ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 121/2015

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr. 1187/A din 24 februarie 2011, reclamantul G.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Comuna T., prin primar, Consiliul Local al comunei T., T.C.I. și P.M. și SC D.C.I. SRL București, determinarea limitelor dintre terenul proprietatea reclamantului situat în comuna T. și terenurile pârâților, obligarea pârâților la a lăsa reclamantului în deplină proprietate și posesie suprafața de 11460 mp, cu cheltuieli de judecată. Prin cererea modificatoare depusă la 20 iunie 2011 reclamantul a arătat că înțelege a se judeca în contradictoriu cu numiții S.N. și A.E., moștenitori ai pârâtei decedate P.M., lipsită de capacitate procesuală.

Cauza a fost trimisă pe cale administrativă Judecătoriei Târgoviște, apreciindu-se că eronat a fost adresată Tribunalului Dâmbovița, primind astfel număr de înregistrare pe rolul Judecătoriei Târgoviște 2247/315 din 25 februarie 2011. Prin precizarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a indicat valoarea estimativă a terenului ocupat de pârâți, ca fiind 550.000 RON, și a formulat cerere de ajutor public judiciar, înregistrată sub nr. 2247/315/2011/a1, solicitându-se în principal scutirea reclamantului de la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 9572 RON, care i s-a pus în vedere de către instanță a o achita, iar în subsidiar reducerea la jumătate a acesteia taxe.

Prin sentința civilă nr. 2777 din 16 septembrie 2011, Judecătoria Târgoviște a admis excepția necompetenței materiale și teritoriale a Judecătoriei Târgoviște privind soluționarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, invocată prin întâmpinare de pârâți și a declinat soluționarea cererii de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgoviște cu nr. 2247/315/2011, având ca obiect grănițuire și revendicare imobiliară, către Tribunalul Dâmbovița. A reținut instanța de fond că, având în vedere valoarea litigiului indicată de reclamant, sumă ce depășește plafonul de 500.000 RON prevăzut de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., dincolo de care cererile în materie civilă trec în competența de soluționare a tribunalului, și văzând și prevederile art. 13 alin. (1) C. proc.

civ., care stabilește competența teritorială exclusivă a cauzelor privitoare la imobile în favoarea acelei instanțe în circumscripția căreia se află imobilul, a apreciat că prezenta cauză revine spre competentă soluționare Tribunalului Dâmbovița. În consecință, în temeiul art. 158 alin. (1) și (3) C. proc. civ., declarându-se necompetentă în cauză, instanța a trimis dosarul Tribunalului Dâmbovița, hotărârea acestei instanțe fiind irevocabilă. Pe rolul Tribunalului Dâmbovița, cauza a fost înregistrată sub nr. 6029/120/2011. Prin sentința civilă nr. 2036 din 17 octombrie 2012 Tribunalul Dâmbovița, pe baza probatoriului administrat și a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, a admis în parte acțiunea formulată de reclamant și a stabilit hotarul despărțitor dintre proprietățile părților, în conformitate cu raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză de inginer expert C.C., pe aliniamentul 111-112-207-208-111, potrivit schiței anexe.

Prin aceeași sentință a respins capătul de cerere referitor la revendicarea suprafeței de 11.460 mp teren situat în intravilanul comunei T., județul Dâmbovița, identificat prin T.XX, PYY cu nr. cadastral AA și BB, precum și capătul de cerere referitor la plata cheltuielilor de judecată. Prin decizia civilă nr. 33 din 30 mai 2013, Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondat apelul reclamantului susținând că, pentru a fi obligată partea la plata cheltuielilor de judecată trebuie îndeplinită o condiție esențială și anume aceea a existenței culpei procesuale.

