ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3292/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, sub nr. 42397/3/2009, reclamanta V.P.A.M.S.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se constate caracterul politic al măsurii administrative de internare într-o colonie de muncă, în perioada 11 septembrie 1952 - 31 octombrie 1953 și acordarea de despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral suferit prin măsura dispusă, în cuantum de 100.000 euro, echivalent în lei la data plății. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 1592 din 22 octombrie 2010 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanta V.P.A.M.S.D.

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a constatat caracterul politic al măsurii administrative de internare într-o colonie de muncă luată împotriva reclamantei, conform procesului-verbal M.A.I. nr. x/1952, pe perioada 11 septembrie 1952 - 31 octombrie 1953 și a obligat pârâtul la acordarea de despăgubiri către reclamantă în cuantum de 2.000 euro, echivalent în lei la data plății la cursul oficial al B.N.R. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, așa cum rezultă din probele administrate în cauză, la data de 11 septembrie 1952, când reclamanta împlinise vârsta de 20 de ani, fiind încă elevă în ultimul an la liceul francez, a fost ridicată de pe stradă de către organele de miliție și încarcerată fără nici o explicație, pentru deconspirare.

Perioada de încarcerare a durat 4 luni, fără ca reclamantei să i se comunice vreo acuzație, fără alte haine decât cele cu care era îmbrăcată, fără acces la săpun sau alte lucruri de igienă personală. În tot acest timp, familia reclamantei nu a știut nimic despre ea, fiind considerată dispărută. Reclamanta a fost eliberată la data de 31 octombrie 1953, după mai bine de un an, fără a fi judecată, fără a se putea apăra, motivul reținerii aflându-l abia după introducerea prezentei acțiuni. După eliberare, reclamanta a reușit să se angajeze doar cu salariul minim la registratura Uzinei de Pompe București, nu a mai fost admisă la nici un liceu și nu a putut termina studiile, abia în anul 1958 reclamanta reușind să obțină un atestat de traducător.

Prin Decizia nr. 1725bis din 16 martie 1999 emisă de Direcția Generală de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București, reclamantei i s-au acordat drepturile prevăzute de Decretul-lege 118/1990, perioada de internare fiind considerată vechime în muncă și beneficiind de o indemnizație de 228 lei. În ceea ce privește solicitarea privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative de internare într-o colonie de muncă luate împotriva reclamantei, tribunalul a reținut că întrucât procesul verbal MAI nr. x/1952 nu este enumerat de către prevederile legii speciale pentru a reprezenta condamnare cu caracter politic, urmează a se analiza în concret, în cauză, în ce măsură condamnarea suferită de reclamantă a avut caracter politic, analiza urmând a se face în temeiul art. 4 din Legea nr. 221/2009.

Din adresa din 12 octombrie 1998 emisă de Ministerul Justiției - Direcția Instanțelor Militare, tribunalul a reținut că reclamanta a fost arestată la data de 11 septembrie 1952, pentru manifestări dușmănoase la adresa regimului comunist și prin procesul - verbal MAI nr. x/1952 a fost internată într-o colonie de muncă pe o perioadă de 12 luni, fără a fi judecată de vreo instanță și fără a se arăta măcar temeiul legal, în vigoare cel puțin la acel moment, în baza căruia s-a dispus această măsură. Din nota dată la 4 martie 1949 aflată în dosarul C.N.S.A.S., rezultă că reclamanta, într-o scrisoare adresată unei alte persoane domiciliată în Paris, îi comunica acesteia că deși reușise la examenul de la Conservator, totuși nu a fost primită pe motivul că era fiica unui burghez, exprimându-și speranța că în curând vor veni timpuri mai bune.

Din fișa personală a reclamantei, aflată tot în dosarul C.N.S.A.S. întocmită la data de 16 august 1953, tribunalul a reținut că aceasta era considerată ca având o origine socială mic burgheză, că a fost internată pe perioada 11 septembrie 1952 și până la întocmirea acestei fișe, pentru deconspirare. Din cele prezentate, tribunalul a apreciat că reiese în mod clar caracterul politic al măsurii administrative de internare într-o colonie de muncă, motivul fiind originea reclamantei și faptul că prin corespondența purtată cu diverse persoane se considera de către regimul politic de la acea dată, că aceasta avea manifestări dușmănoase la adresa regimului. Tribunalul a apreciat că scopul condamnării nu a fost acela de a suprima o activitate infracțională reală exprimată în forma săvârșirii manifestărilor dușmănoase la adresa regimului comunist sau a deconspirării, ci pentru a suprima libertatea de exprimare, fiind evidente motivele politice avute în vedere.

