ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 561/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 561/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

La 29 mai 2008,

reclamantul P.G.P. a chemat în judecată pe pârâtul S.R., prin M.F.P.,

solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 260.100 euro daune morale și

56.998,29 lei daune materiale.

Judecătoria

Târgoviște, secția civilă, prin sentința civilă nr. 3326 din 3 iulie 2008, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența soluționării cauzei în

favoarea Tribunalului Dâmbovița, care, prin sentința civilă nr. 59 din 15 septembrie

2009, a constatat că Judecătoria Târgoviște are competența materială să

soluționeze cauza.

Soluționând conflictul

negativ de competență ivit, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, prin sentința nr. 13/ CC din 10 decembrie 2008, a stabilit în favoarea Tribunalului Dâmbovița competența de soluționare a cererii formulate de

reclamant.

Tribunalul Dâmbovița,

prin sentința civilă nr. 1438 din 29 iunie 2009, a admis în parte acțiunea și l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului 57.000 lei daune

materiale și 50.000 lei daune morale.

Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a reținut că textul art. 504 C. proc. pen., nu face

distincție între prejudiciul patrimonial și cel nepatrimonial, astfel că, în

lipsa unei distincții, legiuitorul a avut în vedere ambele categorii de

prejudicii.

Măsura abuzivă luată

împotriva reclamantului a fost demonstrată și a rezultat din faptul că nu a

existat un proces sau o urmărire penală împotriva acestuia.

În afară de

prevederile art. 504 – art. 507 C. poc. pen. și art. 998 – art. 999 C. civ.,

reglementează îndreptățirea victimelor unei erori judiciare la repararea

prejudiciului.

Curtea de Apel

Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr.

179 din 4 noiembrie 2009, a admis excepția prescrierii dreptului la acțiune, a

admis apelurile formulate de intimatul M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul

Dâmbovița și pârâtul S.R., prin M.F.P. și a schimbat în tot sentința, în sensul

că a respins acțiunea ca prescrisă.

Prin aceeași decizie

a respins, ca nefondat, apelul reclamantului.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a reținut că dispozițiile art. 504 C. proc. pen., nu

sunt incidente în cauză; că reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile

art. 998 – art. 999 C. civ. și, potrivit art. 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958,

cererea este prescrisă.

În raport de cele

menționate, critica reclamantului privind cuantumul despăgubirilor acordate a

fost nefondată.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs reclamantul, prin care a solicitat casarea hotărârii

instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 3163 din 20 mai 2010, a admis recursul declarat de reclamant și a casat decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre

rejudecare la aceeași instanță de apel, reținând că, față de intrarea în

vigoare, pe parcursul judecării cauzei a Legii nr. 221/2009, instanța avea

obligația, în baza art. 129 alin. (4) C. proc. civ., să pună în discuția

părților incidența în cauză a acestui act normativ, inclusiv sub aspectul

prescripției dreptului material la acțiune.

Prin decizia civilă nr.

59 din 8 martie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamantul P.G.P.; a schimbat

în parte sentința civilă nr. 1438 din 29 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul

Dâmbovița, în sensul că, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, a

constatat caracterul politic al măsurii luate împotriva reclamantului P.G.P. de

către D.R.S.P. Pitești, în baza Deciziei M.A.I. nr. 17/1950; a obligat S.R.,

prin M.F.P., prin mandatar D.G.F.P. Dâmbovița, la plata către reclamant a sumei

de 10.000 euro, reprezentând prejudiciul moral suferit prin aplicarea măsurii

administrative cu caracter politic; a respins, ca nefondate, apelurile

declarate de M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, și de pârâtul S.R.,

prin M.F.P., prin mandatar D.G.F.P. Dâmbovița.

Pentru

a adopta această soluție, Curtea a reținut următoarele:

Cenzurând hotărârea

atacată, instanța de control judiciar a apreciat că, față de intrarea în

vigoare a prevederilor Legii nr. 221/2009, urmează a se pune în discuția

părților incidența în cauză a acestui act normativ, inclusiv sub aspectul

prescripției dreptului material la acțiune.

Rejudecând după casare,

instanța de trimitere a reținut că învestirea instanței fondului cu

soluționarea acțiunii în repararea prejudiciului moral și material suferit ca

efect al detenției ilegale, pentru perioada mai 1948 – februarie 1953, s-a

făcut la data de 29 mai 2008.

Pe parcursul

soluționării litigiului în prima instanță, la data de 2 iunie 2009, Parlamentul

României a adoptat Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 – 22 decembrie 1989, lege care a fost publicată în M. Of. la data de 11

iunie 2009.