Instanța de fond a apreciat corect că nu există culpă procesuală a pârâților pentru ca aceștia să poată fi obligați la plata cheltuielilor de judecată și că, față de soluția de respingere ca neîntemeiat a capătului de cerere privind revendicarea suprafețelor de teren este corect soluționată și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, neputându-se reține susținerile reclamantului în sensul că pe parcursul procesului intimații ar fi recunoscut pretențiile sale. Împotriva sus-menționatei decizii a declarat recurs în termen legal reclamantul, apreciind-o nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 9 C. proc. civ. în sensul că hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274, 275 și art. 167 C. proc.

civ. A susținut recurentul că instanța de apel a apreciat culpa procesuală a pârâților la un moment situat ulterior primei zile de înfățișare, ignorând înscrisurile existente la dosar și că aceeași instanță a încălcat prev. art. 167 C. proc. civ. în sensul că instanța de apel i-a respins în mod eronat proba cu martori solicitată în susținerea apelului și pentru dovedirea culpei pârâtului T.C.I. care a ocupat terenul proprietatea sa, comportându-se ca un proprietar. Prin decizia civilă nr. 7 din 14 ianuarie 2014 Î.C.C.J., admițând recursul reclamantului, a casat decizia civilă nr. 33 din 30 mai 2013 a Curții de Apel Ploiești și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În considerentele deciziei de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că în speță pârâții au fost puși în întârziere prin sesizarea instanței cu acțiunea reclamantului, astfel că trebuia să stabilească, în lipsa exprimării poziției părților dacă eliberarea terenului în discuție – proprietatea reclamantului a avut loc înainte de prima zi de înfățișare sau ulterior acesteia, numai o recunoaștere expresă și neechivocă a pretențiilor reclamantului fiind de natură să atragă incidența art. 275 C. proc. civ. pentru a se exclude culpa procesuală a pârâților.

A reținut Înalta Curte de Casație și Justiție că este necesar a se suplimenta probatoriul pentru a se dovedi momentul la care au fost recunoscute de pârâți pretențiile reclamantului, aceasta impunându-se și față de inadvertențele ce rezultă din înscrisurile depuse la dosar, eliberate anterior introducerii acțiunii, respectiv adresa din 18 octombrie 2010, titlurile de proprietate și planurile parcelare întocmite în anul 2007, față de expertiza tehnică efectuată în cauză prin care s-a propus stabilirea hotarului despărțitor dintre proprietățile părților pe aliniamentul menționat.

Rejudecând apelul de față și examinând hotărârea atacată, în raport de criticile formulate, de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicate în cauză, Curtea de Apel a reținut că acesta este întemeiat pentru următoarele considerente: Din probele administrate anterior, cât și din depoziția martorului audiat urmare a indicațiilor date de I.C.C.J., rezultă că la data promovării acțiunii terenul proprietatea reclamantului-apelant era ocupat de pârâtul T.C.I., că așa era situația de fapt rezultă din Rezoluția din 11 aprilie 2012 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Răcari dată în dosarul penal nr. 1799/P/2010 în care s-a menționat că ambele părți dețin titluri de proprietate care sunt în măsură să justifice eventualele acțiuni posesorii, din referatul de neînceperea a urmăririi penale nr. 161182/2010 dat în același dosar din care rezultă că în urma cercetărilor efectuate a fost identificată persoana care a depozitat pietrișul și a cosit vegetația (de pe terenul reclamantului) în persoana numitului T.C.I., menționându-se de asemenea și efectuarea lucrărilor pe terenul identificat cu numerele cadastrale AA/2006, BB/2006 și CC/2008 actualul DD – terenul pârâtului.

La suportarea cheltuielilor de judecată au fost obligați în solidar pârâtul-intimat T.C.I., dar și Primăria T., care nu a dat eficiență notificărilor OCPI Dâmbovița, continuând să avizeze planurile parcelare care nu corespundeau realității, negând dreptul apelantului-reclamant pe parcursul procesului. Față de toate considerentele arătate, s-a admis apelul declarat de reclamant și s-a schimbat în parte sentința în sensul respingerii capătului de cerere privind revendicarea terenului ca rămas fără obiect și admiterii cererea reclamantului de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Sub acest ultim aspect, au fost obligați pârâții T.C.I. în solidar cu Comuna T.i prin primar să plătească statului suma de 4786 RON reprezentând taxă judiciară de timbru pentru care reclamantul a beneficiat de scutire, conform art. 18 din O.U.G.

nr. 51/2008. Aceeași pârâți a fost obligați să plătească reclamantului-apelant suma de 4960 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorarii avocat și expert, menținându-se restul dispozițiilor sentinței atacate. Împotriva deciziei nr. 464 din 13 mai 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, au declarat recurs reclamantul G.M. și pârâtul T.C.I. Recurentul reclamant G.M., a susținut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate. Prin dispozitivul deciziei civile nr. 464/2014, instanța a obligat intimații pârâți la plata sumei de 4960 RON reprezentând onorariu de avocat și onorariu de expert. Din însumarea cuantumului celor doua onorarii rezultă suma de 5.960 RON (4.960 + 1000), concluzionându-se că instanța a omis să adauge la cheltuielile de judecată onorariul expertului.

