ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5057/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5057/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

La

data de 23 iulie 2008 reclamanta I.M.M. a chemat în judecată pe pârâții O.D.G.,

O.A.M., S.D.L. și S.C.M., solicitând să fie obligați să-i lase în deplină

proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 292 mp situat în

București, str. Dr. Grigore Romniceanu, sector 5 și să se constate nulitatea absolută

a

contractelor de vânzare-cumpărare

autentificate din 16 februarie 2007 și

din 17 aprilie 2007.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin

titlul de proprietate din 7 septembrie 1999 i s-a restituit în proprietate

terenul situat în București, str. Dr. Grigore Romniceanu, sector 5, în

suprafață de 292 mp, conform prevederilor art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991,

la data de 27 iunie 2000 intabulându-l în Cartea funciară, conform încheierii nr.

4760 din 27 iunie 2000.

La data de 11 februarie 2008, când s-a prezentat la

sediul Direcției de Impozite și Taxe Locale Sector 5 pentru a achita impozitul

aferent anului 2008, așa cum a procedat în fiecare an, i s-a comunicat că

terenul a fost vândut și rolul este închis.

În urma demersurilor făcute la D.I.T.L. - Sector 5 și

la Biroul de Carte Funciară - Sector 5 a aflat că terenul s-a vândut pârâților

S. la 16 februarie 2007, iar aceștia l-au revândut pârâților O., la 17 aprilie 2007,

de la birourile notariale procurând și contractele de vânzare-cumpărare, cu

actele ce au stat la baza înstrăinărilor, iar pentru că niciodată nu s-a

întâlnit și nu a negociat cu vreunul dintre pârâți, sau cu vreun mandatar al

acestora, asupra vânzării terenului, respectiv nu a semnat vreun act și nu a

încasat vreo sumă de bani de la aceștia, în paralel a formulat și o plângere

penală, întrucât prin folosirea unei cărți de identitate false, respectiv

falsificarea semnăturii și a titlului său de proprietate s-a reușit scoaterea

terenului din patrimoniul său. Totodată, a susținut și faptul că prețurile

ambelor vânzări sunt neserioase în raport cu cele ce sunt practicate pe piața

liberă.

Reclamanta a susținut că: ambele titluri ale pârâților

sunt lovite de nulitate, deoarece nu a existat acordul său cu privire la

vânzare și nu a semnat nici un document în acest sens; actul său de identitate

folosit la prima vânzare a fost falsificat, în sensul că are o altă serie și un

alt număr, mențiuni greșite la adresă, altă dată a emiterii și o altă

fotografie; titlul de proprietate nr. x/1999 folosit la prima vânzare este

falsificat, scrisul acestuia având o dimensiune mai mică, ștampila emitentului

mai mică și cu un alt caracter de litere, în același fel ca anterior fiind și

ștampila Biroului de Carte Funciară; procesul-verbal din 15 decembrie 1999

folosit la prima vânzare a fost fals; semnătura vânzătoarei M.M.I., de pe

cererea către notar, în vederea autentificării actului de vânzare-cumpărare a

fost falsificată; certificatul de atestare fiscală din 14 februarie 2007

conține mențiuni false cu privire la achitarea integrală a obligațiilor

fiscale, întrucât aceasta a achitat impozitul la data de 06 martie 2007, iar

semnătura de pe actul de vânzare-cumpărare din 16 februarie 2007 este

falsificată.

În final, reclamanta a arătat că la compararea

titlurilor de proprietate se va putea constata că titlul său provine prin

reconstituirea dreptului de proprietate de la stat, iar titlul pârâților

provine prin falsificarea titlului său de proprietate, falsificările de

semnătură în ceea ce o privește pe reclamantă, din cartea de identitate și din

contractul de vânzare-cumpărare pentru care aceasta nu și-a exprimat niciodată

consimțământul, respectiv că titlul pârâților practic nu există, că titlul

reclamantei a fost intabulat în anul 2000, în timp ce pârâții și-au intabulat

titlul în anul 2007.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 C.

civ.

Prin întâmpinarea din data de 24 octombrie 2008 (filele

108-112) și ulterior, pârâții O.D.G. și O.A.M. au solicitat respingerea

acțiunii, invocând excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și

excepția lipsei calității lor procesuale pasive, iar, în ceea ce privește

fondul cauzei, au solicitat respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată, cu

obligarea reclamantei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate în

dosar.

Prin întâmpinarea din data de 17 aprilie 2009, pârâții S.D.L.

și S.C.M. au solicitat respingerea acțiunii

reclamantei

ca fiind neîntemeiată, achiesând la apărările pârâților O. Au arătat că

reclamanta nu a indicat motivul de nulitate iar, în condițiile în care, sunt

corecte susținerile din acțiune, în sensul că persoana de la care aceștia au

cumpărat terenul este alta decât proprietarul, urmează a se avea în vedere

faptul că au fost în eroare cu privire la calitatea persoanei cu care s-a

contractat, părțile aflându-se în situația prevăzută de art. 954 alin. (2) C.

civ.: „Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a

contractat, afară numai când considerația persoanei este cauza principală

pentru care s-a făcut convenția”.

Totodată, au susținut că nu le este imputabilă falsa

reprezentare a realității în ceea ce privește calitatea persoanei cu care au

contractat, specifică viciului de consimțământ, întrucât au cumpărat ca urmare

a unui anunț în ziar și au revândut terenul tot printr-un anunț în ziar,

perfectarea actelor durând suficient de mult timp pentru ca petenta să

acționeze, dacă aceasta considera că terenul îi aparține.

Au mai arătat că tranzacția s-a efectuat cu bani

lichizi întrucât cumpărătorul a aflat că suma de bani percepută drept comision

bancar ar fi exagerat de mare, astfel încât, după ce inițial își manifestase

voința de a efectua plata prin cont bancar, s-a optat pentru plata cash.

Prin încheierea pronunțată de Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, la data de 25 septembrie 2009, ca urmare a admiterii cererii de

strămutare formulată de pârâții O., conform încheierii nr. 7029 din 29 iunie 2009,

pronunțată de I.C.C.J. București în Dosarul nr. 540/1/2009, s-a dispus

înaintarea Dosarului cauzei nr. 28295/3/2008 la Tribunalul Vâlcea.

În urma strămutării cauzei, acțiunea reclamantei a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea sub nr. 3483/90 din 19 octombrie 2009.

