ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3090/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3090/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

A

supra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 796 din 18 aprilie 2008 pronunțată în dosarul

nr. 39839/3/2007 - în urma

declinării competenței judecării cauzei prin sentința civilă nr. 7515 din 05

octombrie 2007 a Judecătoriei

Sectorului 2

București, în considerarea valorii obiectului pricinii,

Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins, ca nefondate,

excepțiile

inadmisibilității cererii de chemare în judecată și cea a lipsei

calității

procesuale active.

Totodată, a

respins ca nefondată cererea formulată de

reclamanții

C.A.A., G.C.B., V.R.L.

și P.I.M., în

contradictoriu cu pârâții

G.A., C.P.

și Municipiul București.

Pentru a

pronunța această sentință, Tribunalul București a reținut că cererea în

revendicare formulată în cauză este admisibilă

chiar după apariția Legii nr. 10/2001, întrucât persoanele îndreptățite

la obținerea măsurilor cu caracter reparator prevăzute de acest act

normativ nu ar obține restituirea în natură a

imobilului, urmărită prin prezenta acțiune, ci doar măsuri reparatorii în

echivalent, dat fiind că

imobilul nu se mai găsește în patrimoniul

statului.

Nefiind întrunite cerințele art. 20 din legea

specială, a considera

inadmisibilă

acțiunea în justiție, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

, a fostului proprietar, ar reprezenta "un

fine de neprimire", o

îngrădire a dreptului de a apela la justiție.

De altfel, nici legea specială nu restricționează

accesul la justiție

pentru imobilele

ce fac obiectul său, cu atât mai mult cu cât, pe cale

administrativă, nu

arată care este procedura de soluționare a notificărilor prin care se solicită

restituirea în natură a imobilului,

vândut

în temeiul Legii nr. 112/1995 sau altor acte normative.

Sub aspectul calității procesuale active,

Tribunalul a constatat Că

există

identitate între imobilul ce a aparținut autorului reclamanților și

imobilul ce face obiectul acțiunii, deoarece, din

conținutul actului de

vânzare-cumpărare

din martie 1933, rezultă că autorul reclamanților a

dobândit o suprafață

de teren situată în str. D. nr. 5, parte din imobilul din str. D. nr. 3, fost

nr. 6, fost nr. 4, ceea ce duce la

concluzia

că vânzătorul din acest act a deținut o suprafață mai mare

decât cea

care a făcut obiectul acestui act.

Numărul poștal 5 pe strada D. a fost acordat

imobilului după

anul 1929, așa cum rezultă din adresa emisă de către

Direcția de

Evidentă Imobiliară Cadastrală -

Serviciul Nomenclatură Urbană nr.

511889 din 11 aprilie 2007.

Pe fondul cauzei, Tribunalul a reținut că autorul

reclamanților,

N.S., a fost

proprietarul imobilului din strada D.

nr. 5, compus din teren în

suprafață de 251,81 mp și construcție

formată

din parter, 3 etaje și mansardă, imobilul fiind ulterior trecut în

proprietatea statului prin aplicarea Decretului

nr. 92/1950, poziția nr.

7199 (anexa de București).

S-a apreciat

că cererea în constatarea nevalabilității titlului

statului, astfel constituit asupra imobilului, nu este întemeiată,

întrucât reclamanții nu au făcut dovada că autorul lor era exceptat de la

măsura

naționalizării în baza art. II din Decretul nr. 92/1950,

respectiv că

era pensionar la acel moment,

cu atât mai mult cu cât, din anexa la

Decretul

nr. 92/1950 unde figurează autorul reclamanților, rezultă că

acestuia i-au fost naționalizate un număr de 17

apartamente, ceea ce, în

spiritul art. 1 din acest act normativ,

reprezenta un mijloc de exploatare.

Î

n ceea ce privește titlul pârâților, acesta este

reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. 401634 din 20 decembrie

1996, încheiat cu

Primăria

Municipiului București, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Comparând

titlurile exhibate de părți în cadrul acțiunii în

revendicare, Tribunalul a apreciat că, în speță, există un singur titlu

de

proprietate, cel al pârâților, întrucât titlul autorului

reclamanților a încetat odată cu preluarea imobilului de către stat.