În speță, acțiunii de

față, introdusă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, îi sunt

aplicabile dispozițiile cuprinse în acest act normativ .

În cauză, așa cum a

rezultat din înscrisurile aflate la dosar, reclamantul a fost arestat la data

de 15 mai 1948, de către D.R.S.P. – Pitești, în cadrul ordinului 5 Cabinet,

preventiv, și, în baza Deciziei M.A.I. nr. 177/1950, a fost încadrat în colonie

de muncă, pe timp de 24 luni, de la data emiterii deciziei, fiind eliberat la expirarea

pedepsei.

Se verifică, așadar,

ipoteza înscrisă în art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, astfel încât

reclamantul este îndreptățit la despăgubiri, reprezentând prejudiciul moral

suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic în sumă de

10.000 euro.

La stabilirea acestui

cuantum, instanța a avut în vedere, fără a se limita la acestea, durata măsurii

cu caracter politic, perioada de timp scursă de la aceasta și consecințele

negative produse pe plan fizic, psihic și social, precum și faptul că

reclamantul nu a beneficiat de măsuri reparatorii, conform Decretului - Lege nr.

118/1990.

Apelurile declarate

de pârâtul S.R., prin M.F.P., prin mandatar D.G.F.P. Dâmbovița și intimatul M.P.

– Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița vizează prescripția dreptului la

acțiune, respectiv interpretarea greșită a dispozițiilor art. 504 și urm. C. proc.

pen.

Având în vedere

considerentele deciziei de casare, precum și dispozițiile art. 5 alin. (1) din

Legea nr. 221/2009, conform cărora acțiunea în repararea prejudiciului se poate

promova în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi,

Curtea a respins cele două apeluri, ca nefondate, reținând că acțiunea

reclamantului, fondată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, a fost formulată în

termen.

Împotriva acestei

decizii, au declarat recurs, M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Ploiești și pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P. Dâmbovița.

Prin motivele de

recurs formulate, M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a

solicitat admiterea recursului, modificarea, în parte, a hotărârii recurate și,

pe fond, respingerea cererii reclamantului de obligare a S.R. la plata daunelor

morale, ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Instanța a pronunțat

o hotărâre nelegală, întrucât și apelul parchetului viza greșita aplicare, de

către instanța de fond, a dispozițiilor art. 504 C. proc. pen.

Or, Curtea,

constatând că, în cauză, sunt incidente dispozițiile Legii nr. 221/2009,

trebuia să admită, chiar și sub acest aspect, apelul procurorului, întrucât, prin

decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a statuat că

dispozițiile art. 5 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt

neconstituționale.

Prin urmare, la data

soluționării apelurilor, 08 martie 2011, în condițiile în care, în intervalul

de 45 zile de la publicarea Deciziei nr. 1358/2010 în Monitorul Oficial, Parlamentul

nu a pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției,

este incidentă situația în care dispozițiile art. 5 alin. (1), teza întâi din

Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele juridice.

În acest context,

solicitarea reclamantului de a obliga S.R. la plata unei sume de bani,

reprezentând daune morale, este, în prezent, lipsită de temei legal.

Prin motivele de recurs

formulate, recurentul-pârât S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P. Dâmbovița a

solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate, iar, pe fond,

respingerea acțiunii, pentru următoarele considerente:

Pentru acordarea

daunelor morale este nevoie de existența unor element probatorii adecvate care

să permită găsirea unor criterii de evaluare a întinderii acestora, nefiind

suficientă libera apreciere a instanței, bazată pe gradul de percepere de către

aceasta a universului psihic al fiecărei persoane.

Cuantumul daunelor

morale se stabilește prin apreciere, în raport de consecințele negative

suferite de victimă, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura

în care i-a fost afectată reclamantului situația familială, profesională și

socială. De asemenea, în aprecierea importanței prejudiciului moral, trebuie

avute în vedere vârsta, profesia, funcția, nivelul de pregătire și cultură.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva

deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată ca motiv de ordine publică, instanța reține

următoarele:

Sub un prim aspect,

este necesar a fi precizat că, deși

recurentul-pârât S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P.

Dâmbovița a criticat, prin exercitarea recursului, soluția pronunțată, exclusiv

sub aspectul nedovedirii de către reclamant a prejudiciului moral suportat și

al cuantumului despăgubirilor acordate în cauză, nu se mai impune analizarea cu

prioritate a nulității recursului declarat de acest pârât, câtă vreme, în ședință

publică, a fost invocat un motiv de ordine publică, cel al adoptării deciziei nr.