Pentru aceste considerente, capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative de internare într-o colonie de muncă luate împotriva reclamantei, conform procesului verbal M.A.I. nr. x/1952, pe perioada 11 septembrie 1952 - 31 octombrie 1953, a fost admis. Pe cale de consecință, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 tribunalul a apreciat că reclamanta are dreptul la acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral suferit prin această măsură.

Cât privește criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor corespunzător prejudiciului moral suferit de reclamantă, tribunalul a avut în vedere faptul că prin măsura luată împotriva reclamantei, constatată ca având caracter politic, i s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic cauzate de pierderea confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare - reputație - precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.

Internarea într-o colonie de muncă a avut ca urmare provocarea unui prejudiciu material și moral complex, pornind de la suferințele psihice și psihice la care reclamanta a fost expusă, și continuând cu prejudiciul psihic, profesional și de imagine încercat și după eliberare. La stabilirea despăgubirii, tribunalul a avut în vedere și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ținând cont de faptul că reclamanta beneficiază de măsuri reparatorii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, respectiv o indemnizație de 228 lei lunar, începând cu data de 1 aprilie 1999 și până în prezent, împreună cu celelalte drepturi prevăzute de acest act normativ, în calitate de persoană persecutată politic, perioada de internare constituind vechime în muncă.

Drept urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, împotriva valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte. Dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost admisă, în parte, pentru suma de 2.000 euro, echivalent în lei la data plății. Prin decizia civilă nr. 362/ A din 1 aprilie 3011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelurile declarate de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentată de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București; a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă V.P.A.M.S.D.; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantei V.P.A.M.S.D.

suma de 10.000 euro, echivalent în lei la data plății la cursul B.N.R., reprezentând despăgubiri morale; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a adopta această soluție instanța de apel a reținut următoarele: Cererea de chemare în judecată dedusă judecății în dosarul de față, formulată la data de 27 octombrie 2009, a fost întemeiată în drept pe prevederile Legea nr. 221/2009. La data formulării cererii de chemare în judecată era în vigoare Legea nr. 221/2009, în forma cum a fost publicată în M. Of.

nr. 396 din 11 iunie 2009, care la art. 5 alin. (1) prevedea că „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare”. Prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 - ce a fost publicată în M. Of.

nr. 446 din 01 iulie 2010, deci a intrat în vigoare după data promovării acțiunii - a fost modificat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în sensul că a fost stabilită o limită maximă a cuantumului despăgubirilor, însă aceste dispoziții legale modificatoare au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010. Dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în redactarea avută anterior modificării prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, au fost declarate neconstituționale prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, la inițiativa Statului Român. Instanța de apel a mai reținut că, după publicarea în M. Of.

a deciziilor nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale (respectiv 15 noiembrie 2010, în M. Of. nr. 761), legiuitorul a intervenit cu o modificare asupra legii supusă controlului de constituționalitate, prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010 și intrată în vigoare la 30 de zile de la publicare, (deci din 26 noiembrie 2010), în care, la art. XIII, s-a prevăzut că: „Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 2989, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează (.) La art. 5 partea introductivă a alin. (1) se modifică și va avea următorul cuprins: Art. 5 alin. (1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-a inclusiv, pot solicita instanței prevăzută la art. 4 alin. (4) în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la …”; de asemenea, a fost modificat art. 5 alin. (2) cu privire la calea de atac și a instanței competente să o soluționeze.

Din analiza acestor dispoziții legale instanța a reținut că legiuitorul a înțeles să adopte în continuare textul art. 5 alin. (1), partea introductivă, în mod identic cu cel existent în Legea nr. 221/2009, iar din modul de redactare al dispozițiilor art. XIII ale Legii nr. 202/2010 rezultă cu claritate că după partea introductivă a art. 5 alin. (1), restul reglementării existentă în Legea nr. 221/2009, la lit. a), b) și c) ale alin. (1), ca și alin. (3), (4), (5), au rămas aceleași, singura modificare expresă fiind cea adusă alin. (2) al art. 5, în sensul că „hotărârile judecătorești pronunțate în temeiul prevederilor alin. (1) lit. a) și b) sunt supuse recursului”, fiind eliminată astfel calea de atac a apelului în vederea accelerării soluționării acestor cereri.

În acest fel, legiuitorul a înțeles să respecte obligația constituțională prevăzută de art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit căruia „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.” S-a avut în vedere că, aplicând la speță aceste dispoziții legale, instanța de fond a pronunțat hotărârea apelată, prin care a constatat caracterul politic al măsurii administrative de internare într-o colonie de muncă luată împotriva reclamantei, conform procesului-verbal MAI nr. x/1952, pe perioada 11 septembrie 1952 - 31 octombrie 1953 și i-a acordat reclamantei o sumă de bani cu titlu de despăgubiri civile (daune morale), ca urmare a măsurii cu caracter politic dispusă față de aceasta.