Valabilitatea titlului pârâților nu poate fi pusă

în discuție, pentru

faptul că reclamanții nu au învestit instanțele cu o

analiză pe acest

aspect, astfel încât se

bucură de prezumția absolută de validitate și a

fost consolidat odată cu apariția Legii nr. 10/2001, în conformitate cu

art.

45 alin. (2).

Constatându-se

că titlul statului și-a păstrat valabilitatea,

reclamanții nu pot pretinde că sunt proprietarii unui bun în sensul

art.

1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor și

Libertăților Fundamentale, întrucât norma vizează

bunurile actuale,

asupra cărora

reclamantul poate exercita un drept efectiv.

Chiar dacă

s-ar accepta ipoteza că titlul statului nu a fost

constituit în mod valabil și, deci, autorul reclamanților și-a păstrat

în

timp calitatea de proprietar, prin jurisprudența Curții Europene s-a

stabilit că pentru diminuarea vechilor atingeri

ale unui drept nu se pot

crea noi prejudicii disproporționate față de

dobânditorii cu bună-credință ai unui bun.

Apelul

declarat de către reclamanți împotriva sentinței

menționate a fost admis prin decizia nr. 21 din 13 ianuarie 2009

pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu

minori și de familie, cu consecința

schimbării în parte a sentinței și

admiterii acțiunii.

Drept urmare, s-a constatat nevalabilitatea

titlului statului asupra

apartamentului

nr. 2 din imobilul situat în București, str. D. nr. 5,

parter, sector 2, iar pârâții persoane fizice au

fost obligați să lase acest

imobil

reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale

sentinței.

Pentru a pronunța această decizie, au fost

înlăturate susținerile

intimaților-pârâți

C.A. și C.P., referitoare la

identitatea

de imobil, deoarece acest aspect se circumscrie calității

procesuale active, asupra căreia prima instanță

s-a pronunțat, fără ca

părțile care

au invocat aceste excepții să fi formulat apel; ca atare, acest

aspect a fost dezlegat în mod irevocabil în

prezenta cauză, soluția

tribunalului trecând în puterea lucrului

judecat.

In ceea ce privește cererea de constatare a

nevalabilității titlului

statului

asupra imobilului în litigiu, Curtea a reținut că, în raport de art.

6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998, preluarea de către stat a apartamentului în

litigiu în temeiul Decretului nr. 92/1950 nu constituie în sine un titlu

valabil de dobândire a dreptului de proprietate întrucât acest act normativ

încălca în mod flagrant

Constituția

României de la acea dată, care garanta, în mod expres;

dreptul de proprietate particulară, derogările

fiind expres prevăzute de

art. 10 și art. 11.

Nefiind un

titlu valabil, rezultă că dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată din

patrimoniul autorilor reclamanților, fiind astfel transmis și către apelanții -

reclamanți.

Constatarea nevalabilității titlului statului de

preluare a imobilului

în litigiu, respectiv a Decretului nr. 92/1950,

echivalează cu recunoașterea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate

asupra

acestui imobil, astfel că

reclamanții, având un interes patrimonial constând în interesul de a li se

restitui în natură imobilul solicitat, au

„un bun" în sensul art. 1

din Primul Protocol adițional al Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Drept urmare, trebuie să li se recunoască implicit

accesul la

instrumentul specific de

apărare a acestui bun, acțiunea în revendicare:

In ceea ce

privește compararea titlurilor de proprietate exhibate

de pârâți,

instanța de apel a reținut că este preferabil titlul apelanților-r

eclamanți, întrucât este mai vechi

și provine de la adevăratul

proprietar, în

vreme ce titlul pârâților provine de la un.

In ceea ce

privește buna-credință a intimaților-pârâți la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare, s-a apreciat că aceasta

este

lipsită de relevanță, interesând cazul în care s-ar fi solicitat constatarea nulității

acestui act.

Potrivit înscrisurilor de la dosar, apelanților -

reclamanți li s-a

recunoscut, prin sentința civilă nr. 11731 din 20

octombrie 1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, dreptul de

proprietate asupra imobilului în litigiu, iar Primăria Municipiului

București a procedat la executarea acestei

hotărâri încă din data de 25

iunie 1998, mai puțin cu referire la

apartamentele care fuseseră

înstrăinate în

temeiul Legii nr. 112/1995 ori a Legii nr. 4/1973.