Astfel învestit, Tribunalul Vâlcea prin sentința civilă

nr. 269 din 1 aprilie 2010 a respins excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantei și excepția lipsei calității procesuale pasive, invocate

de pârâții O.D.G. și O.A.M., a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta I.M.M.

și a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare

autentificate din 16 februarie 2007 la Biroul Notarilor Publici Asociați „M.D. și

A.L.” din București și din 17 aprilie 2007 la Biroul Notarial „E.” din

București.

Au fost obligați pârâții O.D.G. și O.A.M. să-i lase

reclamantei în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 292 mp,

situat în București, str. Grigore Romniceanu, sector 5 (cadastrul având 334,318

mp), astfel cum este identificat prin schița depusă la fila 126 Dosar nr. 28295/3/2008,

anexată la raportul de E.iză tehnică judiciară întocmit de E. ing. Stan

Constanța, schiță ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.

A fost respins capătul de cerere în revendicare față de

pârâții S.

Pârâții O.D.G. și O.A.M., S.D.L. și S.C.M. au fost

obligați în solidar la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată către

reclamantă și la 12.811 lei către Statul Român.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut

următoarele:

Prin acțiunea introductivă reclamanta a înțeles să

învestească instanța atât cu o cerere având ca obiect constatarea nulității

absolute a celor două contracte de vânzare - cumpărare, în legătură cu care a

pretins că nu a fost parte și nu și-a dat acordul (consimțământul) la

perfectarea acestora, totodată, invocând și alte motive de nulitate, între care

uzul de fals și falsificarea unor acte doveditoare ale dreptului de proprietate

și semnăturii acesteia în calitate de pretinsă vânzătoare, înscrisuri ce au

stat la baza încheierii contractului din 16 februarie 2007, urmat de cel

încheiat între pârâți la data de 17 aprilie 2007, prețul neserios etc, cât și

cu un capăt de cerere în revendicarea imobilului-teren ce a făcut obiectul

celor două contracte.

În privința primului capăt de cerere, contrar celor afirmate

pe cale de întâmpinare de pârâții din dosar, indiferent de modul în care a

înțeles reclamanta să-și argumenteze în concret pretențiile deduse judecății

sub acest aspect, din analiza motivelor pe care se întemeiază cererea de

chemare în judecată, prin prisma reglementării de la art. 112 alin. (1) pct. 4 C.

proc. civ., este fără îndoială că acțiunea nu poate fi calificată decât ca una

în constatarea nulității absolute a celor două contracte de înstrăinare a

imobilului revendicat de la pârâți, iar nicidecum ca și o cerere în anularea

contractelor de vânzare-cumpărare respective, pretins încheiate în dauna

intereselor acesteia, ca adevărat proprietar al bunului litigios, și prin

falsificarea în mod fraudulos a unor date esențiale din actele prealabile

utilizate, manopere fără de care nu s-ar fi încheiat contractele a căror

nulitate se solicită.

În acest context, în cadrul procesual creat de titulara

dreptului la acțiune, fiind evident că nu s-a urmărit anularea actelor prin

invocarea unor motive ce țin de regimul juridic al nulității relative,

reclamanta justificând foarte clar demersul făcut în justiție, în speță, tocmai

prin faptul că terenul ce face obiectul contractelor în discuție și la care nu

a participat, a fost înstrăinat prin fals și fără voința acesteia, considerând

că sunt nule absolut, chiar dacă se face trimitere și la prețul neserios,

tribunalul a înlăturat susținerile pârâților cu privire la excepțiile invocate,

apreciind că acestea sunt neîntemeiate.

Tribunalul, în temeiul dispozițiilor art. 129 alin. ultim

C. proc. civ., a apreciat că motivele invocate se circumscriu regimului juridic

al nulității absolute al actelor contestate și a analizat cererea reclamantei

din această perspectivă.

De asemenea, în privința acțiunii în revendicare, chiar

dacă reclamanta nu este parte în contractul de vânzare cumpărare din 17 aprilie

2007, încheiat între pârâții S.D.L. și S.C.M., în calitate de vânzători și

pârâții O.D.G. și O.A.M., în calitate de cumpărători, de vreme ce se invocă

tocmai calitatea de adevărat proprietar al bunului revendicat, reclamanta justifică

un interes legitim în promovarea acesteia.

Pe cale de consecință, înlăturând susținerile formulate

de pârâți sub ambele aspecte, ținând cont și de împrejurarea că în astfel de

acțiuni, potrivit practicii judiciare constante a instanțelor judecătorești

naționale, adevăratul proprietar al bunului - imobil nu poate cere anularea

actului de înstrăinare decât atunci când este vorba de existența unei nulități

absolute, cum este cazul și în acest dosar, reclamanta fiind un terț față de

contract, fiind de principiu că, dacă înstrăinarea unui bun se face între un

vânzător, care nu este proprietarul bunului și un terț în calitate de

cumpărător, bunul nu iese din patrimoniul adevăratului proprietar, care rămâne

liber să dispună de acesta, reținând că în prezenta acțiune, privită în

întregul ei, reclamanta justifică atât calitatea procesuală (activă), cât și

legitimarea din punct de vedere procesual-pasiv a pârâților, instanța a respins

ambele excepții ridicate în mod expres de către pârâții O., ca neîntemeiate.

Cât privește fondul pricinii, prima instanță a reținut

că reclamanta, cu titlul de proprietate înregistrat din 07 septembrie 1999,

eliberat de Prefectura Municipiului București și procesul-verbal de punere în

posesie din 15 decembrie 1999 eliberat de Comisia locală de aplicare a Legii nr.

18/1991 a Sectorului 5 București, a făcut dovada dreptului de proprietate

funciară asupra terenului în suprafață de 292 mp, situat în intravilanul

Municipiului București, str. Dr. Romniceanu Grigore, sectorul 5, identificat

prin dimensiunile și vecinătățile consemnate în planul de situație, anexă la

procesul-verbal de punere în posesie: la Nord - str. Dr. R.G., la Sud – M.M.,

la Est - alee circulație pietonală (scara) și Vest - teren viran (Primărie),

respectivul imobil fiind trecut în proprietatea reclamantei prin Ordinul

Prefectului nr. 896 din 17 august 1999, conform cu prevederile art. 36 alin. (5)

din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, republicată.

Prin încheierea nr. 4760 din 24 august 2000 emisă în Dosarul

nr. 4760 din 27 iunie 2000 de judecătorul din cadrul Judecătoriei Sectorului 5

București, delegat la Biroul de carte funciară, în temeiul art. 50 din Legea nr.

