ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3090/2010

A supra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 796 din 18 aprilie 2008 pronunțată în dosarul nr. 39839/3/2007 - în urma declinării competenței judecării cauzei prin sentința civilă nr. 7515 din 05 octombrie 2007 a Judecătoriei Sectorului 2 București, în considerarea valorii obiectului pricinii, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca nefondate, excepțiile inadmisibilității cererii de chemare în judecată și cea a lipsei calității procesuale active. Totodată, a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanții C.A.A., G.C.B., V.R.L. și P.I.M., în contradictoriu cu pârâții G.A., C.P. și Municipiul București.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul București a reținut că cererea în revendicare formulată în cauză este admisibilă chiar după apariția Legii nr. 10/2001, întrucât persoanele îndreptățite la obținerea măsurilor cu caracter reparator prevăzute de acest act normativ nu ar obține restituirea în natură a imobilului, urmărită prin prezenta acțiune, ci doar măsuri reparatorii în echivalent, dat fiind că imobilul nu se mai găsește în patrimoniul statului. Nefiind întrunite cerințele art. 20 din legea specială, a considera inadmisibilă acțiunea în justiție, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. , a fostului proprietar, ar reprezenta "un fine de neprimire", o îngrădire a dreptului de a apela la justiție.

De altfel, nici legea specială nu restricționează accesul la justiție pentru imobilele ce fac obiectul său, cu atât mai mult cu cât, pe cale administrativă, nu arată care este procedura de soluționare a notificărilor prin care se solicită restituirea în natură a imobilului, vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 sau altor acte normative. Sub aspectul calității procesuale active, Tribunalul a constatat Că există identitate între imobilul ce a aparținut autorului reclamanților și imobilul ce face obiectul acțiunii, deoarece, din conținutul actului de vânzare-cumpărare din martie 1933, rezultă că autorul reclamanților a dobândit o suprafață de teren situată în str. D. nr. 5, parte din imobilul din str. D. nr. 3, fost nr. 6, fost nr. 4, ceea ce duce la concluzia că vânzătorul din acest act a deținut o suprafață mai mare decât cea care a făcut obiectul acestui act.

Numărul poștal 5 pe strada D. a fost acordat imobilului după anul 1929, așa cum rezultă din adresa emisă de către Direcția de Evidentă Imobiliară Cadastrală - Serviciul Nomenclatură Urbană nr. 511889 din 11 aprilie 2007. Pe fondul cauzei, Tribunalul a reținut că autorul reclamanților, N.S., a fost proprietarul imobilului din strada D. nr. 5, compus din teren în suprafață de 251,81 mp și construcție formată din parter, 3 etaje și mansardă, imobilul fiind ulterior trecut în proprietatea statului prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, poziția nr. 7199 (anexa de București).

S-a apreciat că cererea în constatarea nevalabilității titlului statului, astfel constituit asupra imobilului, nu este întemeiată, întrucât reclamanții nu au făcut dovada că autorul lor era exceptat de la măsura naționalizării în baza art. II din Decretul nr. 92/1950, respectiv că era pensionar la acel moment, cu atât mai mult cu cât, din anexa la Decretul nr. 92/1950 unde figurează autorul reclamanților, rezultă că acestuia i-au fost naționalizate un număr de 17 apartamente, ceea ce, în spiritul art. 1 din acest act normativ, reprezenta un mijloc de exploatare. Î n ceea ce privește titlul pârâților, acesta este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. 401634 din 20 decembrie 1996, încheiat cu Primăria Municipiului București, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Comparând titlurile exhibate de părți în cadrul acțiunii în revendicare, Tribunalul a apreciat că, în speță, există un singur titlu de proprietate, cel al pârâților, întrucât titlul autorului reclamanților a încetat odată cu preluarea imobilului de către stat. Valabilitatea titlului pârâților nu poate fi pusă în discuție, pentru faptul că reclamanții nu au învestit instanțele cu o analiză pe acest aspect, astfel încât se bucură de prezumția absolută de validitate și a fost consolidat odată cu apariția Legii nr. 10/2001, în conformitate cu art. 45 alin. (2). Constatându-se că titlul statului și-a păstrat valabilitatea, reclamanții nu pot pretinde că sunt proprietarii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale, întrucât norma vizează bunurile actuale, asupra cărora reclamantul poate exercita un drept efectiv.

