ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3292/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3292/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, sub nr. 42397/3/2009, reclamanta V.P.A.M.S.D. a chemat

în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând să se constate caracterul politic al măsurii administrative de

internare într-o colonie de muncă, în perioada 11 septembrie 1952 - 31

octombrie 1953 și acordarea de despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral

suferit prin măsura dispusă, în cuantum de 100.000 euro, echivalent în lei la

data plății.

În drept, acțiunea a

fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr.

1592 din 22 octombrie 2010 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

în parte cererea formulată de reclamanta V.P.A.M.S.D. în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a constatat caracterul

politic al măsurii administrative de internare într-o colonie de muncă luată

împotriva reclamantei, conform procesului-verbal M.A.I. nr. x/1952, pe perioada

11 septembrie 1952 - 31 octombrie 1953 și a obligat pârâtul la acordarea de

despăgubiri către reclamantă în cuantum de 2.000 euro, echivalent în lei la

data plății la cursul oficial al B.N.R.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că, așa cum rezultă din probele administrate în

cauză, la data de 11 septembrie 1952, când reclamanta împlinise vârsta de 20 de

ani, fiind încă elevă în ultimul an la liceul francez, a fost ridicată de pe

stradă de către organele de miliție și încarcerată fără nici o explicație,

pentru deconspirare.

Perioada de

încarcerare a durat 4 luni, fără ca reclamantei să i se comunice vreo acuzație,

fără alte haine decât cele cu care era îmbrăcată, fără acces la săpun sau alte

lucruri de igienă personală. În tot acest timp, familia reclamantei nu a știut

nimic despre ea, fiind considerată dispărută.

Reclamanta a fost

eliberată la data de 31 octombrie 1953, după mai bine de un an, fără a fi

judecată, fără a se putea apăra, motivul reținerii aflându-l abia după

introducerea prezentei acțiuni.

După eliberare,

reclamanta a reușit să se angajeze doar cu salariul minim la registratura

Uzinei de Pompe București, nu a mai fost admisă la nici un liceu și nu a putut

termina studiile, abia în anul 1958 reclamanta reușind să obțină un atestat de

traducător.

Prin Decizia nr.

1725bis din 16 martie 1999 emisă de Direcția Generală de Muncă și Protecție

Socială a Municipiului București, reclamantei i s-au acordat drepturile

prevăzute de Decretul-lege 118/1990, perioada de internare fiind considerată

vechime în muncă și beneficiind de o indemnizație de 228 lei.

În ceea ce privește

solicitarea privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative

de internare într-o colonie de muncă luate împotriva reclamantei, tribunalul a

reținut că întrucât procesul verbal MAI nr. x/1952 nu este enumerat de către

prevederile legii speciale pentru a reprezenta condamnare cu caracter politic,

urmează a se analiza în concret, în cauză, în ce măsură condamnarea suferită de

reclamantă a avut caracter politic, analiza urmând a se face în temeiul art. 4

din Legea nr. 221/2009.

Din adresa din 12

octombrie 1998 emisă de Ministerul Justiției - Direcția Instanțelor Militare,

tribunalul a reținut că reclamanta a fost arestată la data de 11 septembrie 1952,

pentru manifestări dușmănoase la adresa regimului comunist și prin procesul -

verbal MAI nr. x/1952 a fost internată într-o colonie de muncă pe o perioadă de

12 luni, fără a fi judecată de vreo instanță și fără a se arăta măcar temeiul

legal, în vigoare cel puțin la acel moment, în baza căruia s-a dispus această

măsură.

Din nota dată la 4

martie 1949 aflată în dosarul C.N.S.A.S., rezultă că reclamanta, într-o

scrisoare adresată unei alte persoane domiciliată în Paris, îi comunica

acesteia că deși reușise la examenul de la Conservator, totuși nu a fost primită pe motivul că era fiica unui burghez, exprimându-și

speranța că în curând vor veni timpuri mai bune.

Din fișa personală a

reclamantei, aflată tot în dosarul C.N.S.A.S. întocmită la data de 16 august  1953,

tribunalul a reținut că aceasta era considerată ca având o origine socială mic

burgheză, că a fost internată pe perioada 11 septembrie 1952 și până la

întocmirea acestei fișe, pentru deconspirare.