7/1996 s-a dispus intabularea dreptului de proprietate, drept dobândit prin

restituire în baza legilor de fond funciar, în C.F.

Din schița întocmită de E. tehnic Săftoiu Vasile, E.

autorizat de către O.N.C.G.C. și vizată de Oficiul de Cadastru, Geodezie și

Cartografie al Municipiului București, a rezultat că terenul astfel restituit

reclamantei, situat în str. Dr. Grigore Romniceanu, are în fapt o suprafață

reală de 334,318 mp.

Din certificatele de atestare fiscală depuse în dosar,

a rezultat că reclamanta a plătit până în anul 2007 inclusiv, taxele și

impozitele datorate bugetului pentru terenul de 292 mp, înscris la rolul

agricol sub nr. 50326437, însă, ulterior, bunul figurând ca fiind înstrăinat

prin vânzare, conform celor comunicate de Direcția Impozite și Taxe Locale

Sector 5, a fost în imposibilitate de a proceda ca atare.

Martora J.M.L., audiată la cererea reclamantei (fila

193 Dosar nr. 3483/902009) a confirmat susținerile reclamantei.

Pârâții S.D.L. și S.C.M., au invocat faptul că,

potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 16 februarie 2007

la Biroul Notarilor Publici Asociați M.D. și A.L. din București, au dobândit

terenul de la reclamantă prin cumpărare, apărându-se și în sensul că, în măsura

în care, sunt corecte susținerile acesteia că au cumpărat terenul de la altă

persoană decât proprietarul bunului, aceștia s-ar afla în prezența situației

prevăzută de textul art. 954 alin. (2) C. civ., respectiv: „Eroarea nu produce

nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când

considerația persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenția”.

O astfel de apărare a acestor pârâți nu a fost primită,

fiind înlăturată ca neîntemeiată, deoarece contractul de vânzare-cumpărare de

care aceștia se prevalează în justificarea dreptului lor de proprietate a fost

perfectat prin falsificarea semnăturii titularei dreptului și a altor elemente

esențiale din actele care au stat la baza întocmirii acestui contract.

Falsul grosolan al datelor din actele menționate a reieșit

foarte clar și cu ocazia confruntării de către instanță între înscrisurile

depuse în copie la dosar cu originalul acestora și utilizate la așa zisa

vânzare-cumpărare.

Tot astfel, în ceea ce privește procesul-verbal de punere în

posesie nr. x/1999, a cărui copie de la fila 6 dosar corespunde actului

prezentat în original, în copia acestuia de la fila 49, apare o diferență în

sensul că semnătura persoanei de la poziția „am primit - numele și prenumele”,

este brusc întreruptă, respectiv prima literă „M” este altfel alăturată de

restul literelor acelei semnături.

Totodată, la o simplă examinare a actelor dosarului se

observă falsul unor date în ceea ce o privește pe reclamantă și în cazul cărții

de identitate utilizate de „părțile contractante” de la data autentificării

vânzării-cumpărării din 16 februarie 2007, întrucât actul de identitate

utilizat (f. 12) nu corespunde cu originalul, în sensul că prezintă mențiuni

greșite la adresa de domiciliu, o altă serie și un alt număr, o altă dată a

emiterii și o altă fotografie, fiind fără tăgadă de dubiu că reclamanta nu ar

fi apelat la folosirea unor acte falsificate în ipoteza unei reale înstrăinări

a bunului.

S-a confirmat și susținerea din acțiune în sensul că și

actul de atestare fiscală din 14 februarie 2007 (fila 15) conține mențiuni

false cu privire la achitarea integrală a impozitului și taxelor datorate pe

anul 2007, deoarece reclamanta le-a achitat în fapt la data de 06 martie 2007,

conform chitanței C.E.C. depusă fila 314 Dosar nr. 3483/90/2009, cum și

împrejurarea că semnătura de pe cererea adresată notarului în vederea

redactării și autentificării actului de vânzare-cumpărare nu aparține

reclamantei „vânzătoare”, lucru ce nu poate fi combătut de cumpărătorul S.D.L.,

cel care a semnat la rândul său respectiva cerere (fi 1).

Așa fiind, față de modul concret în care s-a acționat,

în frauda legii și a intereselor legitime ale adevăratului proprietar, atât

înainte cât și la momentul în care s-a trecut la autentificarea contractului de

vânzare-cumpărare nr. 198/2007, fiind de prezumat și concursul unor terțe

persoane la realizarea acestor manopere, au fost înlăturate și celelalte

apărări formulate de pârâții S., ca nefondate.

De altfel, în urma înaintării raportului de constatare

tehnico-științifică grafoscopică din 27 martie 2008 efectuat de specialiști din

cadrul Direcției Generale de Poliție a Municipiului București în Dosarul penal nr.

1665/P//2008, la care sunt anexate și celelalte înscrisuri care au stat la baza

întocmirii lucrării tehnice de specialitate (filele 224-232 Dosar nr. 3483/90/2008),

instanța a reținut ca fiind cert stabilit faptul că, în realitate: „semnătura

depusă la rubrica «Vânzătoare» a contractului de vânzare - cumpărare

autentificat din 16 februarie 2007 nu a fost executată de I.M.M.”, aspect

comunicat și reclamantei cu adresa din 21 aprilie 2008 a Poliției Sectorului 5

- Secția 17 Poliție, din cadrul D.G.P. a Municipiului București - fila 9 din

dosar).

După ce pârâtul S.D.L. a „cumpărat” prin astfel de

mijloace terenul de 292 mp (în total 334,318 mp, conform măsurătorilor

cadastrale), și după ce în prealabil ambii soți pârâți S. au înscris terenul de

292 mp (plus suprafața de 42,31 mp, în folosință) la rolul lor agricol, în baza

cererii-declarații din 02 aprilie 2007 (conform certificatului de atestare

fiscală din 03 aprilie 2007 - fila 22) și în cartea funciară, conform

încheierii din 02 martie 2007 a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară

București - Sector 5, dând anterior anunțuri de vânzare a respectivului imobil,

aceștia au încheiat la scurt timp, mai precis la 12 martie 2007, cu pârâții O.D.G.