Având în vedere aceste aspecte, se consideră că există o contradicție între considerentele hotărârii, care subliniază îndreptățirea recurentului-reclamant de a solicita toate cheltuielile de judecată efectiv achitate pe parcursul soluționării prezentului dosar, și dispozitivul deciziei recurate care acordă numai o parte din aceste cheltuieli, fiind astfel pe deplin aplicabil motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. La termenul din 16 ianuarie 2015, Înalta Curte a invocat excepția inadmisibilității recursului declarat de reclamant în raport de dispozițiile art. 281 2a C. proc. civ. Față de excepția invocată din oficiu, Înalta Curte apreciază că este întemeiată și o va admite ca atare pentru următoarele considerente: Astfel, prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. 6029/120/201* din 11 iunie 2014, petentul G.M.

a solicitat completarea deciziei civile nr. 464 pronunțată la 13 mai 2014 de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. 6029/120/2011 și îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul aceleiași decizii cu privire la suma acordată reprezentând onorariul de avocat și onorariul de expert. Prin decizia civilă nr. 795 din data 9 septembrie 2014 s-a dispus completarea deciziei civile nr. 464 pronunțată la 13 mai 2014 de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. 6029/120/2011* în sensul că aceiași pârâți sunt obligați să plătească reclamantului, în solidar cu comuna T. prin primar, suma de 4786 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru achitată de acesta. De asemenea, s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în aceeași hotărâre în sensul că onorariul de expert și onorariul de avocat sunt în cuantum de 5960 RON și nu 4960 RON cum din eroare s-a menționat.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, față de dispozițiile art. 281 2a C. proc. civ., inadmisibilitatea prezentului recurs este prioritară față de rămânerea fără obiect a acestei căi de atac, motiv pentru care recursul declarat de reclamantul G.M. va fi respins ca inadmisibil, întrucât dispozițiile art. 281 2a C. proc. civ. actualizat prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor prevăd că îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor potrivnice sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 281-281 2 C. proc. civ. Această normă este aplicabilă proceselor începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 astfel cum prevede art. XXII alin. (2) din acest act normativ.

Prezenta acțiune a fost formulată la data de 24 februarie 2011, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, (publicată în M. Of. nr. 714/26.10.2010) și asume după data de 26 noiembrie 2010 fiind deplin aplicabile dispozițiile art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010. Recurentul T.C.I. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 464 din 13 mai 2014 a Curții de Apel Ploiești la data de 13 iunie 2014. Cu privire la recursul declarat de pârâtul T.C., Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat excepția tardivității acestui recurs. Potrivit dispozițiilor art. 303 C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înlăuntrul termenului de recurs. Aceste dispoziții trebuie coroborate cu dispozițiile art. 301 C. proc.

civ. care prevăd că termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Acest termen de recurs curge de la data când părții i-a fost comunicată copie de pe hotărâre, în speță, decizia nr. 464 din 13 mai 2014, a Curții de Apel Ploiești (comunicată la 26 mai 2014). Dispozițiile art. 103 C. proc. civ. prevăd că neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul în care legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei. Cum recursul declarat la data de 13 iunie 2014 a depășit termenul de 15 zile prevăzut de art. 303 C. proc.

civ., instanța apreciază că acesta este tardiv și, în consecință, va fi respins. Pentru aceste considerente, se va respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul G.M. împotriva deciziei nr. 464 din 13 mai 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, și se va respinge ca tardiv recursul declarat de pârâtul T.C.I. împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul G.M. împotriva deciziei nr. 464 din 13 mai 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă. Respinge, ca tardiv formulat, recursul declarat de pârâtul T.C.I. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 ianuarie 2015.