ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 796/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 796/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în condițiile art. 256 alin.

(1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 21 iunie 2010,

reclamantul

A.M.

a chemat în judecată pe

pârâtul

Statul Român Prin Ministerul Finanțelor Publice

, solicitând instanței

să

dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, echivalent în lei

la cursul B.N.R. din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit ca urmare a arestării și condamnării cu caracter

politic a numitului A.A., tatăl său, în intervalul 05 iunie 1946 - 11 noiembrie

1951.

Prin sentința civilă nr. 1792 din 23

noiembrie 2010, Tribunalul București secția a III-a civilă a respins ca

neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul A.M.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că p

rin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M.

Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a admis

excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice

Constanța și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din

Legea

nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu

modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Tribunalul a reținut,

din motivarea deciziei Curții Constituționale: „nu se poate concluziona că în

materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți

politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le

acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.

Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera

apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art. 61 din Legea fundamentală,

potrivit căruia „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului

român și unica autoritate legiuitoare a țării”, este competent să stabilească

condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Însă, Parlamentul,

elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru

adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii

celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu

respectarea prevederilor și principiilor Constituției”.

Împotriva acestei

sentinței a declarat apel reclamantul A.M.

Prin

decizia civilă nr. 264/A din 10

martie 2011 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă, s-a respins ca

nefondat apelul declarat de apelantul reclamant.

Analizând motivele de

apel, Curtea a reținut următoarele:

Reclamantul a promovat acțiunea în

temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, însă

aceste dispoziții legale au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale publicată în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010.

În condițiile stabilite de art. 31 alin.

(1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia

care a declarat neconstituțională o dispoziție legală, este definitivă și

obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza

în care a fost invocată excepția. Decizia Curții Constituționale este

obligatorie, opozabilă „erga ommnes”, inclusiv pentru instanțele judecătorești

având efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor

soluționa în viitor.

Curtea Constituțională, prin decizia

nr. 186/1999, a statuat că obligativitatea deciziilor Curții Constituționale

pentru instanțele judecătorești și pentru celelalte persoane fizice și

juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituție, potrivit

căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este

obligatorie. Astfel fiind, dispoziția din lege declarată neconstituțională, nu

se mai poate aplica.

Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010

a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, astfel că, în prezent,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat

efectele juridice.

Prin urmare, nu mai există un temei

juridic pentru acordarea daunelor morale ca măsuri reparatorii, putând fi

acordate doar despăgubirile la care se referă art. 5 alin. (1) lit. b) și c)

din Legea nr. 221/2009.

Astfel fiind, Curtea de apel conform

art. 296 C. proc. civ., a respins apelul declarat de către apelantul reclamant,

ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, în termen legal, reclamantul

A.M.

Prin

motivele de recurs, recurentul reclamant criti

că, în esență, decizia recurată pentru că

este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a

legii (art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.).

În

acest sens se arată că soluția pronunțată de instanța de apel este netemeinică

și nelegală, având în vedere că Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea

acordării de daune morale, atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu

caracter politic, cât și pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic, atât în nume personal, cât și cele

prevăzute de lege, drept pentru care se susține că recurentului reclamant i-au

fost încălcate drepturile conferite de lege.

Curtea Constituțională a

declarat neconstituțională O.U.G. nr. 62/2010,

însă, la data introducerii

cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată

prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut

un drept la acțiune al reclamantului

pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că

legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este

aplicabilă pe tot parcursul

procesului.

În speță, aplicarea cu efect

retroactiv a deciziei de neconstituționalitate în ceea ce privește litigiul

dedus instanței de judecată, înainte de publicarea sa în M. Of., determină în

mod inevitabil soluționarea acestei cauze ca efect exclusiv al intervenției

statului, pentru a asigura un rezultat favorabil

pentru sine a unui litigiu în care este parte și în

care începe să

piardă tot mai mult.

Deciziile Curții Constituționale au

forța unei legi, de la data publicării lor în M. Of., acest efect fiind clar

precizat de Constituția României însă, tot în Constituție

se regăsește și principiul neretroactivității

legii, reflectat de conținutul art. 15 alin. (

2).