Din cele prezentate,

tribunalul a apreciat că reiese în mod clar caracterul politic al măsurii

administrative de internare într-o colonie de muncă, motivul fiind originea

reclamantei și faptul că prin corespondența purtată cu diverse persoane se

considera de către regimul politic de la acea dată, că aceasta avea manifestări

dușmănoase la adresa regimului.

Tribunalul a apreciat

că scopul condamnării nu a fost acela de a suprima o activitate infracțională

reală exprimată în forma săvârșirii manifestărilor dușmănoase la adresa

regimului comunist sau a deconspirării, ci pentru a suprima libertatea de

exprimare, fiind evidente motivele politice avute în vedere.

Pentru aceste

considerente, capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al

măsurii administrative de internare într-o colonie de muncă luate împotriva

reclamantei, conform procesului verbal M.A.I. nr. x/1952, pe perioada 11

septembrie 1952 - 31 octombrie 1953, a fost admis. Pe cale de consecință, în

baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 tribunalul a apreciat că

reclamanta are dreptul la acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral

suferit prin această măsură.

Cât privește criteriile

de stabilire a cuantumului despăgubirilor corespunzător prejudiciului moral

suferit de reclamantă, tribunalul a avut în vedere faptul că prin măsura luată

împotriva reclamantei, constatată ca având caracter politic, i s-a cauzat un

prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile

în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal

nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de

ordin fizic cauzate de pierderea confortului, fiind afectate totodată acele

atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare - reputație

- precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane -

relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică

în durerea morală încercată de victimă.

Internarea într-o

colonie de muncă a avut ca urmare provocarea unui prejudiciu material și moral

complex, pornind de la suferințele psihice și psihice la care reclamanta a fost

expusă, și continuând cu prejudiciul psihic, profesional și de imagine încercat

și după eliberare.

La stabilirea

despăgubirii, tribunalul a avut în vedere și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, ținând cont de faptul că reclamanta beneficiază de

măsuri reparatorii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, respectiv o

indemnizație de 228 lei lunar, începând cu data de 1 aprilie 1999 și până în

prezent, împreună cu celelalte drepturi prevăzute de acest act normativ, în

calitate de persoană persecutată politic, perioada de internare constituind

vechime în muncă.

Drept urmare, în

stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecințele negative

suferite, pe plan fizic și psihic, împotriva valorilor morale lezate, cuantumul

sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte. Dându-se eficiență

criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost admisă,

în parte, pentru suma de 2.000 euro, echivalent în lei la data plății.

Prin decizia civilă nr.

362/ A din 1 aprilie 3011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins apelurile declarate de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentată de Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București, și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul

București; a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă V.P.A.M.S.D.; a

schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: a obligat pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantei V.P.A.M.S.D.

suma de 10.000 euro, echivalent în lei la data plății la cursul B.N.R., reprezentând

despăgubiri morale; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a adopta

această soluție instanța de apel a reținut următoarele:

Cererea de chemare în

judecată dedusă judecății în dosarul de față, formulată la data de 27 octombrie

2009, a fost întemeiată în drept pe prevederile Legea nr. 221/2009.

La data formulării

cererii de chemare în judecată era în vigoare Legea nr. 221/2009, în forma cum

a fost publicată în M. Of. nr. 396 din 11 iunie 2009, care la art. 5 alin. (1)

prevedea că „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei

persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot

solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data

intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:

a) acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare”.

Prin art. I pct. 1

din O.U.G. nr. 62/2010 - ce a fost publicată în M. Of. nr. 446 din 01 iulie 2010,

deci a intrat în vigoare după data promovării acțiunii - a fost modificat art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în sensul că a fost stabilită o

limită maximă a cuantumului despăgubirilor, însă aceste dispoziții legale

modificatoare au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010.

Dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în redactarea avută anterior modificării

prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, au fost declarate neconstituționale

prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, la inițiativa Statului

Român.

Instanța

de apel a mai reținut că, după publicarea în M. Of. a deciziilor nr. 1354 din

20 octombrie 2010, nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții

Constituționale (respectiv 15 noiembrie 2010, în M. Of. nr. 761), legiuitorul a

intervenit cu o modificare asupra legii supusă controlului de

constituționalitate, prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru

accelerarea soluționării proceselor, publicată în M. Of. nr. 714 din 26

octombrie 2010 și intrată în vigoare la 30 de zile de la publicare, (deci din

26 noiembrie 2010), în care, la art. XIII, s-a prevăzut că: „Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 2989, publicată

în M. Of. al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, cu modificările și

completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează (.) La art.