Chiar dacă s-ar accepta ipoteza că titlul statului nu a fost constituit în mod valabil și, deci, autorul reclamanților și-a păstrat în timp calitatea de proprietar, prin jurisprudența Curții Europene s-a stabilit că pentru diminuarea vechilor atingeri ale unui drept nu se pot crea noi prejudicii disproporționate față de dobânditorii cu bună-credință ai unui bun. Apelul declarat de către reclamanți împotriva sentinței menționate a fost admis prin decizia nr. 21 din 13 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, cu consecința schimbării în parte a sentinței și admiterii acțiunii. Drept urmare, s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. 2 din imobilul situat în București, str. D. nr. 5, parter, sector 2, iar pârâții persoane fizice au fost obligați să lase acest imobil reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a pronunța această decizie, au fost înlăturate susținerile intimaților-pârâți C.A. și C.P., referitoare la identitatea de imobil, deoarece acest aspect se circumscrie calității procesuale active, asupra căreia prima instanță s-a pronunțat, fără ca părțile care au invocat aceste excepții să fi formulat apel; ca atare, acest aspect a fost dezlegat în mod irevocabil în prezenta cauză, soluția tribunalului trecând în puterea lucrului judecat.

In ceea ce privește cererea de constatare a nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, Curtea a reținut că, în raport de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, preluarea de către stat a apartamentului în litigiu în temeiul Decretului nr. 92/1950 nu constituie în sine un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate întrucât acest act normativ încălca în mod flagrant Constituția României de la acea dată, care garanta, în mod expres; dreptul de proprietate particulară, derogările fiind expres prevăzute de art. 10 și art. 11. Nefiind un titlu valabil, rezultă că dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorilor reclamanților, fiind astfel transmis și către apelanții - reclamanți.

Constatarea nevalabilității titlului statului de preluare a imobilului în litigiu, respectiv a Decretului nr. 92/1950, echivalează cu recunoașterea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate asupra acestui imobil, astfel că reclamanții, având un interes patrimonial constând în interesul de a li se restitui în natură imobilul solicitat, au „un bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Drept urmare, trebuie să li se recunoască implicit accesul la instrumentul specific de apărare a acestui bun, acțiunea în revendicare: In ceea ce privește compararea titlurilor de proprietate exhibate de pârâți, instanța de apel a reținut că este preferabil titlul apelanților-r eclamanți, întrucât este mai vechi și provine de la adevăratul proprietar, în vreme ce titlul pârâților provine de la un.

In ceea ce privește buna-credință a intimaților-pârâți la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, s-a apreciat că aceasta este lipsită de relevanță, interesând cazul în care s-ar fi solicitat constatarea nulității acestui act. Potrivit înscrisurilor de la dosar, apelanților - reclamanți li s-a recunoscut, prin sentința civilă nr. 11731 din 20 octombrie 1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar Primăria Municipiului București a procedat la executarea acestei hotărâri încă din data de 25 iunie 1998, mai puțin cu referire la apartamentele care fuseseră înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 ori a Legii nr. 4/1973. De asemenea, apelanții - reclamanți au formulat și notificare în baza Legii nr. 10/2001, iar până la momentul soluționării cererii de apel nu s-au produs dovezi în sensul că această notificare a fost analizată și soluționată conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, văzând și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului conform căreia vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună-credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privațiune contrară dispozițiilor art. 1 al Protocolului nr. 1 (cauza Străin contra României). Curtea a conchis în sensul că, în concursul dintre reclamanți și pârâții - persoane fizice, cei dintâi se află în posesia unui titlu originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce le-a fost reconfirmat acestora, cu efect retroactiv și în mod nerevocabil, prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat, astfel că se impune recunoașterea existenței valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul lor, chiar dacă și intimații-pârâți C.A.

și C.P. dețin un titlu de proprietate și se pot prevala de „un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Î mpotriva deciziei menționate, au declarat recurs toți pârâții, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. , după cum urmează: 1. Prin motivele de recurs formulate, pârâții C.A. și C.P. au susținut, în esență, următoarele: a. Reclamanții nu a făcut dovada dreptului lor de proprietate asupra imobilului revendicat, pe care se întemeiază prezenta acțiune în revendicare, sarcină ce le revenea în temeiul art. 1169 C. civ.

