altfel, nici în cuprinsul acțiunii, reclamantul nu detaliază acest aspect, neexistând nicio probă cu privire la o eventuală dislocare și stabilire de domiciliu forțat. În ceea ce privește cererea de constatare ca măsuri administrative cu caracter politic a condițiilor de trai ale numitelor S.A., F.O. și B.L., supuse unui regim de umilință și prigoană comunistă, unei stări de teamă datorită urmăririi constante de către autoritățile comuniste, tribunalul a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege (art. 4 alin. (2), art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999) nefiind făcută dovada că numitele S.A., F.O. și B.L. au întreprins anumite acțiuni prin care s-a urmărit unul din scopurile de la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999. Deși, din dosarele personale ale acestora, atașate de C.N.S.A.S., a rezultat că ele au fost supuse urmăririi de autoritățile comuniste, precum și unor percheziții domiciliare, măsuri care în mod sigur le-a creat acestora o stare de teamă, tribunalul a considerat că, atâta timp cât aceste măsuri nu au fost urmare a unor fapte proprii de împotrivire față de regimul comunist, ele nu pot fi constatate ca având caracter politic în baza legii speciale pe care a fost întemeiată prezenta acțiune. Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel, în termenul prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc.

civ., apelantul-reclamant S.C., apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București și apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Prin decizia civilă nr. 117/ A din 08 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins apelul reclamantului, s-au admis apelurile declarate de pârât și de Ministerul Public și s-a modificat, în parte, sentința apelată, în sensul reducerii cuantumului daunelor morale la suma de 190.000 Euro, menținându-se, totodată, celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele: Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum era în vigoare la momentul înregistrării acțiunii pe rolul Tribunalului București, 20 august 2009: „(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (..)”.

În timpul prezentului proces, prin art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010, publicată în M. Of. nr. 62 din 30 iunie 2010, textul s-a modificat, după cum urmează: „a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la: 1. - 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; 2. - 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I; 3. - 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea;”.

Prin art. II din aceeași ordonanță de urgență s-a prevăzut că: „Dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel cum au fost modificate și completate prin prezenta ordonanță de urgență, se aplică proceselor și cererilor pentru a căror soluționare nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență”. Ca urmare a sesizării formulate de Avocatul Poporului, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G.

nr. 62/2010 sunt neconstituționale. În esență, Curtea Constituțională a reținut că limitarea cuantumului despăgubirilor și aplicarea acestei limitări și în cazul proceselor aflate în curs de judecată încalcă principiul neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție și principiul egalității și interzicerii discriminării, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituție, art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale și Protocolul nr. 12 al Convenției. În baza art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție, decizia Curții Constituționale, prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. I pct. 1 și art. II din O.U.G.

nr. 62/2010, determină încetarea efectelor acestor prevederi legale (în condițiile în care legiuitorul nu a intervenit pe cale legislativă, în intervalul de 45 de zile de la data publicării deciziei, pentru a pune de acord prevederile declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției), cu consecința aplicării legii astfel cum aceasta era în vigoare anterior modificării. În consecință, critica apelantului Ministerul Public, privind neaplicarea de către prima instanță a dispozițiilor art. II din O.U.G. nr. 62/2010, în sensul limitării cuantumului daunelor morale la sumele prevăzute în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum acest text a fost modificat prin art. I pct. 1 din O.U.G.

nr. 62/2010 a fost respinsă, întrucât dispozițiile legale a căror neaplicare o invocă și-au pierdut (ulterior momentului la care s-a invocat acest motiv de apel de ordine publică) puterea prin declararea neconstituționalității lor. În ceea ce privește Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, se observă că această decizie fost pronunțată în ziua următoare celei în care s-a pronunțat Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010. Ea a avut ca obiect sesizările de neconstituționalitate formulate de Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, începând cu luna martie 2010, în mai multe dosare în care acesta avea calitatea de pârât, fiind chemat în judecată pentru stabilirea daunelor morale în temeiul Legii nr. 221/2009.