și O.A.M. și antecontractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 467 la

Biroul Notarial „E.” - București (filele 19-20 dosar), prin care s-a convenit

vânzarea lui către aceștia din urmă, cu prețul de 450.000 euro (echivalentul a

1.519.245 RON), din care s-a și achitat 50.000 euro.

Prin aceeași încheiere nr. 179978 din 02 martie 2007,

dată în dosarul nr. 719978 din 19 februarie 2007 (fila 281 dosar), s-a dispus

și radierea înscrierii dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, însă

aceasta nu a fost comunicată decât lui S.D.L., cum reiese din chiar cuprinsul

respectivei încheieri.

Prin certificatul de urbanism din 12 aprilie 2007,

obținut de pârâtul S.D.L. de la Primăria Sectorului 5 București, înainte de

încheierea contractului nr. x/2007, se atestă că pe terenul în suprafață de 292

mp „ce se solicită a fi înstrăinat se pot autoriza construcții noi conform

caracterului zonei”.

După ce ambii pârâții au solicitat aceluiași Birou Notarial „E.”,

din București, redactarea și întocmirea actului autentic, conform celor

convenite anterior, potrivit cererii de la fila 23 dosar, la data de 17 aprilie

2007, s-a perfectat și cel de-al doilea contract a cărui nulitate se solicită,

respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2007, prin

care pârâții S. au înstrăinat pârâților O. terenul în litigiu în suprafață de

292 mp (334,318 mp din măsurătorile cadastrale), cu mențiunea că la negocierile

dintre pârâți și la notariat au fost prezentate și înscrisurile care au stat la

baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 16 februarie 2007, după

cum reiese și din conținutul acestuia, vânzătorul S.D.L., înstrăinând terenul,

personal și ca mandatar al soției sale S.C.M. în baza procurii autentificată

din 12 martie 2007 de B.N. „E.” (nerevocată până în prezent), garantând pe

cumpărători de orice evicțiune, totală sau parțială, conform art. 1337 C. civ.

La solicitarea B.N. „E.” (notar E.C.) către Agenția

Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară - Sector 5, contractul de

vânzare-cumpărare nr. x/2007 a fost înscris pe numele pârâților O. în cartea

funciară - București, conform încheierii nr. 790424 din 18 aprilie 2007 a

Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară București, Sector 5 (f. 166 Dosar

nr. 3483/2009).

S-a mai reținut că pârâții O., așa cum au precizat la interogatoriu,

au aflat despre vânzarea terenului în litigiu de pe site-urile agențiilor

imobiliare din București, respectiv că vânzarea - cumpărarea a fost

intermediată de către R.D.C. (actualmente P.), ca reprezentant al agenției

denumită „Agenția Imobiliară „C.R.D.D.B.”, cu care s-a încheiat și un contract

de vizionare și comision în acest scop (prin tatăl pârâtei), iar persoana în

cauză audiată ca martor (filele 246-247) a confirmat că plata prețului real

convenit de părți, acela în cuantum de 450.000 euro, a fost achitat cash

vânzătorului, la cererea acestuia din urmă, deși banii erau depuși atunci la

Bancă, iar aceasta deoarece vânzătorul nu ar fi dorit să plătească nici un

comision la retragerea lor din Bancă.

Martora pârâților O. a declarat că a participat atât la

încheierea antecontractului cât și a contractului de vânzare-cumpărare,

vizionând terenul împreună cu părțile, cu mențiunea că tatăl pârâtei O. (A.A.)

a fost sursa fondului pentru cumpărarea terenului în vederea edificării unei

construcții, respectiv că aceasta nu a constatat nereguli în privința actelor

prezentate, pârâților, cunoscând că banii au fost dați vânzătorului de

cumpărători la biroul notarial, contractul de vizionare nr. 161/17 aprilie 2007

pentru intermedierea cererii de cumpărare a unui imobil, încheiat între SC C.R.D.D.

SRL și tatăl pârâtei fiind depus în copie la filele 255 - 256 și 392 - 393 din Dosarul

nr. 3483/90/2009.

Pârâtul O.D.G., având funcția de ofițer specialist în

cadrul Corpului de control al ministrului Administrației și Internelor, a

declarat la interogatoriul luat la cererea reclamantei (fila 244) că s-a

interesat de identitatea vânzătorilor la Centrul Național al Bazelor de Date și

Evidența Persoanelor (C.N.B.D.E.P.), cu ocazia încheierii antecontractului de

vânzare cumpărare din 12 martie 2007, dar „nu au fost probleme”, iar conform

propriilor precizări și potrivit actelor existente în dosar, a vizionat terenul

în discuție în lunile ianuarie, februarie sau martie 2007, însă nu a verificat

titlul de proprietate din 07 septembrie 1999 și celelalte acte prezentate de

către vânzător la notariat, ci doar le-a citit, ambii pârâți relatând că nu au

observat nereguli la înscrisurile respective.

Același pârât a menționat că nu i s-a părut nefiresc

nici faptul că vânzătorul înstrăinează terenul către aceștia la numai două luni

după ce fusese cumpărat și că nu are cunoștință de faptul că cel în cauză este

trimis în judecată pentru infracțiuni săvârșite în tranzacții imobiliare de

același gen, precum aceea din acțiunea de față.

Conform adresei nr. 251063 din 16 octombrie 2008 emisă

de Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor către Tribunalul

București (fila 106 dosar), a rezultat că S.D.L. figurează în baza de date cu

domiciliul în mun. Pitești, str. Bradului, județ Argeș, la aceeași adresă de

domiciliu soția pârâtă S.C.M. (singura diferență fiind „se. B”, la același

imobil), dar pârâtul figurând și cu mențiunea de „emigrat în Spania în 1992”.

Așa cum s-a demonstrat în dosar, pârâtul S. figurează

în calitate de inculpat în Dosarul nr. 1174D/3/2009 al Tribunalului București, secția

penală, având ca obiect infracțiuni de corupție (Legea nr. 78/2000) - art. 215

alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. și art. 291 C. pen., din Rechizitoriul

întocmit la data de 23 martie 2009 de către Parchetul de pe lângă Tribunalul

București, în Dosarul nr. 2919/P/2007, rezultând că acesta a fost cercetat,

alături de alți inculpați, pentru săvârșirea infracțiunilor de complicitate la

tentativă la înșelăciune, prev. și ped. de art. 26, combinat cu art. 20

raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen., în activitatea sa

infracțională reținându-se că s-a folosit, cu concursul unei alte persoane

interpusă în tranzacție (ca și în cazul în speță), de un contract de vânzare

falsificat, iar contractul având ca obiect terenul supus vânzării neexistând în

realitate, stabilindu-se că inculpații aveau acces la actele originale de

proprietate existente în arhiva Direcției de Taxe și Impozite Locale, de unde

erau reperate și datele de identitate ale adevăratului proprietar, din actele

de cercetare penală reieșind, deci, că același pârât s-a mai folosit de un

contract de vânzare - cumpărare falsificat și de o persoană interpusă, făcând

anterior și demersurile pentru a obține întabularea dreptului de proprietate,

în încercarea de a vinde un alt imobil, cu o valoare aproximativă de 531.000 euro.