De asemenea, Curtea a avut în vedere și faptul că, în temeiul dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 221/2009, prima instanță, a constatat caracterul politic al acestei măsuri administrative, soluția pronunțată de prima instanță de fond cu privire la acest capăt de cerere nefiind criticată prin apelurile declarate de către apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și nici de Ministerul Public, reprezentantul acestuia, dimpotrivă, solicitând menținerea soluției dată primului capăt de cerere privind constatarea caracterului politic, ca fiind temeinică și legală.

În primul motiv de apel formulat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și prin apelul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, s-a susținut nelegalitatea hotărârii de fond față de neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, declarată prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, apelanții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul București solicitând să se constate că acțiunea a rămas fără temei legal.

Astfel, instanța de apel analizând consecințele deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 asupra drepturilor apelantei-reclamante, din perspectiva art. 14 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale, și art. 6 al C.E.D.O., care garantează dreptul la un proces echitabil a concluzionat reținând că în cauză sunt aplicabile în continuare dispozițiile Legii nr. 221/2009, în forma în vigoare de la data formulării acțiunii, pentru următoarele.

În consecință , instanța de apel a reținut că respingerea acțiunii formulate de reclamantă pe considerentul că a rămas fără temei juridic, ca urmare a declarării neconstituționalității acestuia pe parcursul procesului, ar veni în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit, cât și cu principiului nediscriminării, consacrat de art. 14 din C.E.D.O, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează, prin raportare la dreptul de acces la instanță și principiul egalității armelor, consacrate de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., care a fost explicitat în jurisprudența instanței de contencios a drepturilor fundamentale ale omului în sensul că: intervenția inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre părțile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanței acestui drept.

Cu privire la motivul de apel susținut de către reclamantă și de către pârât prin care se critică cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanță, reclamantă solicitând majorarea cuantumului daunelor morale iar pârâtul susținând că instanța de fond nu a luat în considerare faptul că reclamanta a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, instanța de apel a reținut că numai critica întemeiată de reclamantă este întemeiată. În consecință, dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, instanța de apel a reținut ca fiind justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de apelanta-reclamantă cu titlu de prejudiciu moral și a apreciat că suma de 10.000 euro este suficientă pentru a oferi o reparație completă pentru atingerea adusă prin dispunerea împotriva sa a măsurii administrative de internare într-o colonie de muncă conform procesului-verbal M.A.I.

nr. x/1952, pe perioada 11 septembrie 1952 - 31 octombrie 1953. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., în complet de divergență și în majoritate, instanța de apel a respins apelurile declarate de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București; a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 10.000 euro, echivalent în lei la data plății la cursul B.N.R., reprezentând despăgubiri morale, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței (privind admiterea în parte a acțiunii și constatarea caracterului politic al măsurii administrative de internare într-o colonie de muncă luată împotriva reclamantei, conform procesului-verbal M.A.I.

nr. x/1952, pe perioada 11 septembrie 1952 - 31 octombrie 1953). Împotriva menționatei decizii au declarat recurs reclamanta V.P.A.M.S.D., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamanta V.P.A.M.S.D. a arătat următoarele: Prin decizia civilă recurată, în mod corect, instanța de apel a constatat faptul că în cauză sunt aplicabile în continuare dispozițiile Legii nr. 221/2009, în forma în vigoare de la data formulării acțiunii.

Printr-o justificare complexă și bine întemeiată, instanța de apel stabilește faptul că respingerea acțiunii formulate ca rămasă tară temei juridic, ca urmare a declarării neconstituționalității acestuia pe parcursul procesului, vine în contradicție cu principiul egalității în fața legii, cu principiul nediscriminării și creează o discriminare în raport cu dreptul de acces la instanță și principiul egalității armelor consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu toate acestea hotărârea instanței de apel este netemeinica și nelegală în ceea ce privește aprecierea de către instanța de judecata a cuantumului daunelor morale acordate, raportat la întregul material probator administrat în cauza.

În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București a arătat următoarele: 1. Hotărârea pronunțata de Curtea de Apel București, secția a IV-a civila, este, nelegala, fiind data cu încălcarea si aplicarea greșita a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Astfel, susține pârâtul, nu poate fi reținuta motivarea instanței de apel în sensul că după publicarea în M. Of. a deciziilor nr. 1354, nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, legiuitorul a intervenit cu o modificare asupra legii supusa controlului de constituționalitate, prin Legea nr. 202/2010, în sensul că a adoptat în continuare textul art. 5 alin. (1), partea introductiva, în mod identic cu cel existent in Legea nr. 221/2009.