5 partea introductivă a alin. (1) se modifică și va avea următorul cuprins: Art.

5 alin. (1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei

persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-a inclusiv, pot

solicita instanței prevăzută la art. 4 alin. (4) în termen de 3 ani de la data

intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la …”; de asemenea, a

fost modificat art. 5 alin. (2) cu privire la calea de atac și a instanței

competente să o soluționeze.

Din

analiza acestor dispoziții legale instanța a reținut că legiuitorul a înțeles

să adopte în continuare textul art. 5 alin. (1), partea introductivă, în mod

identic cu cel existent în Legea nr. 221/2009, iar din modul de redactare al

dispozițiilor art. XIII ale Legii nr. 202/2010 rezultă cu claritate că după

partea introductivă a art. 5 alin. (1), restul reglementării existentă în Legea

nr. 221/2009, la lit. a), b) și c) ale alin. (1), ca și alin. (3), (4), (5), au

rămas aceleași, singura modificare expresă fiind cea adusă alin. (2) al art. 5,

în sensul că „hotărârile judecătorești pronunțate în temeiul prevederilor alin.

(1) lit. a) și b) sunt supuse recursului”, fiind eliminată astfel calea de atac

a apelului în vederea accelerării soluționării acestor cereri.

În acest

fel, legiuitorul a înțeles să respecte obligația constituțională prevăzută de art.

147 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit căruia „Dispozițiile din legile

și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției.”

S-a avut în vedere

că, aplicând la speță aceste dispoziții legale, instanța de fond a pronunțat

hotărârea apelată, prin care a constatat caracterul politic al măsurii

administrative de internare într-o colonie de muncă luată împotriva

reclamantei, conform procesului-verbal MAI nr. x/1952, pe perioada 11

septembrie 1952 - 31 octombrie 1953 și i-a acordat reclamantei o sumă de bani

cu titlu de despăgubiri civile (daune morale), ca urmare a măsurii cu caracter

politic dispusă față de aceasta.

De asemenea, Curtea a

avut în vedere și faptul că, în temeiul dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 221/2009,

prima instanță, a constatat caracterul politic al acestei măsuri

administrative, soluția pronunțată de prima instanță de fond cu privire la

acest capăt de cerere nefiind criticată prin apelurile declarate de către

apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și nici de

Ministerul Public, reprezentantul acestuia, dimpotrivă, solicitând menținerea

soluției dată primului capăt de cerere privind constatarea caracterului

politic, ca fiind temeinică și legală.

În primul motiv de

apel formulat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și prin apelul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă

Tribunalul București, s-a susținut nelegalitatea hotărârii de fond față de

neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

declarată prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea

Constituțională, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010,

apelanții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public,

Parchetul de pe lângă Tribunalul București solicitând să se constate că

acțiunea a rămas fără temei legal.

Astfel, instanța de

apel analizând consecințele deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010 asupra drepturilor apelantei-reclamante, din perspectiva

art.

14 al Convenției Europene a Drepturilor

Omului, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți

garantate de Convenție și protocoalele adiționale, și art. 6 al C.E.D.O., care

garantează dreptul la un proces echitabil a

concluzionat

reținând că în cauză sunt aplicabile în continuare dispozițiile Legii nr. 221/2009,

în forma în vigoare de la data formulării acțiunii, pentru următoarele.

În consecință

, instanța de apel

a

reținut că respingerea acțiunii formulate de reclamantă pe considerentul că a

rămas fără temei juridic, ca urmare a declarării neconstituționalității

acestuia pe parcursul procesului, ar veni în contradicție cu principiul

egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție,

conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi

diferit, cât și cu principiului nediscriminării, consacrat de art. 14 din C.E.D.O,

care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care

Convenția le reglementează, prin raportare la dreptul de acces la instanță și

principiul egalității armelor, consacrate de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.,

care a fost explicitat în jurisprudența instanței de contencios a drepturilor

fundamentale ale omului în sensul că: intervenția inopinată a legiuitorului

creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre

părțile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce

poate aduce atingere chiar substanței acestui drept.

Cu privire la motivul de apel susținut de către reclamantă

și de către pârât prin care se critică cuantumul despăgubirilor acordate de

prima instanță, reclamantă solicitând majorarea cuantumului daunelor morale iar

pârâtul susținând că instanța de fond nu a luat în considerare faptul că

reclamanta a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr.

