ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2061/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2061/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea din 14

decembrie 2009, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamantul G.D. l-a

chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., pentru a fi obligat la

plata sumei de 1.830.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a

detenției politice pe o durată de 24 de luni și a degradării profesionale.

Prin sentința civilă

nr. 574 din 22 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis

în parte acțiunea reclamantului și constatând caracterul politic al măsurii

dispuse asupra reclamantului prin Decizia M.A.I. nr. 534/1952 a obligat pârâtul

să-i plătească suma de 20.000 de euro cu titlu de daune morale.

Tribunalul a

constatat caracterul politic al măsurii administrative dispusă față de

reclamant prin Decizia M.A.I. nr. 534/1952, pentru perioada de 13 mai 1952-25

aprilie 1954, în care a fost internat într-o unitate de muncă forțată timp de

aproximativ 2 ani de zile, motivat de faptul că și-a exprimat nemulțumirea față

de abuzurile societății de la acea vreme și că a îndemânat alți cetățeni să se

alăture convingerilor sale, fiind considerat agitator anticomunist și periculos

pentru societate.

Măsura administrativă

constând în internarea într-o unitate de muncă forțată, timp de aproximativ 24

de luni, luată împotriva reclamantului, reprezintă o măsură administrativă, cu

caracter politic, ceea ce-i dă reclamantului dreptul la despăgubiri, conform

art. 5 din aceeași lege.

În ceea ce privește

paguba suferită, tribunalul a reținut că prejudiciul, ca element primordial al

răspunderii civile, reprezintă rezultatul dăunător, de natură patrimonială sau

nepatrimonială, efect al încălcării drepturilor subiective și interesele

legitime ale unei persoane.

Spre deosebire de

prejudiciul patrimonial, care are un conținut economic și poate fi evaluat

pecuniar, prejudiciul moral reprezintă acele consecințe dăunătoare care nu pot

fi evaluate în bani, constând în încălcarea drepturilor personale

nepatrimoniale, cum ar fi moartea persoanei, dureri fizice sau psihice,

atingeri aduse onoarei, cinstei, demnității, restrângerea posibilităților

ființei umane de a se bucura de plăcerile firești ale vieții etc.

La aprecierea

cuantumului daunelor morale, tribunalul a avut în vedere și faptul că nu poate

exista un echivalent pecuniar absolut al suferinței morale, iar faptul

recunoașterii prin Legea nr. 221/2009 reprezintă deja o importantă reparație

morală de care a beneficiat reclamant, mai ales că acesta, în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990, primește despăgubiri materiale, iar cuantumul

indemnizației primite pentru perioada 01 aprilie 1990 – 31 martie 2010, este de

19.945 RON, stabilind astfel ca echivalent al prejudiciului produs

reclamantului suma de 20.000 de euro la a cărui plată a fost obligat pârâtul.

În apel, a fost

invocată drept motiv de ordine publică, incidența deciziilor Curții

Constituționale nr. 1354/2010 și nr. 1358/2010, prin care prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, au fost declarate

neconstituționale atât în reglementarea dată prin O.U.G. nr. 62/2010, cât și în

cea din textul inițial al legii.

Curtea de apel

analizând cu prioritate motivul de ordine publică constând în inexistența

temeiului juridic din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6

martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru acordarea de daune morale persoanelor

care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, a

constatat următoarele:

Conform art. 3 din

Legea nr. 221/2009, în redactarea în vigoare de la data intentării acțiunii, 14

decembrie 2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic, orice

măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect

dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internare în unități și

colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu dacă au fost

întemeiate pe actele normative (decrete, hotărâri ale Consiliului de miniștrii,

ordine anume enumerate în cuprinsul acestui text).

Reclamantul, care a

fost încadrat într-o colonie de muncă pe timp de 24 de luni, prin Decizia

M.A.I. nr. 534/1952, nu se încadrează în nici unul din actele normative

enumerate prin dispozițiile art. 3 din lege.