2. În mod greșit instanța de apel a reținut, în esență, că reclamanta se află în situația de a fi declanșat litigiul anterior intervenirii deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, motiv pentru care îi sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul investirii instanței, aceasta decizie neputând retroactiva, fără a afecta, in principiu, garantarea art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 14 al Convenției și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, de către instanța naționala. 3. Instanța de apel în mod greșit a considerat că în cauza nu sunt aplicabile deciziile Curții Constituționale, neținând seama de caracterul devolutiv al apelului și de faptul că dispozițiile din Legea nr. 221/2009 care au fost declarate neconstituționale nu mai puteau justifica menținerea sentinței apelate și, cu atât mai puțin, majorarea cuantumului despăgubirilor morale acordate.

Totodată pârâtul a susținut și faptul ca nu se poate reține existenta unei „speranțe legitime” a reclamantei la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin 1 lit. a), ulterior declarate neconstituționale. În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a arătat următoarele: Hotărârea recurată este dată cu nesocotirea dispozițiilor art. 147 din Constituția României și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Instanța de control judiciar a apreciat, în mod greșit, că incidența în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 ar contraveni regulilor privind aplicarea legii civile în timp, considerând că în cauză se aplică legea în vigoare din momentul declanșării litigiului.

Însă, chiar dacă prezentul litigiu a fost declanșat anterior intervenirii deciziei pronunțate de Curtea Constituțională, instanța de apel era obligată să țină cont de motivul de ordine publică existent la momentul soluționării căii de atac cu care era investită și să constate că temeiul juridic invocat de reclamantă pentru acordarea de despăgubiri morale nu mai există, impunându-se respingerea acestui capăt de cerere, ca neîntemeiat. Instanța de apel nu a avut în vedere la soluționarea cauzei dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, conform cărora excepția de neconstituționalitate a unui text de lege poate fi invocată în orice fază a procesului daca are legătură cu soluționarea cauzei.

Hotărârea recurată nu a avut în vedere caracterul erga omnes al deciziei adoptate de Curtea Constituțională. Hotărârea instanței de apel este nelegală și sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei cu titlu de daune morale. Astfel se susține că, în mod greșit instanța de control judiciar a majorat cuantumul despăgubirilor de la 2.000 la 10.000 euro, încălcând dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum erau în vigoare înainte de publicarea Deciziei nr. 1358/2010, care prevedeau ca la stabilirea cuantumului despăgubirilor să se țină seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice în perioada regimului comunist.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți și va admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, pentru considerentele care vor fi prezentate. Recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București sunt fondate, în raport de criticile referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Astfel, problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Această problemă de drept a fost dezlegată greșit de către instanța de apel, care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu produce efecte în cauză. Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menționată, se impune schimbarea soluției din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit a reținut instanța de apel, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate, declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pe de altă parte, nu se poate reține nici că prin aplicarea în speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum de asemenea greșit a reținut instanța de apel. Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanții s-ar găsi, dat fiindcă cererea lor nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Î.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios constituțional, publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

Criticile formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și de recurentul Ministerul Public, pe acest aspect sunt, așadar, fondate și fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Față de considerentele prezentate, nu se mai impune analiza celorlalte critici invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și de Ministerul Public , întrucât sunt subsidiare incidenței Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale . În ceea ce privește recursul declarat de reclamantă, în raport de dezlegarea dată recursurilor declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și de Ministerului Public, analiza criticilor formulate de aceasta privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.

În consecință, Înalta Curte, având în vedere considerentele prezentate va respinge, ca nefondat recursul reclamantei V.P.A.M.S.D. și va admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, va modifica în parte decizia recurată în sensul admiterii apelurilor declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și de Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Municipiului București cu consecința schimbării în parte a sentinței apelate în sensul respingerii cererii formulate de către reclamantă având ca obiect acordarea daunelor morale.

Totodată, va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiași sentințe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta V.P.A.M.S.D. împotriva deciziei nr. 362/ A din 1 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva aceleiași decizii. Modifică în tot decizia recurată în sensul că admite apelurile declarate de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva Sentinței nr. 1592 din 22 octombrie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Schimbă în parte sentința apelată în sensul că respinge cererea formulată de către reclamantă având ca obiect acordarea daunelor morale. Păstrează celelalte dispoziții ale sentinței. Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiași sentințe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 mai 2012.