ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 121/2015
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 121/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Asupra cauzei de față
constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată
înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr. 1187/A din 24 februarie 2011,
reclamantul G.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Comuna T., prin
primar, Consiliul Local al comunei T., T.C.I. și P.M. și SC D.C.I. SRL
București, determinarea limitelor dintre terenul proprietatea reclamantului
situat în comuna T. și terenurile pârâților, obligarea pârâților la a lăsa
reclamantului în deplină proprietate și posesie suprafața de 11460 mp, cu
cheltuieli de judecată.
Prin cererea modificatoare
depusă la 20 iunie 2011 reclamantul a arătat că înțelege a se judeca în contradictoriu
cu numiții S.N. și A.E., moștenitori ai pârâtei decedate P.M., lipsită de capacitate
procesuală.
Cauza a fost trimisă pe
cale administrativă Judecătoriei Târgoviște, apreciindu-se că eronat a fost adresată
Tribunalului Dâmbovița, primind astfel număr de înregistrare pe rolul Judecătoriei
Târgoviște 2247/315 din 25 februarie 2011.
Prin precizarea cererii
de chemare în judecată, reclamantul a indicat valoarea estimativă a terenului ocupat
de pârâți, ca fiind 550.000 RON, și a formulat cerere de ajutor public judiciar,
înregistrată sub nr. 2247/315/2011/a1, solicitându-se în principal scutirea reclamantului
de la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 9572 RON, care i s-a pus în
vedere de către instanță a o achita, iar în subsidiar reducerea la jumătate a acesteia
taxe.
Prin sentința civilă
nr. 2777 din 16 septembrie 2011, Judecătoria Târgoviște a admis excepția necompetenței
materiale și teritoriale a Judecătoriei Târgoviște privind soluționarea cererii
de chemare în judecată formulată de reclamant, invocată prin întâmpinare de pârâți
și a declinat soluționarea cererii de chemare în judecată înregistrată pe rolul
Judecătoriei Târgoviște cu nr. 2247/315/2011, având ca obiect grănițuire și revendicare
imobiliară, către Tribunalul Dâmbovița.
A reținut instanța de
fond că, având în vedere valoarea litigiului indicată de reclamant, sumă ce depășește
plafonul de 500.000 RON prevăzut de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., dincolo
de care cererile în materie civilă trec în competența de soluționare a tribunalului,
și văzând și prevederile art. 13 alin. (1) C. proc. civ., care stabilește competența
teritorială exclusivă a cauzelor privitoare la imobile în favoarea acelei instanțe
în circumscripția căreia se află imobilul, a apreciat că prezenta cauză revine spre
competentă soluționare Tribunalului Dâmbovița.
În consecință, în temeiul
art. 158 alin. (1) și (3) C. proc. civ., declarându-se necompetentă în cauză, instanța
a trimis dosarul Tribunalului Dâmbovița, hotărârea acestei instanțe fiind irevocabilă.
Pe rolul Tribunalului
Dâmbovița, cauza a fost înregistrată sub nr. 6029/120/2011.
Prin sentința civilă
nr. 2036 din 17 octombrie 2012 Tribunalul Dâmbovița, pe baza probatoriului administrat
și a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, a admis în parte acțiunea formulată
de reclamant și a stabilit hotarul despărțitor dintre proprietățile părților, în
conformitate cu raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză de inginer expert
C.C., pe aliniamentul 111-112-207-208-111, potrivit schiței anexe.
Prin aceeași sentință
a respins capătul de cerere referitor la revendicarea suprafeței de 11.460 mp teren
situat în intravilanul comunei T., județul Dâmbovița, identificat prin T.XX, PYY
cu nr. cadastral AA și BB, precum și capătul de cerere referitor la plata cheltuielilor
de judecată.
Prin decizia civilă
nr. 33 din 30 mai 2013, Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondat apelul reclamantului
susținând că, pentru a fi obligată partea la plata cheltuielilor de judecată trebuie
îndeplinită o condiție esențială și anume aceea a existenței culpei procesuale.
Instanța de fond a apreciat corect că nu există culpă procesuală a pârâților pentru
ca aceștia să poată fi obligați la plata cheltuielilor de judecată și că, față de
soluția de respingere ca neîntemeiat a capătului de cerere privind revendicarea
suprafețelor de teren este corect soluționată și cererea de acordare a cheltuielilor
de judecată, neputându-se reține susținerile reclamantului în sensul că pe parcursul
procesului intimații ar fi recunoscut pretențiile sale.
Împotriva sus-menționatei
decizii a declarat recurs în termen legal reclamantul, apreciind-o nelegală pentru
motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 9 C. proc. civ. în sensul că hotărârea
este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274, 275 și
art. 167 C. proc. civ.