214/1999, instanța de apel a reținut că numai critica întemeiată de reclamantă

este întemeiată.

În consecință, dându-se eficiență criteriului unei

satisfacții suficiente și echitabile, instanța de apel a reținut ca fiind justificat

numai în parte cuantumul sumei pretinse de apelanta-reclamantă cu titlu de

prejudiciu moral și a apreciat că suma de 10.000 euro este suficientă pentru a

oferi o reparație completă pentru atingerea adusă prin dispunerea împotriva sa

a măsurii administrative de internare într-o colonie de muncă conform

procesului-verbal M.A.I. nr. x/1952, pe perioada 11 septembrie 1952 - 31

octombrie 1953.

Pentru aceste

considerente, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., în complet de

divergență și în majoritate, instanța de apel a respins apelurile declarate de

apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și de

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București; a admis apelul

formulat de apelanta-reclamantă, a schimbat în parte sentința apelată, în

sensul că a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 10.000 euro,

echivalent în lei la data plății la cursul B.N.R., reprezentând despăgubiri

morale, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței (privind admiterea în parte

a acțiunii și constatarea caracterului politic al măsurii administrative de

internare într-o colonie de muncă luată împotriva reclamantei, conform

procesului-verbal M.A.I. nr. x/1952, pe perioada 11 septembrie 1952 - 31

octombrie 1953).

Împotriva menționatei

decizii au declarat recurs reclamanta V.P.A.M.S.D., pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București și recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București.

În dezvoltarea

motivelor de recurs formulate, reclamanta V.P.A.M.S.D. a arătat următoarele:

Prin decizia civilă

recurată, în mod corect, instanța de apel a constatat faptul că în cauză sunt

aplicabile în continuare dispozițiile Legii nr. 221/2009, în forma în vigoare

de la data formulării acțiunii.

Printr-o justificare

complexă și bine întemeiată, instanța de apel stabilește faptul că respingerea

acțiunii formulate ca rămasă tară temei juridic, ca urmare a declarării

neconstituționalității acestuia pe parcursul procesului, vine în contradicție

cu principiul egalității în fața legii, cu principiul nediscriminării și creează

o discriminare în raport cu dreptul de acces la instanță și principiul

egalității armelor consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu toate

acestea hotărârea instanței de apel este netemeinica și nelegală în ceea ce

privește aprecierea de către instanța de judecata a cuantumului daunelor morale

acordate, raportat la întregul material probator administrat în cauza.

În dezvoltarea

criticilor de recurs formulate, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București a

arătat următoarele:

pronunțata de Curtea de Apel București, secția a IV-a civila, este, nelegala,

fiind data cu încălcarea si aplicarea greșita a legii (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.).

Astfel, susține

pârâtul, nu poate fi reținuta motivarea instanței de apel în sensul că după

publicarea în M. Of. a deciziilor nr. 1354, nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie

2010, legiuitorul a intervenit cu o modificare asupra legii supusa controlului

de constituționalitate, prin Legea nr. 202/2010, în sensul că a adoptat în

continuare textul art. 5 alin. (1), partea introductiva, în mod identic cu cel

existent in Legea nr. 221/2009.

instanța de apel a reținut, în esență, că reclamanta se află în situația de a

fi declanșat litigiul anterior intervenirii deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, motiv pentru care îi sunt aplicabile dispozițiile legale de la

momentul investirii instanței, aceasta decizie neputând retroactiva, fără a

afecta, in principiu, garantarea art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor

Omului, art. 14 al Convenției și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, de către instanța naționala.

în mod greșit a considerat că în cauza nu sunt aplicabile deciziile Curții

Constituționale, neținând seama de caracterul devolutiv al apelului și de

faptul că dispozițiile din Legea nr. 221/2009 care au fost declarate

neconstituționale nu mai puteau justifica menținerea sentinței apelate și, cu

atât mai puțin, majorarea cuantumului despăgubirilor morale acordate.

Totodată pârâtul a susținut

și faptul ca nu se poate reține existenta unei „speranțe legitime” a

reclamantei la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului

moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art.

5 alin 1 lit. a), ulterior declarate neconstituționale.

În dezvoltarea

criticilor de recurs formulate, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București a arătat următoarele:

Hotărârea recurată

este dată cu nesocotirea dispozițiilor art. 147 din Constituția României și art.

31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții

Constituționale.