Însă, conform art. 4

alin. (2) din aceeași lege, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri

administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea,

solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.

Chiar dacă în petitul

acțiunii, reclamantul nu a solicitat în mod expres constatarea caracterul

politic al măsurii administrative luate împotriva sa, din examinarea acțiunii

în întregul său, rezultă cu evidență că acesta și-a justificat cererea privind

acordarea de daune morale tocmai ca o consecință a caracterului politic al

măsurii administrative dispusă împotriva sa. Ca urmare, în mod implicit, acesta

a solicitat constatarea caracterului politic al măsurii administrative.

Sub acest aspect,

just prima instanță s-a pronunțat asupra caracterului politic al măsurii

administrative luată față de reclamant prin Decizia M.A.I. nr. 534/1952, pentru

perioada de detenție 13 mai 1952 – 25 aprilie 1954.

Că această măsură a

avut caracter politic o demonstrează adresa din 18 octombrie 1990 a

Ministerului de Interne, din care rezultă că reclamantul ar fi avut manifestări

dușmănoase față de regimul politic instalat, astfel încât just prima instanță a

admis primul capăt de cerere al acțiunii.

Referitor la

pretenția de acordare de daune morale pentru suportarea acestei măsuri și

consecințele ulterioare consumării acesteia, în majoritate, Curtea a reținut că

potrivit art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, pot beneficia de despăgubiri

pentru prejudiciul moral, numai persoanele care au suferit prin condamnare,

chiar dacă li s-au acordat măsuri reparatorii prin Decretul-lege nr. 118/1990.

Persoanele care au

suferit ca efect al unor măsuri administrative de strămutare și stabilire de

domiciliu obligatoriu, situație în care se află și reclamantul, pot beneficia

în temeiul art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, doar de despăgubiri

reprezentând echivalentul valorii bunurilor preluate, ca efect al măsurii

administrative de strămutare, excepție făcând doar cele care au obținut astfel

de despăgubiri prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001.

Cum reclamantul nu a

făcut obiectul unei condamnări penale, nu poate beneficia de despăgubiri pentru

prejudiciul moral, în condițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Acestuia nu i se pot

acorda despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor de care a fost lipsită

ca efect al măsurii administrative, în condițiile art. 5 lit. b) din aceeași

lege, deoarece nu a emis astfel de pretenții în prezentul litigiu, iar

despăgubirile pentru prejudiciul moral suferit nu i se cuvin în condițiile art.

5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

De asemenea, raportat

la temeiul juridic invocat prin cererea de chemare în judecată (art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009), curtea a constatat că prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a fost admisă excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009, iar aceste prevederi legale au fost declarate neconstituționale.

La data intentării

acțiunii, 14 decembrie 2009, erau într-adevăr în vigoare dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din lege, nemodificate. Sentința de admitere a acțiunii

pronunțată în prezenta cauză, nu are însă caracter definitiv, fiind supusă

apelului.

După pronunțarea

sentinței atacate, respectiv la datele de 20 octombrie 2010 și 21 octombrie

2010, dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 privind

modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 și dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituționale prin

deciziile nr. 1354/2010 și nr. 1358/2010 pronunțate de Curtea Constituțională.

Este adevărat că la

data intentării acțiunii și judecării în primă instanță, exista un drept

recunoscut prin lege, respectiv dreptul la despăgubiri pentru prejudiciile

morale suferite ca urmare a unor condamnări penale cu caracter politic,

stabilit prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Dar, în termen de 45

de zile de la publicarea deciziilor Curții Constituționale din 20 și 21

octombrie 2010, efectele juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 și art. I pct. 1 și 2 din O.U.G. nr. 62/2010, și-au încetat

efectele, întrucât, nici Parlamentul și nici Guvernul, nu au pus de acord

dispozițiile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

În acest sens își au

aplicabilitate prevederile art. 147 din Constituția României, conform cu care,

dispozițiile din legile și ordonanțe în vigoare, precum și cele din

regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă,

în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Ca urmare, instanța

de apel se află astfel în situația de a aplica o prevedere legală care nu mai

există (fiind declarată neconstituțională), unei situații juridice, ale cărei

efecte nu s-au consumat în perioada în care aceasta s-a aflat în vigoare.