Cele două contracte de vânzare-cumpărare înfățișate, respectiv nr. 7580 din 23 martie 1933 și nr. 7597/1933, nu sunt relevante, deoarece nu există identitate între imobilul actual și cel prevăzut în aceste acte: - obiectul vânzării a constat într-un teren viran în suprafață de 251,81 mp, "situat în București, str. D. nr. 5, care a făcut parte din imobilul situat în București, str. D. nr. 3, fost nr. 6, fost nr. 4"; - diferența de teren până la 296 mp, respectiv suprafața de 41,40 mp, a fost dobândită de același N.S.

tot în cursul anului 1933, fără a fi delimitat prin vecinătăți și fără să se probeze că ar face parte integrantă din întreaga suprafață cumpărată; - din adresa nr. 611889/4313 din 11 aprilie 2007 emisă de Primăria Municipiului București, Serviciul Nomenclatură Urbană, rezultă că imobilul din str. D. nr. 5, sector 2 a figurat în trecut cu următoarele adrese poștale: cu nr. 2 până la nivelul anului 1900; cu nr. 7 între anii 1900 și 1929; cu nr. 5 din 1929 și până în prezent; - în procesul-verbal întocmit la data de 11 iulie 1940 de Comisia pentru înființarea Cărților Funciare, imobilul din str. D. nr. 5 se compunea dintr-o suprafață de 450 mp, ce nu corespunde cu cel care a făcut obiectul vânzării potrivit celor două acte autentice.

Chiar dacă prin sentința civilă nr. 11731 din 20 octombrie 1997, definitivă și irevocabilă, Judecătoria sectorului 2 București a dispus restituirea către intimați-reclamanți a imobilului din str. D. nr. 5, sector 2, imobilul nu a fost individualizat și localizat, impunându-se ca reclamanții să facă dovada identității între imobilul revendicat și cel deținut de către pârâții persoane fizice. b. Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001, ignorând totodată efectele și consecințele juridice ale Legii nr. 112/1995 prin care recurenții au devenit titulari de drept asupra imobilului din litigiu. Deși reclamanții și-au întemeiat acțiunea exclusiv pe normele dreptului comun, prevederile Legii nr. 10/2001 nu puteau fi înlăturate de către instanță, ca lege specială ce derogă de la dreptul comun.

Î ntrucât titlul de proprietate al chiriașului nu a fost anulat printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, potrivit art. 45 din lege, acțiunea în revendicare, fondată exclusiv pe dispozițiile dreptului comun, este inadmisibilă, impunându-se menținerea soluției instanței de fond. c. In raport de temeiul de drept invocat în susținerea acțiunii principale, respectiv dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ., art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, titlul de proprietate al recurenților persoane fizice este preferabil, fiind mai bine caracterizat, întrucât la data vânzării au fost îndeplinite toate condițiile impuse de Legea nr. 112/1995, moment până la care reclamanții nu și-au făcut cunoscută intenția de restituire în natură, astfel încât să se poată reține în sarcina vreunei părți contractante reaua-credință.

Pe de altă parte, contrar argumentelor instanței de apel dreptul de proprietate al recurenților (dobândit prin contractul de vânzare- cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995), este protejat de prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, precum și de cele cuprinse in art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 al Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale, recurenții având un „bun" în sensul Convenției.

Recurenții au invocat și decizia nr. 33/2008 prin care a fost admis recursul in interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație si Justiție, precum și modificările Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009. 2. Prin motivele de recurs formulate, pârâtul Municipiul București a susținut, în esență, că, în mod corect, prima instanță a reținut caracterul valabil al preluării imobilului de către stat, în condițiile în care nu au fost administrate probe pe aspectul pretins al exceptării autorului reclamanților de la măsura naționalizării în baza art. II din Decretul nr. 92/1950, astfel cum s-a pretins, iar în anexa la acest act normativ, autorul reclamanților figurează cu un număr de 17 apartamente naționalizate, ceea ce, în spiritul art. 1 din acest act normativ, reprezintă o preluare valabilă a imobilului litigios.

Î n cursul judecării recursurilor, a fost administrată proba cu înscrisuri noi, respectiv un raport de expertiză tehnică extrajudiciară, efectuat în dosarul nr. 18354/300/2006; planul anexă la autorizația de construire nr. 448 din 10 martie 1933; adresa nr. 611889 din 11 aprilie 2007 emisă de Serviciul Nomenclatură Urbană; adresa nr. 250281 din 16 august 2006 emisă de Direcția de Venituri Buget Local Sector 2; declarații în formă autentică semnate de reclamanți; înscrisuri privind veniturile obținute de către autorul reclamanților din închirierea imobilului la nivelul anului 1948. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, înalta Curte constată următoarele: 1. Prin criticile concepute, pârâții persoane fizice au susținut, în primul rând, nedovedirea dreptului de proprietate al reclamanților asupra imobilului ce constituie obiectul revendicării de față, situat în București, str. D. nr. 5, sector 2. Susținerile similare ale pârâților din faza procesuală a apelului au fost circumscrise de către instanță lipsei calității procesuale active, aspect tranșat prin dispoziția primei instanțe de respingere a excepției procesuale cu acest obiect, împotriva căreia nu s-a declarat apel.