Rezumând cele mai

sus reținute din probatoriu, cu precizarea că, în

privința pârâților S.,

deoarece aceștia nu s-au prezentat pentru a răspunde la interogatoriul solicitat

de reclamantă (filele 402-411 dosar), deși au fost legal citați, s-a făcut și

aplicațiunea dispozițiilor art. 225 C. proc. civ., înlăturând apărările și

susținerile invocate de către pârâții din dosar referitoare la fondul capătului

de cerere având ca obiect constatarea nulității contractelor de

vânzare-cumpărare, instanța a admis această cerere ca fiind întemeiată, astfel

cum a fost formulată.

Așa cum s-a reținut la soluționarea excepțiilor,

reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a actelor autentice de

vânzare-cumpărare, în considerarea faptului că terenul care a făcut obiectul

celor două vânzări succesive nu aparține vânzătorilor S. și pentru faptul că

aceasta nu a avut calitatea de vânzător în primul contract de

vânzare-cumpărare, act la care nu și-a dat acordul.

În principiu, pentru perfectarea unui astfel de

contract este necesar ca vânzătorul să fie titularul dreptului ce se înstrăinează,

altfel, vânzătorul nu poate transmite cumpărătorului dreptul care face obiectul

contractului, iar bunul nu iese din patrimoniul adevăratului proprietar, care

rămâne liber să dispună de acesta, iar adevăratul proprietar, ca și terț față

de contract, putând să ceară anularea actului de înstrăinare numai atunci când

este în discuție existența unei nulități absolute.

Tribunalul a reținut, în privința pârâților S.,

raportat la probele administrate că nu pot fi considerați cumpărători (și

consecutiv, vânzători) de bună-credință în contractele suspuse judecății,

respectiv că acestora nu le poate profita nici reglementarea cuprinsă la art. 954

alin. (2) C. civ., referitoare la pretinsa eroarea asupra persoanei cu care s-a

contractat (de către S.D.L.) la 16 februarie 2007, fiind dovedit modul

fraudulos în care s-a acționat pentru așa-zisa lor „cumpărare” a terenului

proprietatea reclamantei.

Referitor la apărările de fond formulate de pârâții O.

cu privire la protecția dreptului lor dobândit cu că pârâții O. nu au acționat

cu diligenta necesară și că nu au făcut toate demersurile posibile spre a se

informa asupra realității actelor și a terenului, pentru a se prevala de

dobândirea dreptului conform erorii comune și invincibile.

În literatura juridică, efectul nulității este conținut

în expresia: quod nullum est, nullum producit effectum (ceea ce este nul nu

poate produce nici un efect).

Este adevărat că, așa cum au învederat pârâții din prezenta

cauză, sunt cazuri când una sau mai multe persoane expun în mod public anumite

conduite din care terții trag o anume concluzie cu privire la o stare de fapt

și de drept.

În astfel de situații, aparența este constituită

dintr-o situație veridică, dar contrară realității, iar ea poate să creeze, în

anumite condiții și împrejurări, o situație juridică valabilă, deși dreptul

aparent este un drept imaginar, terții încrezându-se în existența acestuia,

deși dreptul nu are în fapt nici o bază reală.

O persoană, fără a fi titularul real al unui drept, dar

îndeplinind un act juridic în această calitate (de fapt, fără a avea o calitate

reală), actul instrumentat își va produce pe deplin efectele și împotriva

titularului veritabil al dreptului, care se va putea prevala, totuși, în contra

celor în cauză, de inopozabilitatea actului.

În corelația dintre aparență și buna-credință, eroarea

terților (în lipsa căreia nici nu ar exista aparență), trebuie să fie comună {error

communis) și individuală.

Legea civilă (art. 1898 C. civ.) consideră că

buna-credință este prezumată în orice raport juridic, producând efecte juridice

proprii, după cum și dolul, frauda, sau abuzul de drept, ca expresii ale relei-credințe,

produc efecte juridice proprii, aceasta fiind definită în doctrină drept credința

eronată și scuzabilă, protejată de lege, constând în a crede din eroare că se

acționează conform normei legale.

Dacă o persoană,

titular aparent al unui drept, încheie un act juridic

cu un terț de

bună-credință, actul poate fi declarat valabil și chiar opus adevăratului

titular al dreptului, numai când titularul aparent al dreptului creează o

eroare comună la toți membrii comunității, cu care el intră în relații sociale

(dar nu neapărat la toți), de așa natură încât fiecare dintre ei îl consideră

adevăratul titular.

Pe de altă parte, terțul, cu care titularul aparent

încheie actul juridic, este în eroare el însuși, caz în care, eroarea devine

factorul determinant al bunei-credințe.

Deci, conform celor de mai sus, principiul validității

aparenței în drept „error communis facit jus” (eroarea comună creează/

statornicește dreptul) cuprinde două elemente esențiale: buna-credință a

terțului ce încheie actul cu titularul aparent și existența unei erori comune,

constând în convingerea formală și general admisă că titularul aparent este

însuși adevăratul titular al dreptului, fiind vădit că între titularul

veritabil (adevăratul proprietar) al dreptului de proprietate și terțul

subachizitor (de bună-credință) nu există nici un raport juridic.

Este necesar însă ca persoana în cauză să se fi aflat

într-o „eroare legitimă”, invincibilă și de neînlăturat, în care ar fi putut să

se afle orice persoană rezonabilă, ca elemente materiale ale aparenței în drept

putând fi enumerate: o măsură de publicitate, un act juridic sau unele

împrejurări de fapt, notorietatea publică și persistența acesteia timp

îndelungat, în sensul perpetuării în timp a convingerii formate din partea

tuturor că titularul aparent este titularul veritabil al dreptului.