Instanța de control

judiciar a apreciat, în mod greșit, că incidența în cauză a Deciziei nr. 1358/2010

ar contraveni regulilor privind aplicarea legii civile în timp, considerând că

în cauză se aplică legea în vigoare din momentul declanșării litigiului.

Însă, chiar dacă

prezentul litigiu a fost declanșat anterior intervenirii deciziei pronunțate de

Curtea Constituțională, instanța de apel era obligată să țină cont de motivul

de ordine publică existent la momentul soluționării căii de atac cu care era

investită și să constate că temeiul juridic invocat de reclamantă pentru

acordarea de despăgubiri morale nu mai există, impunându-se respingerea acestui

capăt de cerere, ca neîntemeiat.

Instanța de apel nu a

avut în vedere la soluționarea cauzei dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr.

47/1992, conform cărora excepția de neconstituționalitate a unui text de lege

poate fi invocată în orice fază a procesului daca are legătură cu soluționarea

cauzei.

Hotărârea recurată nu

a avut în vedere caracterul erga omnes al deciziei adoptate de Curtea

Constituțională.

Hotărârea instanței

de apel este nelegală și sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate

reclamantei cu titlu de daune morale.

Astfel se susține că,

în mod greșit instanța de control judiciar a majorat cuantumul despăgubirilor

de la 2.000 la 10.000 euro, încălcând dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, astfel cum erau în vigoare înainte de publicarea Deciziei nr.

1358/2010, care prevedeau ca la stabilirea cuantumului despăgubirilor să se

țină seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în

temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi

persoanelor persecutate din motive politice în perioada regimului comunist.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanți și va admite recursurile declarate de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice a Municipiului București și recurentul Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, pentru considerentele care vor

fi prezentate.

Recursurile declarate

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și recurentul Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București sunt fondate, în raport

de criticile referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a

daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Astfel, problema de

drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost

declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Această problemă de

drept a fost dezlegată greșit de către instanța de apel, care a reținut că

decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce

procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu produce

efecte în cauză.

Cu privire la

efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 07

noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii sus-menționată, se impune schimbarea soluției din hotărârea recurată pe

aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reținute de

instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie

2011, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce

efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării

acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja

pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui „bun”

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit a reținut instanța de apel, câtă vreme

la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o

hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate, declanșat la cererea uneia din părțile

procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

Pe de altă parte, nu

se poate reține nici că prin aplicarea în speță a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum de

asemenea greșit a reținut instanța de apel.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamanții s-ar găsi, dat fiindcă

cererea lor nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De

asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții

Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței care, în

aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații

discriminatorii.

Față de toate aceste

considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011

a Î.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel și-a

întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat

neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios constituțional,

publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

Criticile formulate

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și de recurentul

Ministerul Public, pe acest aspect sunt, așadar, fondate și fac aplicabil cazul

de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Față de

considerentele prezentate, nu se mai impune analiza celorlalte critici invocate

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și de Ministerul Public

, întrucât sunt

subsidiare

incidenței

Deciziei nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale

.

În ceea ce privește

recursul declarat de reclamantă, în raport de dezlegarea dată recursurilor

declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și de

Ministerului Public, analiza criticilor formulate de aceasta privind cuantumul

daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o

apreciere a instanței asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile

în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.

În consecință, Înalta

Curte, având în vedere considerentele prezentate va respinge, ca nefondat

recursul reclamantei V.P.A.M.S.D. și va admite recursurile declarate de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Municipiului București și de Ministerul Public - Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel București, va modifica în parte decizia recurată în

sensul admiterii apelurilor declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului

București și de Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul

Municipiului București cu consecința schimbării în parte a sentinței apelate în

sensul respingerii cererii formulate de către reclamantă având ca obiect

acordarea daunelor morale.

Totodată, va

respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiași

sentințe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta V.P.A.M.S.D. împotriva deciziei nr. 362/ A din

1 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Admite recursurile

declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și recurentul

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva

aceleiași decizii.

Modifică în tot

decizia recurată în sensul că admite apelurile declarate de apelantul pârât

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva Sentinței nr. 1592 din 22

octombrie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Schimbă în parte

sentința apelată în sensul că respinge cererea formulată de către reclamantă

având ca obiect acordarea daunelor morale.

Păstrează celelalte

dispoziții ale sentinței.

Respinge, ca

nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiași sentințe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 14 mai 2012.