Aceste considerente ale instanței de apel valorifică în mod corespunzător efectul de lucru judecat al dispoziției primei instanțe, neatacate pe calea ordinară a apelului, însă nu țin cont de faptul că, respingând excepția lipsei calității procesuale active, tribunalul a avut în vedere exclusiv identitatea dintre imobilul ce a aparținut autorului reclamanților și cel deținut de pârâți. Or, susținerile pârâților, atât cele din motivele de apel, cât și cele din recurs, vizează și un alt aspect, respectiv acela al întinderii dreptului de proprietate al autorului reclamanților, ce nu a fost avut în vedere la soluționarea excepției. In acest context, se constată că aceste susțineri erau admisibile, excedând chestiunii dezlegate cu putere de lucru judecat, urmând a fi fost analizate ca atare de către instanța de apel.

Așadar, în mod corect s-a reținut identitatea dintre imobilul preluat de la autorul reclamanților, N.S., în baza Decretului nr. 92/1950, și cel în care se află apartamentul înstrăinat celor doi pârâți persoane fizice în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv imobilul din str. D. nr. 5 (număr poștal neschimbat din anul 1933, când autorul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, până în prezent). Pornind, însă, de la această premisă, instanța de apel ar fi trebuit să verifice stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, prin prisma celor arătate în motivele de apel și în raport de probatoriul administrat, eventual, prin suplimentarea probelor, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, instanța limitându-se a înlătura susținerile în discuție ale pârâților ca nefăcând obiectul învestirii sale.

Dacă ar fi procedat astfel, instanța ar fi constatat că înscrisurile depuse la dosar nu sunt lămuritoare pe aspectul întinderii dreptului de proprietate al autorului reclamanților, concluzie confirmată prin înscrisurile administrate în faza recursului. Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7580 din 23 martie 1933 încheiat între N.S., în calitate de cumpărător, și J.H., ca vânzător, a avut drept obiect material suprafața de 251,81 mp teren, despre care se menționează că a reprezentat o parte din proprietatea vânzătorului din str. D. nr. 3. Î n aceste condiții, era necesar a se stabili dacă s-a conservat un regim de coproprietate în privința terenului din str. D. nr. 5, solicitându-se, pe acest aspect, relații și de la autoritățile ce dețin evidențele fiscale relative la imobil.

Aceste relații au fost depuse la dosar abia în faza recursului, de către recurenții - pârâți, din adresa nr. 250281 din 16 august 2006 emisă de Direcția de Venituri Buget Local Sector 2 (fila 50 dosar recurs) rezultând că vânzătorul J.H. a continuat, și după înstrăinarea din anul 1933, să fie titular de rol fiscal cu privire la imobilul din str. D. nr. 5, la nivelul anului 1942, și chiar în anul 1952, după preluarea imobilului de la N.S. De asemenea, mărimea suprafeței deținute în proprietate de către autorul reclamanților nu este certă, din contractul de vânzare- cumpărare anterior menționat reieșind dobândirea unei suprafețe de 251,81 mp, în timp ce în cartea funciară întocmită la nivelul anului 1940 (fila 22 dosar fond), autorul figura la adresa poștală în discuție cu o suprafață de 450 mp.

Cât privește suprafața de 41,40 mp dobândită prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7579 din 23 martie 1993 (file 10 - 14 dosar fond), urmau a fi fost verificate susținerile pârâților persoane fizice în sensul că nu rezultă cu certitudine amplasarea sa la adresa din str. D. nr. 5, în contract nefiind delimitată prin vecinătăți. Aspectele legate de întinderea dreptului de proprietate asupra terenului interesează regimul juridic al construcțiilor amplasate pe teren, în sensul că nu este cert dacă acestea - în care se află apartamentul în litigiu - reprezentau, la momentul preluării de către stat, proprietatea exclusivă a autorului; nu este suficientă, în acest sens, eliberarea autorizației de construire nr. 448/1933 pe numele N.S., deoarece acest act putea fi emis doar pe numele unuia dintre eventualii coproprietari.