De asemenea,

apelanții - reclamanți au formulat și notificare

în baza Legii nr. 10/2001, iar până la momentul soluționării cererii de

apel nu s-au produs dovezi în sensul că această notificare a fost

analizată și soluționată conform dispozițiilor

Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, văzând și jurisprudența constantă a

Curții Europene a Drepturilor Omului conform căreia vânzarea de către stat a

unui bun

al altuia unor terți de bună-credință, chiar și atunci când

este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, al unui drept al

altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii,

constituie o privațiune

contrară

dispozițiilor art. 1 al Protocolului nr. 1 (cauza Străin contra

României).

Curtea a conchis în sensul că, în concursul dintre

reclamanți și pârâții - persoane fizice, cei dintâi se află în posesia

unui

titlu originar de proprietate

asupra imobilului revendicat, titlu ce le-a

fost reconfirmat acestora,

cu efect retroactiv și în mod nerevocabil,

prin

recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat, astfel

că

se impune recunoașterea existenței valabile și neîntrerupte a

dreptului de proprietate asupra bunului în

patrimoniul lor, chiar dacă și

intimații-pârâți C.A. și C.P. dețin un

titlu de

proprietate și se pot prevala de

„un bun" în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Î

mpotriva deciziei menționate, au declarat recurs

toți pârâții,

criticând-o pentru

nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

, după cum urmează:

motivele de recurs formulate, pârâții C.A. și C.P. au susținut, în esență,

următoarele:

a.

Reclamanții nu a făcut dovada dreptului lor de proprietate

asupra imobilului revendicat, pe care se

întemeiază prezenta acțiune în revendicare, sarcină ce le revenea în temeiul

art. 1169 C. civ.

Cele două contracte de vânzare-cumpărare

înfățișate, respectiv

nr. 7580 din

23 martie 1933 și nr. 7597/1933, nu sunt relevante, deoarece

nu există identitate între imobilul actual și cel

prevăzut în aceste acte:

-

obiectul vânzării a constat într-un teren viran

în suprafață de

251,81 mp,

"situat în București, str. D. nr. 5, care a făcut parte din

imobilul situat în București, str. D. nr. 3, fost

nr. 6, fost nr. 4";

-

diferența de teren până la 296 mp, respectiv suprafața de 41,40

mp, a fost dobândită de același N.S.

tot în cursul

anului 1933, fără a fi

delimitat prin vecinătăți și fără să se probeze că ar

face parte integrantă din întreaga suprafață

cumpărată;

-

din adresa nr. 611889/4313 din 11 aprilie 2007

emisă de Primăria Municipiului București, Serviciul Nomenclatură Urbană,

rezultă că

imobilul din str. D. nr.

5, sector 2 a figurat în trecut cu următoarele

adrese poștale: cu nr. 2

până la nivelul anului 1900; cu nr. 7 între

anii

1900 și 1929; cu nr. 5 din 1929 și până în prezent;

-

în procesul-verbal întocmit la data de 11 iulie

1940 de Comisia

pentru înființarea

Cărților Funciare, imobilul din str. D. nr. 5 se

compunea dintr-o suprafață de 450 mp, ce nu corespunde cu cel care

a făcut obiectul vânzării potrivit celor două acte

autentice.

Chiar dacă prin sentința civilă nr. 11731 din 20

octombrie 1997, definitivă și

irevocabilă,

Judecătoria sectorului 2 București a dispus restituirea către

intimați-reclamanți

a imobilului din str. D. nr. 5, sector 2, imobilul nu a fost individualizat și

localizat, impunându-se ca

reclamanții să

facă dovada identității între imobilul revendicat și cel

deținut de

către pârâții persoane fizice.

b.

Instanța

de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile Legii

nr. 10/2001,

ignorând totodată efectele și consecințele juridice ale Legii nr. 112/1995 prin

care recurenții au devenit titulari de drept asupra imobilului din litigiu.

Deși reclamanții și-au întemeiat acțiunea

exclusiv pe normele dreptului comun, prevederile Legii nr. 10/2001 nu puteau fi

înlăturate

de către instanță, ca lege

specială ce derogă de la dreptul comun.

