ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2061/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea din 14 decembrie 2009, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamantul G.D. l-a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., pentru a fi obligat la plata sumei de 1.830.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a detenției politice pe o durată de 24 de luni și a degradării profesionale. Prin sentința civilă nr. 574 din 22 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis în parte acțiunea reclamantului și constatând caracterul politic al măsurii dispuse asupra reclamantului prin Decizia M.A.I. nr. 534/1952 a obligat pârâtul să-i plătească suma de 20.000 de euro cu titlu de daune morale. Tribunalul a constatat caracterul politic al măsurii administrative dispusă față de reclamant prin Decizia M.A.I.

nr. 534/1952, pentru perioada de 13 mai 1952-25 aprilie 1954, în care a fost internat într-o unitate de muncă forțată timp de aproximativ 2 ani de zile, motivat de faptul că și-a exprimat nemulțumirea față de abuzurile societății de la acea vreme și că a îndemânat alți cetățeni să se alăture convingerilor sale, fiind considerat agitator anticomunist și periculos pentru societate. Măsura administrativă constând în internarea într-o unitate de muncă forțată, timp de aproximativ 24 de luni, luată împotriva reclamantului, reprezintă o măsură administrativă, cu caracter politic, ceea ce-i dă reclamantului dreptul la despăgubiri, conform art. 5 din aceeași lege. În ceea ce privește paguba suferită, tribunalul a reținut că prejudiciul, ca element primordial al răspunderii civile, reprezintă rezultatul dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efect al încălcării drepturilor subiective și interesele legitime ale unei persoane.

Spre deosebire de prejudiciul patrimonial, care are un conținut economic și poate fi evaluat pecuniar, prejudiciul moral reprezintă acele consecințe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani, constând în încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale, cum ar fi moartea persoanei, dureri fizice sau psihice, atingeri aduse onoarei, cinstei, demnității, restrângerea posibilităților ființei umane de a se bucura de plăcerile firești ale vieții etc. La aprecierea cuantumului daunelor morale, tribunalul a avut în vedere și faptul că nu poate exista un echivalent pecuniar absolut al suferinței morale, iar faptul recunoașterii prin Legea nr. 221/2009 reprezintă deja o importantă reparație morală de care a beneficiat reclamant, mai ales că acesta, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, primește despăgubiri materiale, iar cuantumul indemnizației primite pentru perioada 01 aprilie 1990 – 31 martie 2010, este de 19.945 RON, stabilind astfel ca echivalent al prejudiciului produs reclamantului suma de 20.000 de euro la a cărui plată a fost obligat pârâtul.

În apel, a fost invocată drept motiv de ordine publică, incidența deciziilor Curții Constituționale nr. 1354/2010 și nr. 1358/2010, prin care prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituționale atât în reglementarea dată prin O.U.G. nr. 62/2010, cât și în cea din textul inițial al legii.

Curtea de apel analizând cu prioritate motivul de ordine publică constând în inexistența temeiului juridic din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru acordarea de daune morale persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, a constatat următoarele: Conform art. 3 din Legea nr. 221/2009, în redactarea în vigoare de la data intentării acțiunii, 14 decembrie 2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic, orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internare în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu dacă au fost întemeiate pe actele normative (decrete, hotărâri ale Consiliului de miniștrii, ordine anume enumerate în cuprinsul acestui text).

Reclamantul, care a fost încadrat într-o colonie de muncă pe timp de 24 de luni, prin Decizia M.A.I. nr. 534/1952, nu se încadrează în nici unul din actele normative enumerate prin dispozițiile art. 3 din lege. Însă, conform art. 4 alin. (2) din aceeași lege, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Chiar dacă în petitul acțiunii, reclamantul nu a solicitat în mod expres constatarea caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva sa, din examinarea acțiunii în întregul său, rezultă cu evidență că acesta și-a justificat cererea privind acordarea de daune morale tocmai ca o consecință a caracterului politic al măsurii administrative dispusă împotriva sa.