În consecință, având

în vedere că raportul juridic de drept material ivit între reclamant și stat nu

și-a produs efectele până la data declarării neconstituționalității prevederilor

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât nu s-a pronunțat o

hotărâre definitivă în acest sens, curtea a reținut că nu mai poate face

aplicarea lor, decât cu prețul supraviețuirii legii vechi, ceea ce este contrar

principiului aplicării imediate a legii noi.

De asemenea, nu a

fost primit nici argumentul potrivit căruia la data intentării acțiunii, 01

octombrie 2009, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

erau în vigoare, și deci, ar trebui să fie aplicate raportului juridic dedus

judecății, căci singure, aceste prevederi legale, nu constituie o speranță

legitimă pentru acordarea despăgubirilor morale, în sensul art. 1 din

Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel cum s-a decis

în mod constant în jurisprudența C.E.D.O., atunci când există o dispută asupra

corectei aplicări a legii interne, și atunci când cererile reclamanților sunt

respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o

speranță legitimă în dobândirea proprietății.

În acest sens, s-a

reținut a fi relevantă decizia asupra admisibilității din 02 decembrie 2008, în

cauza S. și alții contra Bulgariei, prin care instanța de contencios a

drepturilor omului a statuat că dispozițiile din legea referitoare la obținerea

compensațiilor, au fost anulate, nu ca urmare a unei decizii a unui organism ad

hoc, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării

controlului de constituționalitate a acesteia, ceea ce a condus la concluzia

curții, în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o speranță legitimă în

obținerea compensațiilor respective.

Ca urmare,

reclamantul nu este deținătorul unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale.

Referitor la pretinsa

încălcare a prevederilor art. 20 din Constituția României și a Rezoluțiilor

Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 și nr. 1481, Curtea

Constituțională prin decizia nr. 1360 din 21 octombrie 2010, a reținut pe bună

dreptate că prin adoptarea Legilor nr. 118/1990, nr. 18/1991, nr. 112/1995, nr.

10/2001 și nr. 247/2005, cât și a O.U.G. nr. 214/1999, România a acordat

satisfacție morală și materială persoanelor persecutate politic în perioada

comunistă, așa încât, nu se pune problema încălcării lor.

Or, reclamantul a

fost beneficiarul unor despăgubiri sub forma unei indemnizații lunare, astfel

cum rezultă din Hotărârea nr. 1096 din 24 octombrie 1990 a Comisiei pentru

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform

Decretului-lege nr. 118/1990.

Drept urmare,

constatând lipsa temeiului juridic pentru îndrituirea la daune morale în

temeiul Legii nr. 221/2009, Curtea de Apel București, în majoritate, a

constatat întemeiat apelul pârâților care prin decizia nr. 286/ A din 15 mai

2011, a fost admis, cu consecința schimbării în parte a sentinței tribunalului,

în sensul respingerii ca nefondată a cererii de acordare a daunelor morale.

A fost respins ca

nefondat apelul declarat de reclamant împotriva aceleiași sentințe, restul

dispozițiilor hotărârii atacate fiind menținute.

Împotriva

susmenționatei hotărâri au declarat recurs reclamantul și pârâtul Statul Român

prin M.F.P., criticând-o pentru nelegalitate.

În dezvoltarea

recursului său, încadrat în prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

reclamantul a susținut că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic

dedus judecății și a dat o hotărâre lipsită de temei legal ori cu aplicarea

greșită a legii, întrucât dispozițiile legale constatate a fi neconstituționale

își produc efectele, astfel cum dispun prevederile art. 147 alin. (1) și (4)

din Constituția României, numai pentru viitor.