Ca urmare a publicării Decizie nr. 1358 din 21 octombrie 2010 în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, apelanții Statul Român și Ministerul Public au susținut, ca motiv respingere a acțiunii reclamantului, faptul că acțiunea acestuia a rămas fără temei de drept, deoarece textul legal pe care și-a fundamentat acțiunea a fost declarat neconstituțional. Cu privire la această susținere, care se constituie într-un nou motiv de apel de ordine publică, Curtea reține următoarele: Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție: „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”. Alin. (4) al aceluiași articol al Legii fundamentale a Statului Român prevede că: „Deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”. În virtutea acestor prevederi, Curții Constituționale îi revine rolul de „legislator”, fiind mai apropiată, din perspectiva efectelor deciziilor pe care le pronunță, de organul legiuitor. Însă atribuția de „legislator” pe care Curtea Constituțională o exercită potrivit menirii sale constituționale funcționează exclusiv în sens negativ, deoarece prin declararea neconstituționalității reglementarea constatată ca fiind contrară Legii fundamentale „își încetează efectele juridice” (așa cum prevede expressis verbis art. 147 alin. (1) din Constituție), adică se desființează, dispărând din câmpul juridic.

Curtea Constituțională nu poate înlocui prevederea legală criticată cu alta, care să convină din punct de vedere constituțional, acest rol fiind rezervat, tot prin Constituție, exclusiv puterii legiuitoare sau executive (atunci când aceasta exercită prin delegare atribuții legislative). Consecința declarării neconstituționalității unei dispoziții legale este mai puternică decât cea produsă prin abrogare, deoarece, ca urmare a „încetării efectelor juridice” dispoziția legală nu se mai aplică nici chiar situațiilor juridice născute sub imperiul său, deoarece o lege neconstituțională nu poate avea niciun efect. Aceasta este o concluzie care nu ar putea fi contestată din perspectiva dreptului intern, perspectivă care ar îndreptăți susținerea apelanților Statul Român și Ministerul Public în sensul că la acest moment temeiul juridic al acțiunii formulate de reclamant a dispărut.

Însă, tot Constituția, la art. 11 alin. (2), prevede că: „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”, iar art. 20, intitulat „Tratatele internaționale privind drepturile omului”, prevede că: „(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Aceste dispoziții conferă pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, forță juridică constituțională și supralegislativă, ceea ce presupune că legea internă lato sensu (incluzând toate actele normative emise de organele statului sau actele care, deși nu sunt emise de organele cu atribuții legislative, se impun în ordinea juridică internă cu efect obligatoriu) trebuie interpretată și aplicată în așa fel încât să nu se aducă atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Potrivit principiului subsidiarității, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu se substituie autorităților interne ale statelor pentru a reglementa care sunt cele mai bune mijloace de protecție și salvgardare a drepturilor prevăzute de Convenție.

Autoritățile interne și în primul rând instanțele de judecată sunt chemate să interpreteze și să aplice regulile procedurale și substanțiale relevante din dreptul intern în așa fel încât rezultatul interpretării și aplicării legii interne să nu conducă la încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. Analiza de convenționalitate a legii interne nu implică o examinare in abstracto a legii, ci o cercetare in concreto a împrejurării dacă modul în care legea este interpretată și aplicată într-un anumit caz riscă să conducă la încălcarea Convenției.

În contextul litigiului de față, în care se pune problema dispariției temeiului de drept al acțiunii formulate de reclamant ca urmare a declarării neconstituționalității prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază că interpretarea în acest sens a efectului Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și respingerea, în consecință a acțiunii, ar determina încălcarea mai multor dispoziții ale Convenției, respectiv, art. 6 parag. 1 privind dreptul la un proces echitabil, art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție privind proprietatea și art. 14 combinat cu Protocolul 12 privind discriminarea. În speță este vorba despre o contestație cu privire la un drept civil patrimonial - dreptul la o despăgubire prevăzută de o lege în vigoare la momentul înregistrării acțiunii - care își găsea temeiuri suficiente în legea internă și în practica instanțelor judecătorești.

Acest litigiu se poartă între reclamant persoană fizică și Statul Român, care are calitatea de pârât. Efectul de abrogare retroactivă a temeiului de drept al acțiunii este rezultatul mecanismului de control al constituționalității, care se realizează prin Curtea Constituțională, în ultimă instanță, organ al statului. Ca atare, se poate afirma că decizia de neconstituționalitate reprezintă o formă de intervenție a statului în proces, prin intermediul unuia dintre organele sale, în condițiile în care statul este inițiatorul sesizării de neconstituționalitate, dar nu de pe o poziție independentă, ci tocmai în calitate de pârât în cadrul proceselor intentate împotriva sa de persoanele particulare îndreptățite la despăgubiri.

În speță, aplicarea cu efect retroactiv a deciziei de neconstituționalitate în ceea ce privește litigiul început înainte de publicarea deciziei în M. Of. determină în mod inevitabil soluționarea litigiului în sensul respingerii acțiunii ca lipsită de temei legal, lăsând fără obiect orice examinare pe fond a cauzei. În acest caz, soluția de respingere a acțiunii ar fi rezultatul exclusiv al intervenției statului, prin organul său constituțional, intervenția statului fiind decisivă pentru a asigura rezultatul favorabil pentru sine a unui litigiu în care este parte și care a pierdut procesul în prima instanță.