Î

ntrucât titlul de proprietate al chiriașului nu a

fost anulat printr-o

hotărâre

definitivă și irevocabilă, potrivit art. 45 din lege, acțiunea în

revendicare, fondată exclusiv pe dispozițiile

dreptului comun, este

inadmisibilă,

impunându-se menținerea soluției instanței de fond.

c.

In raport de temeiul de drept invocat în

susținerea acțiunii

principale,

respectiv dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ., art. 2 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, titlul de proprietate al

recurenților persoane

fizice este preferabil, fiind mai bine

caracterizat, întrucât la data vânzării au fost îndeplinite toate condițiile

impuse de Legea nr.

112/1995, moment până

la care reclamanții nu și-au făcut cunoscută

intenția de restituire în natură, astfel încât să se poată reține în

sarcina

vreunei părți contractante reaua-credință.

Pe de altă

parte, contrar argumentelor instanței de apel dreptul

de proprietate al recurenților (dobândit prin contractul de vânzare-

cumpărare

încheiat în baza Legii nr. 112/1995), este protejat de

prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, precum și de cele

cuprinse

in art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 al Convenția Europeană a Drepturilor

și Libertăților Fundamentale, recurenții având un „bun" în sensul

Convenției.

Recurenții

au invocat și decizia nr. 33/2008 prin care a fost admis recursul in interesul

legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de

Casație si Justiție, precum

și modificările

Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009.

motivele de recurs formulate, pârâtul Municipiul București a susținut, în

esență, că, în mod corect, prima instanță a reținut caracterul valabil al

preluării imobilului de către stat, în

condițiile

în care nu au fost administrate probe pe aspectul pretins al

exceptării autorului reclamanților de la măsura

naționalizării în baza

art. II din

Decretul nr. 92/1950, astfel cum s-a pretins, iar în anexa la

acest act normativ, autorul reclamanților

figurează cu un număr de 17

apartamente naționalizate, ceea ce, în

spiritul art. 1 din acest act

normativ,

reprezintă o preluare valabilă a imobilului litigios.

Î

n cursul judecării recursurilor, a fost administrată

proba cu

înscrisuri noi, respectiv

un raport de expertiză tehnică extrajudiciară,

efectuat în dosarul nr. 18354/300/2006; planul anexă la autorizația de

construire nr. 448 din 10 martie 1933; adresa nr.

611889 din 11 aprilie 2007 emisă de

Serviciul

Nomenclatură Urbană; adresa nr. 250281 din 16 august 2006 emisă

de

Direcția de Venituri Buget Local Sector 2; declarații în formă

autentică semnate de reclamanți; înscrisuri

privind veniturile obținute

de către autorul reclamanților din

închirierea imobilului la nivelul anului 1948.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor

formulate și a actelor dosarului, înalta Curte constată următoarele:

fizice au susținut, în

primul rând, nedovedirea dreptului de proprietate

al reclamanților

asupra imobilului ce

constituie obiectul revendicării de față, situat în

București, str. D.

nr. 5, sector 2.

Susținerile

similare ale pârâților din faza procesuală a apelului au

fost circumscrise de către instanță

lipsei calității procesuale active,

aspect

tranșat prin dispoziția primei instanțe de respingere a excepției

procesuale cu acest obiect, împotriva căreia nu

s-a declarat apel.

Aceste considerente ale instanței de apel

valorifică în mod

corespunzător

efectul de lucru judecat al dispoziției primei instanțe,

neatacate pe calea ordinară a apelului, însă nu

țin cont de faptul că,

respingând

excepția lipsei calității procesuale active, tribunalul a avut în

vedere exclusiv identitatea dintre imobilul ce a

aparținut autorului

reclamanților și cel deținut de pârâți.

Or, susținerile pârâților, atât cele din motivele

de apel, cât și cele din recurs, vizează și un alt aspect, respectiv acela al

întinderii dreptului

de proprietate

al autorului reclamanților, ce nu a fost avut în vedere la

soluționarea

excepției.

In acest context, se constată că aceste susțineri

erau admisibile,

excedând chestiunii

dezlegate cu putere de lucru judecat, urmând a fi

fost analizate ca

atare de către instanța de apel.

Așadar, în

mod corect s-a reținut identitatea dintre imobilul

preluat de la autorul reclamanților, N.S., în baza Decretului nr.