La data introducerii

acțiunii erau în vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

dispoziții ce guvernează și fixează cadrul legal aplicabil cauzei, respectiv

legea în vigoare la acea dată.

În caz contrar, ar

însemna ca durata de soluționare a cauzei să fie cea care decide, în final,

soluția instanței, ceea ce nu este admisibil, întrucât s-ar crea diferențieri

nejustificate între persoane care deși au introdus în aceeași zi, cererile de

chemare în judecată, au privit soluția în mod diferit, în funcție de durata

soluționării procesului, cu încălcarea dispozițiilor art. 14 din Convenția

europeană a drepturilor omului, precum și a dispozițiilor art. 6 din același

act internațional, referitoare la dreptul părților, respectiv obligația

instanței de a asigura părților un proces echitabil.

Au fost invocate

astfel cauzele F. c. Suediei, S. c. Marea Britanie în care C.E.D.O. a constat

că există discriminare în sensul art. 14 atunci când persoane aflate în

situații identice sau comparabile sunt tratate preferențial unele față de

altele, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă.

Or, nu poate fi

considerată drept o justificare obiectivă și rezonabilă aceea de a se crea

diferențieri între diverse persoane cât privește soluția instanței în raport de

durata de soluționare a unui proces.

Drept urmare, s-a

susținut ca fiind greșită interpretarea dispozițiilor art. 147 alin. (4) din

Constituție, care se referă, în opinia recurentului, doar la acțiunile

introduse pentru viitor iar nu și pentru cele introduse anterior modificării

menționate.

În acord cu

recomandările cuprinse în Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Consiliului Europei,

instanța de judecată nu ar trebui să pronunțe soluții discriminatorii privind

victimele regimului comunist, opus celor acordate în condițiile codului penal

în vigoare.

Chiar dacă

dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate

neconstituționale, această împrejurare nu are relevanță, cât privește dreptul

reclamantului la despăgubiri ce își găsește temei și în baza dreptului comun,

art. 998 C. civ., care își găsește aplicabilitatea în această ipoteză.

Cu referire la

această ultimă chestiune, a învederat că dreptul la despăgubiri, având ca temei

legal dreptul comun, nu este prescris, în raport de accesul la propriul dosar

existent la C.N.S.A.S., respectiv în anul 1998, moment în raport cu care

cererea sa se află înlăuntrul termenului general de prescripție.

Dreptul reclamantului

își găsește, de asemenea, consacrare și într-o mulțime de acte și tratate

internaționale, enumerate și care impun, în considerarea priorității normei

internaționale, aplicarea sa prin raportare la normele dreptului intern.

Instanța a

interpretat greșit art. 5 din Legea nr. 221/2009, refuzând aplicarea normei

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și persoanelor față de care

s-au luat măsuri administrative, deși legea nu face o atare distincție.

Pârâtul Statul Român

prin M.F.P. a susținut, criticând dispoziția instanței de apel, de menținere a

hotărârii primei instanțe referitor la constatarea caracterului politic a măsurii

administrative luată față de reclamant, ca și a celei de obligare a sa la plata

cheltuielilor de judecată către reclamant, că cererea reclamantei nu a privit

și constatarea caracterului politic a acestei măsuri, astfel încât, în mod

greșit, cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanța

de apel a menținut hotărârea primei instanțe.

Deși a admis apelul

său și pe cel al Ministerului Public, instanța de apel a menținut dispoziția

primei instanțe de obligare la plata cheltuielilor de judecată pretinse de

reclamant, deși nu mai era parte căzută în pretenții.

Recurentul-pârât și-a

încadrat calea de atac în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9

C. proc. civ.

Referitor la calea de

atac dedusă judecății, se constată următoarele:

Prin deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să

continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element

de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora,

intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea

anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art.

1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemata să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale

nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun”

al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi

confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul

normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici nomele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de

lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.”.