Prin urmare, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate crea premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data publicării deciziei de neconstituționalitate.

Examinând celelalte motive de apel invocate în cauză, Curtea a considerat că apelurile declarate de pârâtul Statul Român și de Ministerul Public sunt fondate, iar apelul reclamantului este nefondat, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor stabilit de prima instanță, criticat deopotrivă de reclamant și pârât, însă, bineînțeles, de pe poziții diferite, în raport de interesul concret în cauză, precum și de către Ministerul Public, Curtea a reținut că datorită naturii nepatrimoniale a prejudiciului, o evaluare exactă, în bani, a daunelor morale nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt.

La stabilirea cuantumului daunelor morale, ce constă generic în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, se au în vedere consecințele negative, suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către cel deținut. Prima instanță a avut în vedere toate elementele cauzei la stabilirea întinderii daunelor morale, inclusiv împrejurarea că autorul reclamantului a beneficiat de despăgubiri în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990. Însă, prima instanță nu a dat deplină eficiență acestei forme de dezdăunare și nici nu a dozat cuantumul daunelor morale în raport de împrejurarea că beneficiarul concret al acestor daune nu este cel care a suferit condamnarea, ci succesorul său.

Acest criteriu de apreciere a daunelor morale este justificat pe considerentul că daunele morale acordate reclamantului nu sunt menite a asigura un anumit confort celui care a fost victima măsurilor abuzive, ci altei persoane care, deși extrem de apropiată, nu a resimțit în aceeași măsură intensitatea suferințelor fizice și psihice. În raport de aceste elemente, Curtea a considerat că suma de 190.000 euro este suficientă și îndestulătoare pentru a atenua efectele pe care condamnarea a avut-o asupra celui condamnat și asupra familiei sale. În consecință, se impune admiterea apelurilor declarate de Statul Român și Ministerul Public și reducerea cuantumului daunelor morale stabilite pentru condamnarea tatălui reclamantului.

În ceea ce privește criticile reclamantului, referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor materiale, constând în diferența dintre salariul unui muncitor necalificat și cel de chestor de poliție (funcție pe care o îndeplinea la data arestării), precum și diferența dintre pensia pe care a obținut-o și cea la care ar fi fost îndreptățit dacă s-ar fi pensionat dintr-o funcție corespunzătoare studiilor, Curtea a constatat că soluția și argumentele reținute de prima instanță sunt corecte. Legea nr. 221/2009, pe care reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată, prevede la art. 5 alin. (1) lit. b) posibilitatea acordării de daune materiale exclusiv pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare.

Prejudiciul material pretins de reclamant nu se circumscrie acestor prevederi legale. Pe de altă parte, imposibilitatea ocupării unui loc de muncă pe măsura studiilor, cu consecința firească a reducerii cuantumului salariului și a pensiei, reprezintă una dintre cauzele prejudiciului moral pentru care s-au stabilit deja daunele morale globale de 190.000 euro. Curtea a considerat nefondată și critica reclamantului privind respingerea cererii în raport de situația mamei și a bunicii sale. Astfel cum în mod corect a reținut prima instanță, reclamantul nu a făcut dovada că cele două persoane au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, dintre cele prevăzute la art. 3 din Legea nr. 221/2009 și nici nu a dovedit că ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportate la art. 1 alin. (3) din aceeași lege și art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, pentru a se constata caracterul politic al măsurilor luate de fostele organe de securitate. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantul S.C., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Criticile formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București prin motivele de recurs vizează, în esență, următoarele aspecte: - Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea legii - motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin decizia apelată se recunoaște efectul deciziei Curții Constituționale, în speță, punându-se problema dispariției temeiului de drept al acțiunii reclamantului, ca urmare a declarării neconstituționalității prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, însă, tot instanța de apel a constatat, în mod greșit și nelegal, că această soluție de respingere a acțiunii ar determina încălcarea mai multor dispoziții ale Convenției Europene a Drepturilor Omului. În acest sens, se afirmă în considerentele deciziei atacate, că decizia de neconstituționalitate reprezintă o formă de intervenție a statului în proces, prin intermediul unuia din organele sale, Curtea Constituțională, prin aceasta punându-se problema nerespectării principiului „egalității armelor”.