92/1950, și cel în care se află apartamentul înstrăinat

celor doi pârâți persoane fizice în temeiul Legii

nr. 112/1995, respectiv

imobilul din

str. D. nr. 5 (număr poștal neschimbat din anul 1933, când autorul a dobândit

dreptul de proprietate asupra imobilului, până

în prezent).

Pornind, însă, de la această premisă, instanța de

apel ar fi trebuit

să verifice

stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima

instanță, prin prisma celor arătate în motivele de

apel și în raport de

probatoriul

administrat, eventual, prin suplimentarea probelor, ceea ce nu s-a întâmplat în

cauză, instanța limitându-se a înlătura susținerile în

discuție ale pârâților ca nefăcând obiectul

învestirii sale.

Dacă ar fi

procedat astfel, instanța ar fi constatat că înscrisurile

depuse la

dosar nu sunt lămuritoare pe aspectul întinderii dreptului de

proprietate al autorului

reclamanților, concluzie confirmată prin înscrisurile administrate în faza

recursului.

Contractul

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

7580

din 23 martie 1933 încheiat între N.S., în calitate de

cumpărător, și

J.H., ca vânzător, a avut drept obiect

material

suprafața de 251,81 mp teren, despre care se menționează că a

reprezentat o parte din proprietatea vânzătorului

din str. D. nr. 3.

Î

n aceste condiții, era necesar a se stabili dacă

s-a conservat un

regim de coproprietate în privința terenului din str.

D. nr. 5, solicitându-se, pe acest aspect, relații și de la autoritățile ce

dețin evidențele fiscale relative la imobil.

Aceste relații au fost depuse la dosar abia în

faza recursului, de

către recurenții

- pârâți, din adresa nr. 250281 din 16 august 2006 emisă de

Direcția de

Venituri Buget Local Sector 2 (fila 50 dosar recurs) rezultând că vânzătorul

J.H. a continuat, și după înstrăinarea din anul 1933, să fie titular de rol

fiscal cu privire la

imobilul din str. D.

nr. 5, la nivelul anului 1942, și chiar în anul

1952, după preluarea imobilului de la N.S.

De asemenea,

mărimea suprafeței deținute în proprietate de către

autorul reclamanților nu este certă,

din contractul de vânzare-

cumpărare anterior

menționat reieșind dobândirea unei suprafețe de

251,81 mp, în timp ce în

cartea funciară întocmită la nivelul anului

1940

(fila 22 dosar fond), autorul figura la adresa poștală în discuție cu o

suprafață de 450 mp.

Cât privește

suprafața de 41,40 mp dobândită prin contractul de

vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 7579 din 23 martie 1993 (file 10 - 14

dosar fond), urmau a fi fost

verificate susținerile pârâților persoane

fizice

în sensul că nu rezultă cu certitudine amplasarea sa la adresa din

str. D. nr. 5, în contract nefiind delimitată prin

vecinătăți.

Aspectele

legate de întinderea dreptului de proprietate asupra

terenului interesează regimul

juridic al construcțiilor amplasate pe teren, în sensul că nu este cert dacă

acestea - în care se află apartamentul în litigiu - reprezentau, la momentul

preluării de către

stat, proprietatea

exclusivă a autorului; nu este suficientă, în acest sens,

eliberarea autorizației de construire nr. 448/1933

pe numele N.S., deoarece acest act putea fi emis doar pe numele unuia

dintre

eventualii coproprietari.

Pe de altă

parte, nu s-a cercetat identitatea dintre construcțiile realizate în baza

autorizației din 1933 și cele actuale, în condițiile în care, astfel cum au

relevat pârâții în recurs, construcțiile preconizate a

fi fost

realizate în baza autorizației aveau o suprafață de 217,07 mp (fila

19 dosar

fond), în timp ce construcțiile actuale de pe terenul din str.

D. nr. 5 ocupă 265,35 mp.

Acest din urmă

aspect reiese din raportul de expertiză tehnică

extrajudiciară depus în recurs,

efectuat în dosarul nr. 18354/300/2006

al Judecătoriei sectorului 2

București, în care figurează aceleași părți cu

cele din prezenta cauză (având

ca obiect acțiune în constatare) și ar fi

putut fi determinat și în litigiul de

față, dacă s-ar fi apreciat necesar a se

administra proba cu expertiză topografică.