În privința proceselor deja declanșate la momentul

publicării în M. Of. a Deciziei Curții Constituționale, aceste decizii nu sunt

aplicabile, situația fiind identică cu

cea în care o lege pe care se

întemeiază o cerere de chemare în judecată, se modifică în

timpul judecății, iar respectiva

modificare nu poate fi avută în vedere în raport de data sesizării instanței de

judecată.

De altfel, în lumina dispozițiilor dreptului fundamental

reprezentat de principiul neretroactivității, însuși textul art. 147 alin. (4)

din Constituția României

trebuie interpretat în sensul că deciziile Curții

Constituționale sunt obligatorii doar

pentru acele raporturi juridice care

nu au fost deduse judecății încă.

Pe de

altă parte, în măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curții

Constituționale se aplică retroactiv, s-ar aduce

atingere dreptului reclamantului recunoscut de art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului care garantează

fiecărei

persoane dreptul ca o instanță judecătorească să poată fi sesizată cu privire

la orice

contestație privind drepturile si obligațiile sale cu caracter

civil.

A considera că efectele deciziilor

Curții Constituționale își produc efectele și în această speță, cu consecința

respingerii acțiunii promovate de reclamant, ar însemna să

se accepte ingerința statului  în dreptul de

acces al reclamantului la o instanță

judecătorească, care nu este

proporțional cu scopul urmărit.

Legea trebuie interpretată în

favoarea petiționarului în vederea atingerii

scopului

acesteia, respectiv de reparație și de îndreptare

pe cât posibil

a măsurilor

abuzive

luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

De altfel, legea reafirmă în vederea asigurării unui cadru

normativ complet și

coerent, posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care

oricum puteau fi solicitate în

virtutea dreptului de acces la justiție garantat

de Codul Civil, de Constituția

României, Rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5, 6 și 14 din C.E.D.O.,

care are prioritate în raport cu dreptul intern.

Autoritățile statului erau obligate

sa pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției,

atunci când este în joc o chestiune

de interes general, să reacționeze în timp util, în mod corect și cu cea mai

mare coerență, iar dacă acest fapt nu s-a întâmplat trebuie să se ia în

considerare că o astfel

de atitudine a fost

condamnată de Curtea Europeană în jurisprudența sa,

reținându-se că

incertitudinea - indiferent

că este de natură legislativă, administrativă sau că ține de practicile urmate

de autorități - este un factor ce trebuie luat în considerare pentru a

aprecia conduita statului.

În consecință,

se susține că motivele expuse pe larg justifică acordarea de daune morale și,

urmare admiterii recursului de față, se solicită admiterea acțiunii

reclamantului așa cum a fost formulată.

Examinând recursul prin prisma

criticilor invocate, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând să îl respingă,

pentru considerentele ce succed:

Analizând criticile formulate de

recurentul reclamant, Înalta Curte constată că cele referitoare la respingerea

cererii de acordare a daunelor morale față de greșita înlăturare a

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, urmează a fi

analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M.

Of. al României, Partea I, Nr. 789 din 7 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Problema de drept, din perspectiva

căreia a fost soluționată speța în mod definitiv, nu este cea a îndreptățirii

reclamantului la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi

aplicat cauzei supusă soluționării în recurs, în condițiile în care a fost

declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie

2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, dată de la

care a devenit obligatorie pentru instanțele de judecată.

După cum a reținut și instanța de

apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României, dispozițiile din

legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă

în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului

menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării

în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din

Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga ommnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, mai sus-menționată,

în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M.

Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M.

Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune nici că, fiind

promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se

întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem

în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel, ar însemna ca

un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu

ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția

interzice în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept

definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de

protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, câtă vreme la data

publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre

definitivă, care să fi confirmat dreptul său.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție

de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că

prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de

efecte erga ommnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru toate aceste considerente, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii deciziei pronunțate de

instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul A.M. împotriva deciziei nr. 264/A din 10 martie 2011 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 09 februarie 2012.