Această motivare este nelegală și falsă, deoarece chiar practica instanței europene a reținut că statul nu este împiedicat să reglementeze în materie civilă prin dispoziții noi, drepturi ce decurg din legile în vigoare. De altfel, dispoziția declarată neconstituțională năștea doar un drept subiectiv civil la acțiune și, nicidecum un drept asupra unui „bun” în sensul prevederilor Convenției Europene. - Hotărârea instanței de apel este nelegală sub aspectul prevăzut de art. 20 alin. (2) din Constituția României, care consacră prioritatea reglementărilor internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Invocând acest articol din legea fundamentală, instanța de apel a procedat la analiza reglementărilor internaționale, pentru a găsi un temei de drept al pretențiilor reclamanților, fără a indica textele de lege interne neconcordante în materie cu dispozițiile Convenției.

Instanța de apel ar fi trebuit să procedeze la o cercetare în concret a împrejurării dacă modul în care legea este interpretată și aplicată riscă sau nu să conducă la încălcarea Convenției, observând că, în materia despăgubirilor ca urmare a condamnărilor politice, statul român a adoptat o serie de acte normative prin care s-au acordat drepturi, inclusiv bănești, persoanelor persecutate în perioada comunistă (art. 4 din Decretul-lege nr. 18/1990). Prin urmare, instanța de apel ar fi trebuit să ia act de decizia de neconstituționalitate, în sensul că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele, să examineze cu prioritate motivul de apel de odine publică invocat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în acest sens, și pe fond, să respingă acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

Față de considerarea ca fondat a acestui motiv de apel nu se mai impunea analizarea celorlalte motive legate de reducerea sau majorarea cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanță. Criticile formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București vizează, în esență, următoarele aspecte: - Hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât despăgubirile solicitate și acordate nu mai au temei legal, față de Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009, ce constituie temeiul acțiunii reclamantului.

Pe fond, se critică cuantumul despăgubirilor morale acordate, care trebuie apreciate și în raport de împrejurarea dacă despăgubirile anterioare nu au fost suficiente. - O altă critică vizează aplicarea, exclusiv, a principiilor și jurisprudenței CEDO în materia despăgubirilor morale, cu referire la cazuistica bogată a Curții Europene, în detrimentul legislației interne. Reclamantul S.C. critică decizia atacată, exclusiv din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate, considerând că hotărârea a fost dată cu încălcarea și interpretarea greșită a legii, respectiv a O.U.G. nr. 62/2010, în raport cu jurisprudența C.E.D.O. și cu Constituția României.

De asemenea, susține că instanțele anterioare au aplicat greșit legea, respingând cererea de constatare a caracterului politic privind măsurile la care au fost supuse mama și bunica reclamantului, precum și cererea de acordare a daunelor morale pentru acestea. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Referitor la critica comună celor trei recursuri, privind incidența Deciziilor Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și nr. 1358 din 21 octombrie 2010 care înlătură temeiul legal al acțiunii reclamantului, Înalta Curte constată că este fondată. Această critică urmează a fi analizată din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Problema de drept care se pune în speță nu este cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. După cum a reținut și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare constituțională și legală s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune prin urmare, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se a posteriori controlul de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. În contextul argumentelor reținute mai sus, Înalta Curte nu va mai analiza celealte critici, relative la cuantumul despăgubirilor morale acordate de instanțele anterioare, nemaiavând relevanță și eficiență juridică o asemenea analiză.

Referitor la celelalte critici, privind despăgubirile materiale solicitate pentru tată, precum și despăgubirile morale solicitate de reclamant pentru mama și bunica acestuia, Înalta Curte constată că în mod legal s-a statuat în sensul că Legea nr. 221/2009, pe care acesta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată, prevede la art. 5 alin. (1) lit. b) posibilitatea acordării de daune materiale exclusiv pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare. Prejudiciul material pretins de reclamant nu se circumscrie acestor prevederi legale.

De asemenea, în mod judicios a fost respinsă ca nefondată și critica privind respingerea cererii în raport de situația mamei și a bunicii reclamantului, față de faptul că nu a făcut dovada că cele două persoane au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, dintre cele prevăzute la art. 3 din Legea nr. 221/2009 și nici nu a dovedit că ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportate la art. 1 alin. (3) din aceeași lege și art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, pentru a se constata caracterul politic al măsurilor luate de fostele organe de securitate. Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul declarat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și va respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamantul S.C., cu consecința modificării în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii cererii de obligare a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București la plata daunelor morale. Totodată, va păstra restul dispozițiilor deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Deciziei nr. 117/ A din 08 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică în parte decizia recurată, în sensul că respinge cererea de obligare a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București la plata daunelor morale. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul S.C. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2012.