Or, pentru pârâții O., numai încrezându-se într-o

situație aparentă creată artificial de vânzător: prin încheierea primului

contract pe baza unor acte falsificate, înscrierea terenului în C.F. și la

rolul agricol și obținând de la primărie un certificat în care se face mențiune

că pe teren se poate construi (obiectiv esențial urmărit de cumpărător), dar

neefectuând minime verificări în privința realității actelor ce au stat la baza

primului contract de vânzare-cumpărare și la persoana vânzătorului, cu atât mai

mult cu cât acesta din urmă a vândut terenul la numai 2 luni de la pretinsa

achiziție, timp în care este evident că nu avea cum să devină de notorietate „dobândirea”

dreptului său de proprietate, chiar dacă fusese înscris în C.F., în condițiile

în care mijloacele mass media din București au făcut și fac în mod frecvent

anunțuri publice cu privire la situații similare de tranzacții imobiliare

ilegale, nu se poate reține că s-au aflat în situația favorabilă instituită de

o aparență care să conducă la salvarea actului juridic de la sancțiunea

nulității, respectiv că s-ar fi aflat într-o eroare comună, invincibilă - de

neînlăturat, pentru a se recunoaște, astfel, ca fiind legală operația ce

încalcă în realitate normele legale.

În doctrină s-a afirmat (valabil și în cazul în speță)

că, în acest demers al terțului trebuie stabilit dacă perspicacitatea și

prudența celui în cauză (apreciere in concreto), puteau să înlăture eroarea,

prin raportare la media oamenilor mijlocii (apreciere in abstractei), pentru o

astfel de persoană luându-se în considerație, de pildă: gradul de pregătire

generală, calitățile profesionale, timpul de reflecție etc.

Tribunalul a apreciat că pârâții O., intelectuali fiind

și la gradul de pregătire generală al acestora, mai ales pârâtul, care chiar

dispunea de toate resorturile necesare, prin natura pregătirii sale de înaltă

calificare și funcțiunea cu totul specială îndeplinită în cadrul Ministerului

Administrației și Internelor, nu au depus toate diligentele ce se impuneau

pentru a se informa asupra situației juridice a bunului, a actelor prezentate

de către vânzător și chiar în privința celui cu care contractează (cunoscut cu

antecedente penale), pentru a nu exista nici cea mai mică îndoială în această

privință, deoarece numai o atare atitudine și conduită ar fi putut conduce la

salvarea actului încheiat cu un neproprietar, simpla bună-credință de a fi dat

crezare unei aparențe de proprietate nefiind suficientă pentru valabilitatea

actului.

Pe de altă parte, deși prezumată și înțeleasă în sensul

dispozițiilor art. 1898 C. civ. (aplicabile prin analogie), buna-credință a

terțului nu va exista decât atunci când atitudinea părții care o invocă este în

afara oricărei îndoieli culpabile.

Pentru a cunoaște dacă o persoană a acționat cu

bună-credință, așa cum se pretinde și de către pârâții-cumpărători, trebuie să

se aibă în vedere toate acțiunile, inclusiv cele care se referă la prudență și

diligentă la data încheierii actului juridic.

Cumpărătorii-pârâți din prezenta cauză nu se află

într-o astfel de situație, de vreme ce ei puteau să constate cu o minimă

diligentă că actul de proprietate și actele de la baza acestuia, purtau fie o

semnătură cu caractere diferite în ceea ce o privește pe reclamantă, în

calitatea sa de prim proprietar al bunului, fie mențiuni false în ștampilele

aplicate pe unele dintre acestea, după eliberarea titlului de proprietate în

temeiul legilor de fond funciar și nici nu au cerut concursul vreunui

specialist pentru examinarea acestora, citindu-le doar și încrezându-se numai

în situația evocată de vânzători, dar urmărind perfectarea rapidă a actelor, la

un preț considerabil (care nu este de loc unul neserios), sacrificând totul

pentru edificarea unei construcții, de unde și concluzia că pârâții nu s-au

aflat într-o eroare de neînlăturat, preferând să încheie în astfel de condiții

o convenție ce s-a dovedit apoi a fi ilicită, respectiv fondată pe fraudă la

lege și în detrimentul adevăratului proprietar, toate aceste elemente fiind de

natură să contrazică și buna lor credință.

Or, toate aceste obligații care le reveneau

cumpărătorilor, la data încheierii actelor de vânzare-cumpărare contestate, au

fost nesocotite, ceea ce i-a îndepărtat posibilitatea de a invoca situația

cumpărătorului (terț-achizitor) de bună-credință.

Nulitatea titlului pârâților S. conduce și aceasta la

nulitatea actului pârâților O., ca efect al principiilor „quod nullum est

nullum producit effectum”, „restitutio in integrum” și „resoluto jure dantis

resolvitur jus accipientis” (anularea dreptului transmițătorului atrage

anularea dreptului dobânditorului). Pe cale de consecință, pe baza probelor

produse în dosar, reținând și faptul că reclamanta nu și-a dat acordul la

transmiterea terenului în litigiu către vreunul dintre pârâți, prin

vânzare-cumpărare, în temeiul dispozițiilor art. 968 și urm., admițând acest

capăt de cerere, prima instanță a constatat că ambele contracte încheiate în

condițiile arătate sunt lovite de nulitate absolută.

În ceea ce privește capătul de cerere în revendicarea

terenului litigios de către reclamantă de la pârâții cumpărători ai acestuia,

în cadrul procesual de față, trebuie pornit de la faptul că, prin definiție,

acțiunea petitorie în revendicare imobiliară este acea acțiune reală pusă la

dispoziția proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, iar

potrivit reglementării cuprinse în textul art. 480 și urm. C. civ., aceasta

poate fi introdusă la instanța de judecată numai de către titularul unui drept

real de proprietate, exclusiv și determinat, asupra unui bun, și numai în

contra celui care deține bunul revendicat fără un just titlu.

Astfel cum s-a decis în mod constant în practica

instanțelor judecătorești naționale, dacă ambele părți litigante invocă un

titlu, provenind fiecare de la același proprietar inițial, soluția rațională în

atare situație este aceea că are câștig de cauză partea al cărei titlu, în urma

comparării titlurilor, este preferabil din punct de vedere juridic sau partea

care a dobândit și a transcris mai întâi dreptul său în evidențele cadastrale,

de carte funciară, dobândirea dreptului real de proprietate operând de la data

înscrierii transmisiunii bunului în cartea funciară.

Regula actori incumbato probațio, înscrisă în

textul art. 1169 C. civ., are preeminență în instrucția judiciară a

revendicării imobiliare, în sensul că sarcina probei dreptului preferabil,

incumbă întotdeauna reclamantului din orice proces.