A susținut recurentul
că instanța de apel a apreciat culpa procesuală a pârâților la un moment situat
ulterior primei zile de înfățișare, ignorând înscrisurile existente la dosar și
că aceeași instanță a încălcat prev. art. 167 C. proc. civ. în sensul că instanța
de apel i-a respins în mod eronat proba cu martori solicitată în susținerea apelului
și pentru dovedirea culpei pârâtului T.C.I. care a ocupat terenul proprietatea sa,
comportându-se ca un proprietar.
Prin decizia civilă
nr. 7 din 14 ianuarie 2014 Î.C.C.J., admițând recursul reclamantului, a casat decizia
civilă nr. 33 din 30 mai 2013 a Curții de Apel Ploiești și a trimis cauza spre rejudecare
aceleiași instanțe.
În considerentele deciziei
de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că în speță pârâții au
fost puși în întârziere prin sesizarea instanței cu acțiunea reclamantului, astfel
că trebuia să stabilească, în lipsa exprimării poziției părților dacă eliberarea
terenului în discuție – proprietatea reclamantului a avut loc înainte de prima zi
de înfățișare sau ulterior acesteia, numai o recunoaștere expresă și neechivocă
a pretențiilor reclamantului fiind de natură să atragă incidența art. 275 C. proc.
civ. pentru a se exclude culpa procesuală a pârâților.
A reținut Înalta Curte
de Casație și Justiție că este necesar a se suplimenta probatoriul pentru a se dovedi
momentul la care au fost recunoscute de pârâți pretențiile reclamantului, aceasta
impunându-se și față de inadvertențele ce rezultă din înscrisurile depuse la dosar,
eliberate anterior introducerii acțiunii, respectiv adresa din 18 octombrie 2010,
titlurile de proprietate și planurile parcelare întocmite în anul 2007, față de
expertiza tehnică efectuată în cauză prin care s-a propus stabilirea hotarului despărțitor
dintre proprietățile părților pe aliniamentul menționat.
Rejudecând apelul de față
și examinând hotărârea atacată, în raport de criticile formulate, de actele și lucrările
dosarului și de dispozițiile legale aplicate în cauză, Curtea de Apel a reținut
că acesta este întemeiat pentru următoarele considerente:
Din probele administrate
anterior, cât și din depoziția martorului audiat urmare a indicațiilor date de I.C.C.J.,
rezultă că la data promovării acțiunii terenul proprietatea reclamantului-apelant
era ocupat de pârâtul T.C.I., că așa era situația de fapt rezultă din Rezoluția
din 11 aprilie 2012 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Răcari dată în dosarul
penal nr. 1799/P/2010 în care s-a menționat că ambele părți dețin titluri de proprietate
care sunt în măsură să justifice eventualele acțiuni posesorii, din referatul de
neînceperea a urmăririi penale nr. 161182/2010 dat în același dosar din care rezultă
că în urma cercetărilor efectuate a fost identificată persoana care a depozitat
pietrișul și a cosit vegetația (de pe terenul reclamantului) în persoana numitului
T.C.I., menționându-se de asemenea și efectuarea lucrărilor pe terenul identificat
cu numerele cadastrale AA/2006, BB/2006 și CC/2008 actualul DD – terenul pârâtului.
La suportarea cheltuielilor
de judecată au fost obligați în solidar pârâtul-intimat T.C.I., dar și Primăria
T., care nu a dat eficiență notificărilor OCPI Dâmbovița, continuând să avizeze
planurile parcelare care nu corespundeau realității, negând dreptul apelantului-reclamant
pe parcursul procesului.
Față de toate considerentele
arătate, s-a admis apelul declarat de reclamant și s-a schimbat în parte sentința
în sensul respingerii capătului de cerere privind revendicarea terenului ca rămas
fără obiect și admiterii cererea reclamantului de obligare a pârâților la plata
cheltuielilor de judecată.
Sub acest ultim aspect,
au fost obligați pârâții T.C.I. în solidar cu Comuna T.i prin primar să plătească
statului suma de 4786 RON reprezentând taxă judiciară de timbru pentru care reclamantul
a beneficiat de scutire, conform art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008.
Aceeași pârâți a fost
obligați să plătească reclamantului-apelant suma de 4960 RON cheltuieli de judecată
reprezentând onorarii avocat și expert, menținându-se restul dispozițiilor sentinței
atacate.
Împotriva deciziei
nr. 464 din 13 mai 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, au declarat
recurs reclamantul
G.M. și pârâtul T.C.I.
Recurentul
reclamant G.M., a susținut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate.