12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, ceea ce atrage incidența art. 306 alin. (2) C. proc. civ. și

imposibilitatea aplicării sancțiunii nulității recursului, reglementată de art.

306 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, din

perspectiva acestui motiv și al recursului declarat de M.P. – Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Ploiești, problema de drept care se pune în speță este

dacă textul de lege al art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai

poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost

declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).

Conform art. 147 alin.

(4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în

M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții se regăsesc și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992

referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege, printr-o decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (M. Of. nr. 789/07.11.2011),

obligatorie pentru instanțe de la data publicării, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte

a stabilit că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată, la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată,

era deja pronunțată o hotărâre definitivă, prin care se recunoștea dreptul

persoanelor interesate la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.

Prin deciziile nr. 1358

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din constituție, prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, invocat chiar

de reclamanta din prezenta cauză, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce

atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja

constituite.

În acest

context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un

moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic

convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se

aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi

întrucât aceasta a fost voința părților).

Trebuie să se facă,

astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se

aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de

constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub

incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel,

intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare

în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în

conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite,

jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați

politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea

specială si succesorii acestora).

Nu este

însă vorba, astfel cum s-a menționat anterior, de drepturi născute direct, în

temeiul legii (ex lege), în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care

trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte

constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate, nu exista o statuare, cel puțin definitivă, din partea

instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul P.G.P. beneficia de

un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1

din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamant, norma juridică pe care acesta se întemeia nu mai exista, prin

declararea ei ca neconstituțională, și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin

urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții

Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea

asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel,

soluția pronunțată de instanța de recurs nu este de natură să încalce dreptul

la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la C.E.D.O., în absența unei hotărâri definitive, care să îi fi confirmat

acestuia dreptul său de creanță.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, și decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/07.11.2011),

care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv, la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Cum Deciziile nr. 1358

și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la

data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 8 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un

tribunal al reclamantului P.G.P. si nici nu a fost afectat dreptul la un proces

echitabil, întrucât, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în

recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, s-a statuat, de asemenea, că:

prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De aceea,

nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de

lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul

normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai

în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul

de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O.

nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel,

chiar din jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale

nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să

rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine

asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează

activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a

asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

În acest

cadru normativ si în acest context procesual, Înalta Curte

constată că, în

cauză, este pe deplin incidentă decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011,

pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale (M. Of. nr. 789/07.11.2011),

conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Cum, în cauză, nici

unul dintre recurenții pârâți nu a criticat, prin intermediul motivelor de recurs,

soluția pronunțată de instanța de apel privind constatarea caracterului politic

al măsurii luate împotriva reclamantului P.G.P., de către D.R.S.P. Pitești, în

baza deciziei M.A.I. nr. 177 din 18 nov. 1950, această soluție, nefiind

atacată, a dobândit autoritate de lucru judecat și nu se impune a fi

modificată.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, în considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va admite recursurile declarate de M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Ploiești și de pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P. Dâmbovița

împotriva deciziei nr. 59 din 08 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel

Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie; va modifica în

parte decizia recurată, în sensul admiterii apelurilor declarate de pârâtul S.R.,

prin M.F.P., prin D.G.F.P. Dâmbovița și de M.P. – Parchetul de pe lângă

Tribunalul Dâmbovița împotriva sentinței nr. 1438 din 29 iunie 2009 a

Tribunalului Dâmbovița, secția civilă, cu consecința respingerii capătului de

cerere având ca obiect obligarea pârâtului S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P. Dâmbovița,

la despăgubiri și a menținerii restului dispozițiilor deciziei recurate, sub

aspectul constatării caracterului politic al măsurii luate împotriva

reclamantului P.G.P., de către D.R.S.P. Pitești, în baza deciziei M.A.I. nr. 177

din 18 nov. 1950.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și de pârâtul

S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P. Dâmbovița împotriva deciziei nr. 59 din 08

martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Modifică în parte

decizia recurată, în sensul admiterii apelurilor declarate de pârâtul S.R.,

prin M.F.P., prin D.G.F.P. Dâmbovița și de M.P. – Parchetul de pe lângă

Tribunalul Dâmbovița împotriva sentinței nr. 1438 din 29 iunie 2009 a

Tribunalului Dâmbovița, secția civilă.

Respinge capătul de

cerere având ca obiect obligarea pârâtului S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P. Dâmbovița,

la despăgubiri.

Menține restul

dispozițiilor deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 1 februarie 2012.