Ca urmare, în mod implicit, acesta a solicitat constatarea caracterului politic al măsurii administrative. Sub acest aspect, just prima instanță s-a pronunțat asupra caracterului politic al măsurii administrative luată față de reclamant prin Decizia M.A.I. nr. 534/1952, pentru perioada de detenție 13 mai 1952 – 25 aprilie 1954. Că această măsură a avut caracter politic o demonstrează adresa din 18 octombrie 1990 a Ministerului de Interne, din care rezultă că reclamantul ar fi avut manifestări dușmănoase față de regimul politic instalat, astfel încât just prima instanță a admis primul capăt de cerere al acțiunii.

Referitor la pretenția de acordare de daune morale pentru suportarea acestei măsuri și consecințele ulterioare consumării acesteia, în majoritate, Curtea a reținut că potrivit art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, pot beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral, numai persoanele care au suferit prin condamnare, chiar dacă li s-au acordat măsuri reparatorii prin Decretul-lege nr. 118/1990. Persoanele care au suferit ca efect al unor măsuri administrative de strămutare și stabilire de domiciliu obligatoriu, situație în care se află și reclamantul, pot beneficia în temeiul art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, doar de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor preluate, ca efect al măsurii administrative de strămutare, excepție făcând doar cele care au obținut astfel de despăgubiri prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001.

Cum reclamantul nu a făcut obiectul unei condamnări penale, nu poate beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral, în condițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009. Acestuia nu i se pot acorda despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor de care a fost lipsită ca efect al măsurii administrative, în condițiile art. 5 lit. b) din aceeași lege, deoarece nu a emis astfel de pretenții în prezentul litigiu, iar despăgubirile pentru prejudiciul moral suferit nu i se cuvin în condițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009. De asemenea, raportat la temeiul juridic invocat prin cererea de chemare în judecată (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009), curtea a constatat că prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, iar aceste prevederi legale au fost declarate neconstituționale.

La data intentării acțiunii, 14 decembrie 2009, erau într-adevăr în vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, nemodificate. Sentința de admitere a acțiunii pronunțată în prezenta cauză, nu are însă caracter definitiv, fiind supusă apelului. După pronunțarea sentinței atacate, respectiv la datele de 20 octombrie 2010 și 21 octombrie 2010, dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 privind modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituționale prin deciziile nr. 1354/2010 și nr. 1358/2010 pronunțate de Curtea Constituțională. Este adevărat că la data intentării acțiunii și judecării în primă instanță, exista un drept recunoscut prin lege, respectiv dreptul la despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite ca urmare a unor condamnări penale cu caracter politic, stabilit prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Dar, în termen de 45 de zile de la publicarea deciziilor Curții Constituționale din 20 și 21 octombrie 2010, efectele juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și art. I pct. 1 și 2 din O.U.G. nr. 62/2010, și-au încetat efectele, întrucât, nici Parlamentul și nici Guvernul, nu au pus de acord dispozițiile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. În acest sens își au aplicabilitate prevederile art. 147 din Constituția României, conform cu care, dispozițiile din legile și ordonanțe în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Ca urmare, instanța de apel se află astfel în situația de a aplica o prevedere legală care nu mai există (fiind declarată neconstituțională), unei situații juridice, ale cărei efecte nu s-au consumat în perioada în care aceasta s-a aflat în vigoare. În consecință, având în vedere că raportul juridic de drept material ivit între reclamant și stat nu și-a produs efectele până la data declarării neconstituționalității prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă în acest sens, curtea a reținut că nu mai poate face aplicarea lor, decât cu prețul supraviețuirii legii vechi, ceea ce este contrar principiului aplicării imediate a legii noi.

De asemenea, nu a fost primit nici argumentul potrivit căruia la data intentării acțiunii, 01 octombrie 2009, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, erau în vigoare, și deci, ar trebui să fie aplicate raportului juridic dedus judecății, căci singure, aceste prevederi legale, nu constituie o speranță legitimă pentru acordarea despăgubirilor morale, în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel cum s-a decis în mod constant în jurisprudența C.E.D.O., atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne, și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o speranță legitimă în dobândirea proprietății.