Prin dispozitivul deciziei
civile nr. 464/2014, instanța a obligat intimații pârâți la plata sumei de
4960 RON reprezentând onorariu de avocat și onorariu de expert. Din însumarea cuantumului
celor doua onorarii rezultă suma de 5.960 RON (4.960 + 1000), concluzionându-se
că instanța a omis să adauge la cheltuielile de judecată onorariul expertului.
Având în vedere aceste
aspecte, se consideră că există o contradicție între considerentele hotărârii, care
subliniază îndreptățirea recurentului-reclamant de a solicita toate cheltuielile
de judecată efectiv achitate pe parcursul soluționării prezentului dosar, și dispozitivul
deciziei recurate care acordă numai o parte din aceste cheltuieli, fiind astfel
pe deplin aplicabil motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
La termenul din 16
ianuarie 2015, Înalta Curte a invocat excepția inadmisibilității recursului declarat
de reclamant în raport de dispozițiile art. 281
2a
C. proc. civ.
Față de excepția invocată
din oficiu, Înalta Curte apreciază că este întemeiată și o va admite ca atare pentru
următoarele considerente:
Astfel, prin
cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. 6029/120/201* din
11 iunie 2014, petentul G.M. a solicitat completarea deciziei civile nr. 464 pronunțată
la 13 mai 2014 de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. 6029/120/2011 și îndreptarea
erorii materiale strecurată în dispozitivul aceleiași decizii cu privire la suma
acordată reprezentând onorariul de avocat și onorariul de expert.
Prin decizia
civilă nr. 795 din data 9 septembrie 2014 s-a dispus
completarea deciziei civile
nr. 464 pronunțată la 13 mai 2014 de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. 6029/120/2011*
în sensul că aceiași pârâți sunt obligați să plătească reclamantului, în solidar
cu comuna T. prin primar, suma de 4786 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă
de timbru achitată de acesta.
De asemenea, s-a dispus
îndreptarea erorii materiale strecurată în aceeași hotărâre în sensul că onorariul
de expert și onorariul de avocat sunt în cuantum de 5960 RON și nu 4960 RON cum
din eroare s-a menționat.
Înalta Curte de Casație
și Justiție constată că, față de dispozițiile art. 281
2a
C. proc. civ.,
inadmisibilitatea prezentului recurs este prioritară față de rămânerea fără obiect
a acestei căi de atac, motiv pentru care recursul declarat de reclamantul G.M. va
fi respins ca inadmisibil, întrucât dispozițiile art. 281
2a
C. proc.
civ. actualizat prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea
soluționării proceselor prevăd că îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor
potrivnice sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului,
ci numai în condițiile art. 281-281
2
C. proc. civ.
Această normă este aplicabilă
proceselor începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 astfel cum prevede
art. XXII alin. (2) din acest act normativ. Prezenta acțiune a fost formulată la
data de 24 februarie 2011, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, (publicată
în M. Of. nr. 714/26.10.2010) și asume după data de 26 noiembrie 2010 fiind deplin
aplicabile dispozițiile art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010.
Recurentul T.C.I. a declarat
recurs împotriva deciziei civile nr. 464 din 13 mai 2014 a Curții de Apel Ploiești
la data de 13 iunie 2014.
Cu privire la recursul
declarat de pârâtul T.C., Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat excepția
tardivității acestui recurs.
Potrivit dispozițiilor
art. 303 C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau
înlăuntrul termenului de recurs. Aceste dispoziții trebuie coroborate cu dispozițiile
art. 301 C. proc. civ. care prevăd că termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea
hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Acest termen de recurs curge de la data
când părții i-a fost comunicată copie de pe hotărâre, în speță, decizia nr. 464
din 13 mai 2014, a Curții de Apel Ploiești (comunicată la 26 mai 2014).
Dispozițiile art. 103
C. proc. civ. prevăd că neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui
act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul în care legea
dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare
mai presus de voința ei.
Cum recursul declarat
la data de 13 iunie 2014 a depășit termenul de 15 zile prevăzut de art. 303 C. proc.
civ., instanța apreciază că acesta este tardiv și, în consecință, va fi respins.
Pentru aceste
considerente, se va respinge ca inadmisibil recursul declarat de
reclamantul
G.M.
împotriva deciziei nr. 464 din 13 mai 2014 a Curții
de Apel Ploiești, secția I civilă, și se va respinge ca tardiv recursul declarat
de pârâtul
T.C.I.
împotriva aceleiași decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil,
recursul declarat de reclamantul
G.M.
împotriva
deciziei nr. 464 din 13 mai 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.
Respinge, ca tardiv formulat,
recursul declarat de pârâtul
T.C.I.
împotriva aceleiași
decizii.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică astăzi, 16 ianuarie 2015.