Este de precizat că sentința civilă

nr. 11731 din 20 octombrie 1997 a

Judecătoriei

sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă, prin care s-

a recunoscut dreptul de proprietate al

reclamanților asupra imobilului din str. D. nr. 5, nu conține o dispoziție

clară în privința întinderii dreptului, recunoașterea dreptului operând generic

asupra imobilului

compus din teren și construcție.

In aceste condiții, este admisibilă

evaluarea, într-un proces ulterior, chiar în contradictoriu cu una dintre

părțile din litigiul

anterior, respectiv

Municipiul București, și cu succesorii acestuia –

pârâții care au cumpărat o parte din imobil în baza Legii nr. 112/1995 -

a aspectului întinderii dreptului asupra căruia a operat recunoașterea pe cale

judecătorească, nefiind încălcată puterea de lucru judecat a

hotărârii

judecătorești anterior pronunțate.

Drept urmare, necercetând o parte

dintre motivele de apel, instanța de apel nu a stabilit în mod neîndoielnic

situația de fapt în

cauză, cu privire la

întinderea dreptului de proprietate al autorului

reclamanților la momentul preluării de către stat a imobilului în

litigiu.

Art. 314 C.

proc. civ. impune casarea deciziei de către

înalta Curte în situațiile în care situația de fapt nu

rezultă cu

certitudine, nefiind posibilă

evaluarea modului de aplicare a legii de

către instanța de apel.

Pe acest

temei, urmează ca recursul să fie admis, cu consecința

casării

deciziei de apel și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Cu ocazia rejudecării, instanța de

apel va soluționa cauza în

raport de cele

arătate în prezenta decizie cu privire la situația juridică a

imobilului din str. D. nr. 5, atât a terenului,

cât și a construcțiilor,

în raport de probele administrate, atât în

fazele anterioare, cât și în recurs, procedându-se la completarea lor, prin

efectuarea unei

expertize specialitatea

construcții și, dacă se va considera necesar, în

raport de raportul de expertiză extrajudiciară depus în recurs, a unei

expertize

topografice.

Urmează, de

asemenea, a fi cercetate, în măsura în care se va proceda la compararea

titlurilor, în funcție de modul de soluționare a

aspectului ce a generat casarea,

celelalte susțineri ale pârâților din

motivarea căii de atac a recursului.

In consecință,

Înalta Curte va admite recursul pârâților persoane

fizice și, în

baza art. 314 C. proc. civ., va casa decizia și va

trimite cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

privește recursul pârâtului Municipiul București, se

constată că aspectul invocat prin

criticile formulate, respectiv

valabilitatea

ori nevalabilitatea titlului statului constituit prin preluarea

imobilului din str. D. nr. 5 în baza Decretului

nr. 92/1950, a fost

tranșat cu putere de lucru judecat prin sentința

civilă nr.

11731 din 20 octombrie 1997 a

Judecătoriei sectorului 2 București, definitivă și

irevocabilă, prin

care s-a recunoscut dreptul de proprietate al

reclamanților

asupra imobilului, chiar în contradictoriu cu acest pârât.

Ca atare, în

virtutea efectului negativ al puterii de lucru judecat,

nu este

posibilă reevaluarea, într-un proces ulterior, a chestiunilor

dezlegate irevocabil.

Cu toate

acestea, întrucât recursul pârâților persoane fizice a fost

admis în ceea ce privește întinderea

dreptului de proprietate

recunoscut prin

hotărârea judecătorească menționată, va fi admis și

recursul Municipiului

București, în condițiile în care, în raport de

constatările pe aspectul ce a generat casarea deciziei recurate,

urmează a se aprecia în ce măsură titlul statului

este confirmat pentru

părțile din

imobil asupra cărora autorul reclamanților nu a deținut,

eventual,

dreptul de proprietate.

In consecință, Înalta Curte va

admite și recursul pârâtului

Municipiul

București, consecința fiind aceea deja arătată cu ocazia

soluționării

recursului pârâților persoane fizice, respectiv casarea

deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de

apel.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D

E

Admite recursurile declarate de pârâții C.P. și

C.A.

și de Municipiul București, prin

Primar general, împotriva deciziei

nr.

21A din 13 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă

și pentru cauze cu minori și familie.

Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare

la aceeași instanță

de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2010.