În acest sens, s-a reținut a fi relevantă decizia asupra admisibilității din 02 decembrie 2008, în cauza S. și alții contra Bulgariei, prin care instanța de contencios a drepturilor omului a statuat că dispozițiile din legea referitoare la obținerea compensațiilor, au fost anulate, nu ca urmare a unei decizii a unui organism ad hoc, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate a acesteia, ceea ce a condus la concluzia curții, în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o speranță legitimă în obținerea compensațiilor respective. Ca urmare, reclamantul nu este deținătorul unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Referitor la pretinsa încălcare a prevederilor art. 20 din Constituția României și a Rezoluțiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 și nr. 1481, Curtea Constituțională prin decizia nr. 1360 din 21 octombrie 2010, a reținut pe bună dreptate că prin adoptarea Legilor nr. 118/1990, nr. 18/1991, nr. 112/1995, nr. 10/2001 și nr. 247/2005, cât și a O.U.G. nr. 214/1999, România a acordat satisfacție morală și materială persoanelor persecutate politic în perioada comunistă, așa încât, nu se pune problema încălcării lor. Or, reclamantul a fost beneficiarul unor despăgubiri sub forma unei indemnizații lunare, astfel cum rezultă din Hotărârea nr. 1096 din 24 octombrie 1990 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului-lege nr. 118/1990.

Drept urmare, constatând lipsa temeiului juridic pentru îndrituirea la daune morale în temeiul Legii nr. 221/2009, Curtea de Apel București, în majoritate, a constatat întemeiat apelul pârâților care prin decizia nr. 286/ A din 15 mai 2011, a fost admis, cu consecința schimbării în parte a sentinței tribunalului, în sensul respingerii ca nefondată a cererii de acordare a daunelor morale. A fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva aceleiași sentințe, restul dispozițiilor hotărârii atacate fiind menținute. Împotriva susmenționatei hotărâri au declarat recurs reclamantul și pârâtul Statul Român prin M.F.P., criticând-o pentru nelegalitate. În dezvoltarea recursului său, încadrat în prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., reclamantul a susținut că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a dat o hotărâre lipsită de temei legal ori cu aplicarea greșită a legii, întrucât dispozițiile legale constatate a fi neconstituționale își produc efectele, astfel cum dispun prevederile art. 147 alin. (1) și (4) din Constituția României, numai pentru viitor. La data introducerii acțiunii erau în vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziții ce guvernează și fixează cadrul legal aplicabil cauzei, respectiv legea în vigoare la acea dată.

În caz contrar, ar însemna ca durata de soluționare a cauzei să fie cea care decide, în final, soluția instanței, ceea ce nu este admisibil, întrucât s-ar crea diferențieri nejustificate între persoane care deși au introdus în aceeași zi, cererile de chemare în judecată, au privit soluția în mod diferit, în funcție de durata soluționării procesului, cu încălcarea dispozițiilor art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, precum și a dispozițiilor art. 6 din același act internațional, referitoare la dreptul părților, respectiv obligația instanței de a asigura părților un proces echitabil. Au fost invocate astfel cauzele F. c. Suediei, S. c. Marea Britanie în care C.E.D.O. a constat că există discriminare în sensul art. 14 atunci când persoane aflate în situații identice sau comparabile sunt tratate preferențial unele față de altele, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă.

Or, nu poate fi considerată drept o justificare obiectivă și rezonabilă aceea de a se crea diferențieri între diverse persoane cât privește soluția instanței în raport de durata de soluționare a unui proces. Drept urmare, s-a susținut ca fiind greșită interpretarea dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, care se referă, în opinia recurentului, doar la acțiunile introduse pentru viitor iar nu și pentru cele introduse anterior modificării menționate. În acord cu recomandările cuprinse în Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Consiliului Europei, instanța de judecată nu ar trebui să pronunțe soluții discriminatorii privind victimele regimului comunist, opus celor acordate în condițiile codului penal în vigoare.

Chiar dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, această împrejurare nu are relevanță, cât privește dreptul reclamantului la despăgubiri ce își găsește temei și în baza dreptului comun, art. 998 C. civ., care își găsește aplicabilitatea în această ipoteză. Cu referire la această ultimă chestiune, a învederat că dreptul la despăgubiri, având ca temei legal dreptul comun, nu este prescris, în raport de accesul la propriul dosar existent la C.N.S.A.S., respectiv în anul 1998, moment în raport cu care cererea sa se află înlăuntrul termenului general de prescripție. Dreptul reclamantului își găsește, de asemenea, consacrare și într-o mulțime de acte și tratate internaționale, enumerate și care impun, în considerarea priorității normei internaționale, aplicarea sa prin raportare la normele dreptului intern.