În speță, atâta timp cât titlul de proprietate al

reclamantei nu a fost anulat și aceasta însăși nu l-a înstrăinat dintr-o cauză

autorizată de lege, era îndreptățită să revendice terenul de la terțul

deținător chiar dacă el s-ar fi pretins a fi cumpărător de bună-credință,

calitatea ei de adevărat titular al dreptului nefiind desființată.

Cum în prezenta acțiune, reclamanta nu a dovedit că

pârâții S. au rămas și în posesia terenului revendicat după înstrăinarea lui

către pârâții O., întrucât nu s-a cerut în mod expres și repunerea părților în

situația anterioară ca efect al nulității primului contract de vânzare, nefiind

întrunite condițiile și cerințele art. 480 C. civ., cererea în revendicare față

de acești pârâți a fost respinsă.

În schimb, stabilindu-se că imobilul-teren în suprafață

de 292 mp (cadastrul măsurând - 334,318 mp), se află în prezent în stăpânirea nelegitimă

exclusivă a pârâților O., titlul acestora fiind anterior constatat nul absolut

(înscris în C.F. ulterior titlului revendicantei (titlu mai bine caracterizat,

oricum, decât cel al pârâților), făcând aplicarea normelor legale menționate,

prima instanța a admis cerere ca fiind întemeiată și a obligat pe cei doi

pârâți să lase în deplină proprietate și posesie terenul revendicat de către

reclamantă, astfel cum acesta este identificat ca amplasament și vecinătăți

prin schița cadastrală anexată la E. întocmită de ing. S.C. (fila 126 dosar nr.

28295/3/2008), schiță care va face parte integrantă din prezenta hotărâre.

În baza prevederilor art. 274 C. proc. civ., pârâții S.

și O. au fost obligați să plătească în solidar suma în cuantum de 1.000 lei, cu

titlu de cheltuieli de judecate către reclamantă, constând în onorariu pentru E.,

toate celelalte cheltuieli rămânând în sarcina pârâților, fiind în culpă

procesuală.

De asemenea, văzând și dispozițiile art. 18 din O.U.G. nr.

51 din 21 aprilie 2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă,

aprobată cu modificări prin Legea nr. 193/2008, potrivit cu care, cheltuielile

pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviințarea ajutorului

public judiciar vor fi puse în sarcina celeilalte părți, dacă aceasta a căzut

în pretențiile sale, pârâții au fost obligați să plătească în solidar suma în

cuantum de 12.811 lei, reprezentând taxele judiciare de timbru de plata cărora

reclamanta a fost scutită, către Statul Român.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii de ședință

din 10 decembrie 2009, în termen legal, au formulat apel pârâții O.D.G. și O.A.M.,

susținând că sunt nelegale și netemeinice pentru următoarele considerente:

de la plata taxei de timbru în cuantum de 12.811 lei a fost admisă cu

încălcarea dispozițiilor art. 8 din O.U.G. nr. 51/2008, întrucât veniturile

lunare rezultate din pensia reclamantei sunt superioare cuantumului fixat de

către legiuitor pentru acordarea acestui ajutor.

reclamantei din acțiunea în nulitate a contractului de vânzare-cumpărare din 17

aprilie 2007, este întemeiată și urmează a fi admisă.

În dezvoltarea acestui motiv s-a arătat că, contrar

susținerilor instanței de fond, nu ne aflăm în situația unei cereri privind

constatarea nulității absolute a actului juridic, ci în situația unei nulități

relative și potrivit practicii și literaturii de specialitate, într-o asemenea

situație este vorba de vânzarea lucrului altuia, situație în care vânzarea este

anulabilă, iar pretinsul proprietar nu poate invoca nulitatea, nefiind parte în

contract.

nulitate/anulare a titlului acestora de proprietate, buna lor credință la

dobândirea imobilului împiedică acțiunea principiului resoluto jure dantis

resolvitur jus accipientis.

Apelanții susțin că în mod greșit prima instanță a

reținut că aceștia nu au fost de bună-credință la cumpărarea imobilului,

înlăturând apărarea formulată de către aceștia, deși la baza întocmirii

contractului de vânzare-cumpărare a stat un alt act de vânzare-cumpărare

autentic, transcris în cartea funciară, perfectat de notar.

Împrejurările reținute de prima instanță ca înlăturând

buna lor credință nu sunt de natură a învinge prezumția de bună credință

reglementată de dispozițiile art. 1899 alin. (2) C. civ.

comună și invincibilă privind calitatea de proprietar al vânzătorului, izvor de

drepturi potrivit principiului error communis facit jus.

S-a susținut că punctul de vedere reținut de instanță

este greșit cu privire la neîndeplinirea condițiilor aplicării acestui

principiu întrucât, referitor la situațiile în care se poate reține eroarea

comună, literatura de specialitate a reținut: „pe plan material, aparența poate

fi creată de sistemul de publicitate, de regularitatea formală a titlului în

baza căruia titularul aparent și-a înscris dreptul de proprietate în registrul

de publicitate și a tratat cu terțul de bună credință”.

Au susținut că în situația lor există o veritabilă

eroare comună, invincibilă, întrucât nu puteau să-și dea seama că pârâții S. au

încheiat contractul cu o persoană ce nu era adevăratul proprietar al terenului,

din moment ce situația juridică era deja verificată cu ocazia încheierii

primului contract.

Nu s-a avut în vedere faptul că terenul le-a fost

prezentat de către o agenție imobiliară ce-l avea la tranzacționare și care i-a

asigurat de calitatea de proprietar real al vânzătorului, ce a fost verificată

prin înscrisurile ce le-au fost prezentate și prin extrasul de carte funciară.

Se impunea ca instanța de fond să rețină buna lor

credință dublată de aparența de drept la încheierea actului de

vânzare-cumpărare, situație ce constituie un veritabil mod de dobândire a dreptului

de proprietate și drept consecință respingerea acțiunii formulate împotriva

acestora.

La 16 noiembrie 2010 s-a depus la dosar apelul formulat

de apărătorul intimaților-pârâți S.D.L. și S.C., în temeiul prerogativelor

consfințite de art. 69 C. proc. civ., împotriva aceleiași sentințe, prin care

s-a susținut că sentința este nelegală și netemeinică, întrucât

intimații-pârâți au achiziționat terenul care constituie obiectul pricinii, în

calitate de cumpărători de bună credință, având convingerea că persoana care

le-a vândut suprafața de teren este proprietara acestuia, conform actelor

prezentate și a cărții de identitate, cu atât mai mult cu cât tranzacția s-a

efectuat de către un notar, la cabinetul acestuia.