Cum deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.,

la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data 15 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv,

la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale

declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal și nici nu a

afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurentul,

întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în

interesul legii, de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios

constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate

în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este

asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă

echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine

asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează

activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a

asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Nu poate fi primit

nici critica privind necesitatea soluționării cererii deduse judecății prin

raportare la normele dreptului comun, art. 998 C. civ., întrucât temeiul de

drept al cererii deduse judecății l-au constituit dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, în raport și în limitele căruia s-au și

pronunțat instanțele.

Modificarea cererii

de chemare în judecată nu poate opera, la judecata în primă instanță, decât în

condițiile art. 132 C. proc. civ., până la prima zi de înfățișare, iar în apel

este inadmisibilă, potrivit art. 294 C. proc. civ., motiv pentru care se

constată că instanțele s-au pronunțat cu respectarea dispozițiilor art. 129

alin. (6) C. proc. civ., context în care criticile reclamantului relativ la

acest aspect se vădesc a nu fi fondate.

Procedând la

soluționarea cauzei inclusiv prin raportare la normele și jurisprudența

convențională, obligatorie potrivit art. 20 din Constituția României și dat

fiind caracterul de recomandare al celorlalte acte internaționale invocate în

cererea de recurs (rezoluții adoptate de organisme ale Uniunii Europene) se

constată, de asemenea, ca nefondată critica aceluiași reclamant privind

încălcarea actelor și tratatelor internaționale la care România este parte.

Deși întemeiate

criticile reclamantului privind greșita înlăturare de la beneficiul măsurilor

reparatorii sub forma despăgubirilor morale a persoanelor ce au fost supuse

unor măsuri administrative cu caracter politic, distincție ce nu este făcută de

lege, și pe care nici interpretul nu o poate face (ubi lex non distinguit, nec

nos distinguere debemunus), acestea nu sunt de natură să reformeze soluția

instanței de apel atâta vreme cât, așa cum s-a reținut mai sus, însăși temeiul

legal al acestei pretenții nu mai există și deci nu mai poate justifica

acordarea despăgubirilor pretinse.

Critica încadrată în

recursul aceleiași părți în dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., dat

fiind conținutul său normativ ce determină câmpul de aplicațiune al acestui

motiv de casare, ce vizează greșita interpretare a actului juridic dedus în

justiție (înțeles ca negotium) iar nu interpretarea/greșita aplicare a normei

legale (ce se verifică a aparține celui de-al noulea motiv de recurs din a

cărui perspectivă au fost analizate criticile părții) pentru considerentele

expuse, de asemenea nu poate fi primită.

Nu sunt fondate nici

criticile din recursul pârâtului întrucât, deși nu a fost încadrată într-un

petit distinct al cererii de chemare în judecată, pretenția reclamantului de

acordare a daunelor morale este consecința constatării caracterului politic al

măsurii administrative dispuse împotriva sa, chestiune legal soluționată de

instanțele fondului.

Nici critica privind

greșita sa obligare la cheltuieli de judecată către reclamant nu este fondată

întrucât, pe de o parte, aceasta a fost invocată omisso medio, direct în

recurs, iar pe de altă parte obligația dispusă în sarcina acestui pârât își

găsește corespondent în dispozițiile art. 274 C. proc. civ., legal aplicate de

prima instanță, neputându-i fi imputată reclamantului constatarea

neconstituționalității unei norme adoptate de stat (pârâtul în cauză), culpa

procesuală aparținându-i acestuia din urmă.

Deși s-au invocat și

prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta nu a dezvoltat critici ce

ar putea fi subsumate acestui motiv de recurs, context în care această critică

apare a fi exclusiv formală.

Ca urmare, față de

cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile deduse

judecății urmează să fie respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamantul G.D. și de pârâtul Statul Român prin

M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiului București împotriva deciziei nr. 286/ A din

15 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 martie 2012.