Instanța a interpretat greșit art. 5 din Legea nr. 221/2009, refuzând aplicarea normei art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și persoanelor față de care s-au luat măsuri administrative, deși legea nu face o atare distincție. Pârâtul Statul Român prin M.F.P. a susținut, criticând dispoziția instanței de apel, de menținere a hotărârii primei instanțe referitor la constatarea caracterului politic a măsurii administrative luată față de reclamant, ca și a celei de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, că cererea reclamantei nu a privit și constatarea caracterului politic a acestei măsuri, astfel încât, în mod greșit, cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., instanța de apel a menținut hotărârea primei instanțe. Deși a admis apelul său și pe cel al Ministerului Public, instanța de apel a menținut dispoziția primei instanțe de obligare la plata cheltuielilor de judecată pretinse de reclamant, deși nu mai era parte căzută în pretenții. Recurentul-pârât și-a încadrat calea de atac în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

Referitor la calea de atac dedusă judecății, se constată următoarele: Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemata să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici nomele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data 15 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal și nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. Nu poate fi primit nici critica privind necesitatea soluționării cererii deduse judecății prin raportare la normele dreptului comun, art. 998 C. civ., întrucât temeiul de drept al cererii deduse judecății l-au constituit dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în raport și în limitele căruia s-au și pronunțat instanțele.

Modificarea cererii de chemare în judecată nu poate opera, la judecata în primă instanță, decât în condițiile art. 132 C. proc. civ., până la prima zi de înfățișare, iar în apel este inadmisibilă, potrivit art. 294 C. proc. civ., motiv pentru care se constată că instanțele s-au pronunțat cu respectarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., context în care criticile reclamantului relativ la acest aspect se vădesc a nu fi fondate. Procedând la soluționarea cauzei inclusiv prin raportare la normele și jurisprudența convențională, obligatorie potrivit art. 20 din Constituția României și dat fiind caracterul de recomandare al celorlalte acte internaționale invocate în cererea de recurs (rezoluții adoptate de organisme ale Uniunii Europene) se constată, de asemenea, ca nefondată critica aceluiași reclamant privind încălcarea actelor și tratatelor internaționale la care România este parte.

Deși întemeiate criticile reclamantului privind greșita înlăturare de la beneficiul măsurilor reparatorii sub forma despăgubirilor morale a persoanelor ce au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, distincție ce nu este făcută de lege, și pe care nici interpretul nu o poate face (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemunus), acestea nu sunt de natură să reformeze soluția instanței de apel atâta vreme cât, așa cum s-a reținut mai sus, însăși temeiul legal al acestei pretenții nu mai există și deci nu mai poate justifica acordarea despăgubirilor pretinse. Critica încadrată în recursul aceleiași părți în dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., dat fiind conținutul său normativ ce determină câmpul de aplicațiune al acestui motiv de casare, ce vizează greșita interpretare a actului juridic dedus în justiție (înțeles ca negotium) iar nu interpretarea/greșita aplicare a normei legale (ce se verifică a aparține celui de-al noulea motiv de recurs din a cărui perspectivă au fost analizate criticile părții) pentru considerentele expuse, de asemenea nu poate fi primită. Nu sunt fondate nici criticile din recursul pârâtului întrucât, deși nu a fost încadrată într-un petit distinct al cererii de chemare în judecată, pretenția reclamantului de acordare a daunelor morale este consecința constatării caracterului politic al măsurii administrative dispuse împotriva sa, chestiune legal soluționată de instanțele fondului.

Nici critica privind greșita sa obligare la cheltuieli de judecată către reclamant nu este fondată întrucât, pe de o parte, aceasta a fost invocată omisso medio, direct în recurs, iar pe de altă parte obligația dispusă în sarcina acestui pârât își găsește corespondent în dispozițiile art. 274 C. proc. civ., legal aplicate de prima instanță, neputându-i fi imputată reclamantului constatarea neconstituționalității unei norme adoptate de stat (pârâtul în cauză), culpa procesuală aparținându-i acestuia din urmă. Deși s-au invocat și prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta nu a dezvoltat critici ce ar putea fi subsumate acestui motiv de recurs, context în care această critică apare a fi exclusiv formală.

Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile deduse judecății urmează să fie respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul G.D. și de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiului București împotriva deciziei nr. 286/ A din 15 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2012.