S-a solicitat admiterea apelului, desființarea

sentinței și pe fond respingerea acțiunii formulată de reclamantă întrucât

aceștia sunt terți achizitori de bună credință.

Curtea de apel Pitești, secția civilă, pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de

familie, prin decizia civilă nr. 23 din 16 februarie 2011 a respins, ca

nefondate, apelurile pârâților.

Cu privire la apelul formulat de către apelanții-pârâți

O.D.G. și O.A.M., Curtea a constatat că primul motiv de apel, care vizează

nelegalitatea încheierii de ședință din 10 decembrie 2009, pronunțată de

Tribunalul Vâlcea, prin care a fost admisă cererea de ajutor public judiciar

formulată de reclamantă sub forma scutirii de la plata taxei de timbru în

cuantum de 12.811 lei, este neîntemeiat întrucât cererea a fost admisă cu

respectarea prevederilor art. 8 alin. (3) din O.U.G. nr. 51/2008.

Potrivit acestui text de lege, ajutorul public judiciar

se poate acorda și în alte situații, proporțional cu nevoile solicitantului, în

cazul în care costurile certe sau estimate ale procesului sunt de natură să îi

limiteze accesul efectiv la justiție, inclusiv din cauza diferențelor de cost

al vieții dintre statul membru în care acesta își are domiciliul sau reședința

obișnuită și cel din România.

Cum în speță cuantumul taxei judiciare de timbru

stabilită pentru acțiunea în revendicare formulată de reclamantă era mult prea

mare în raport de veniturile acesteia, pentru a avea acces liber la justiție,

în mod corect instanța de fond i-a admis cererea de ajutor public judiciar sub

forma scutirii de la plata taxei de timbru.

Celelalte motive de apel invocate de către pârâții O.

reprezintă de fapt apărările formulate de către aceștia și la instanța de fond,

așa cum rezultă din întâmpinarea depusă la prima instanță de către aceștia.

Curtea a confirmat situația de fapt reținută de prima

instanță și a constatat că, în raport de probatoriul administrat în cauză, în

mod corect tribunalul a statuat că acțiunea formulată de reclamantă este

întemeiată.

Cu privire la susținerea nelegalității sentinței în

sensul că prima instanță în mod greșit a respins excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantei din acțiunea formulată împotriva acestora,

Curtea a constatat că este neîntemeiată.

Acțiunea formulată de către reclamantă împotriva

pârâților a avut două capete de cerere, respectiv primul capăt - revendicarea

suprafeței de 292 m.p. în conformitate cu art. 480 C. civ. și al doilea capăt -

constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare

autentificate din 16 februarie 2007 și din 17

aprilie 2007.

Instanța de fond în mod corect a respins excepția

invocată de pârâții O., a lipsei calității procesual active a reclamantei și nu

se impune schimbarea soluției, întrucât s-a dovedit cu raportul de constatare

tehnico-științifică din 27 martie 2008 că nu aparține reclamantei semnătura

care se află în dreptul numelui său în contractul de vânzare autentificat sub nr.

198 din 16 februarie 2007, deci a lipsit una din condițiile esențiale de

validitate a contractului, consimțământul.

Cum din actele dosarului rezultă că acest contract a

fost încheiat prin fraudă la lege, în mod corect a statuat instanța de fond

aplicabilitatea principiului conform căruia „quod nullum est, nullum producit

effectum”.

Fiind în prezența unei nulități absolute în cazul

contractului de vânzare-cumpărare inițial și cel de-al doilea contract de

vânzare-cumpărare, care are aceiași obiect, este lovit de nulitate absolută.

Oricum, calitatea procesuală activă a reclamantei în

cauză este dată de titlul de proprietate deținut de către aceasta cu privire la

terenul din litigiu, având posibilitatea să-l revendice în conformitate cu

dispozițiile art. 480 C. civ.

Cele două critici aduse de către apelanți în ceea ce

privește nelegalitatea și netemeinicia admiterii acțiunii, constând în faptul

că instanța de fond nu a avut în vedere buna credință a acestora dublată de o

eroare comună și invincibilă, nu pot fi primite în cauză având în vedere

caracterul absolut al dreptului de proprietate în raporturile cu orice persoană

și modalitatea în care reclamanta a fost deposedată de terenul din litigiu.

Din probatoriul administrat în cauză, rezultă faptul că

reclamanta a dovedit că este proprietara terenului revendicat, respectiv

aceasta a redobândit dreptul de proprietate în baza titlului de proprietate din

7 septembrie 1999, emis de Prefectura Municipiului București asupra terenului

de 292 m.p., în conformitate cu dispozițiile art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991,

teren ce a fost intabulat în cartea funciară, conform încheierii nr. 4760 din 27

iunie 2000.

Prin urmare, reclamanta beneficiază de acest bun asupra

căruia are drept de proprietate, drept garantat atât de dispozițiile interne

prin Constituție, cât și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Apelanții-pârâți O. au dobândit imobilul de la pârâții S.,

care, la rândul lor l-au dobândit în baza unui contract nesemnat de reclamantă

și în situația în care nu a fost prezentă la notariat, fiind folosită o carte

de identitate falsificată.

Prin compararea titlurilor invocate de părți, corect

prima instanță a dat câștig de cauză reclamantei, adevăratul proprietar care

are în original titlul de proprietate.

În mod just nu au fost admise apărările pârâților O. la

instanța de fond, având în vedere faptul că titlul invocat de către aceștia,

contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 17 aprilie 2007, nu poate fi

opozabil reclamantei, actul acestora fiind constituit în baza unui contract

falsificat, la încheierea căruia s-au depus copii neconforme cu originalul, cu

ștampila Primăriei Municipiului București și o ștampilă falsificată a Biroului

de Carte Funciară.

Contractul de vânzare-cumpărare al acestora fiind un

act subsecvent primului contract falsificat, lovit de nulitate absolută, fiind

încheiat cu fraudă la lege, este de asemenea lovit de nulitate absolută.

Curtea nu a reținut susținerile invocate de către

apelanții O. în sprijinul bunei lor credințe pe motivarea că pârâții S. erau

intabulați ca fiind proprietari ai imobilului și nici teoria aparenței în

drept, față de fraudarea legii cu ocazia încheierii primului contract de

vânzare-cumpărare, așa cum corect a reținut și prima instanță.

S-a stabilit cu probele de la dosar faptul că pârâții S.

au f