Pe de altă parte, nu s-a cercetat identitatea dintre construcțiile realizate în baza autorizației din 1933 și cele actuale, în condițiile în care, astfel cum au relevat pârâții în recurs, construcțiile preconizate a fi fost realizate în baza autorizației aveau o suprafață de 217,07 mp (fila 19 dosar fond), în timp ce construcțiile actuale de pe terenul din str. D. nr. 5 ocupă 265,35 mp. Acest din urmă aspect reiese din raportul de expertiză tehnică extrajudiciară depus în recurs, efectuat în dosarul nr. 18354/300/2006 al Judecătoriei sectorului 2 București, în care figurează aceleași părți cu cele din prezenta cauză (având ca obiect acțiune în constatare) și ar fi putut fi determinat și în litigiul de față, dacă s-ar fi apreciat necesar a se administra proba cu expertiză topografică.

Este de precizat că sentința civilă nr. 11731 din 20 octombrie 1997 a Judecătoriei sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă, prin care s- a recunoscut dreptul de proprietate al reclamanților asupra imobilului din str. D. nr. 5, nu conține o dispoziție clară în privința întinderii dreptului, recunoașterea dreptului operând generic asupra imobilului compus din teren și construcție. In aceste condiții, este admisibilă evaluarea, într-un proces ulterior, chiar în contradictoriu cu una dintre părțile din litigiul anterior, respectiv Municipiul București, și cu succesorii acestuia – pârâții care au cumpărat o parte din imobil în baza Legii nr. 112/1995 - a aspectului întinderii dreptului asupra căruia a operat recunoașterea pe cale judecătorească, nefiind încălcată puterea de lucru judecat a hotărârii judecătorești anterior pronunțate.

Drept urmare, necercetând o parte dintre motivele de apel, instanța de apel nu a stabilit în mod neîndoielnic situația de fapt în cauză, cu privire la întinderea dreptului de proprietate al autorului reclamanților la momentul preluării de către stat a imobilului în litigiu. Art. 314 C. proc. civ. impune casarea deciziei de către înalta Curte în situațiile în care situația de fapt nu rezultă cu certitudine, nefiind posibilă evaluarea modului de aplicare a legii de către instanța de apel. Pe acest temei, urmează ca recursul să fie admis, cu consecința casării deciziei de apel și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va soluționa cauza în raport de cele arătate în prezenta decizie cu privire la situația juridică a imobilului din str. D. nr. 5, atât a terenului, cât și a construcțiilor, în raport de probele administrate, atât în fazele anterioare, cât și în recurs, procedându-se la completarea lor, prin efectuarea unei expertize specialitatea construcții și, dacă se va considera necesar, în raport de raportul de expertiză extrajudiciară depus în recurs, a unei expertize topografice. Urmează, de asemenea, a fi cercetate, în măsura în care se va proceda la compararea titlurilor, în funcție de modul de soluționare a aspectului ce a generat casarea, celelalte susțineri ale pârâților din motivarea căii de atac a recursului.

In consecință, Înalta Curte va admite recursul pârâților persoane fizice și, în baza art. 314 C. proc. civ., va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. 2. In ceea ce privește recursul pârâtului Municipiul București, se constată că aspectul invocat prin criticile formulate, respectiv valabilitatea ori nevalabilitatea titlului statului constituit prin preluarea imobilului din str. D. nr. 5 în baza Decretului nr. 92/1950, a fost tranșat cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 11731 din 20 octombrie 1997 a Judecătoriei sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă, prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamanților asupra imobilului, chiar în contradictoriu cu acest pârât.

Ca atare, în virtutea efectului negativ al puterii de lucru judecat, nu este posibilă reevaluarea, într-un proces ulterior, a chestiunilor dezlegate irevocabil. Cu toate acestea, întrucât recursul pârâților persoane fizice a fost admis în ceea ce privește întinderea dreptului de proprietate recunoscut prin hotărârea judecătorească menționată, va fi admis și recursul Municipiului București, în condițiile în care, în raport de constatările pe aspectul ce a generat casarea deciziei recurate, urmează a se aprecia în ce măsură titlul statului este confirmat pentru părțile din imobil asupra cărora autorul reclamanților nu a deținut, eventual, dreptul de proprietate. In consecință, Înalta Curte va admite și recursul pârâtului Municipiul București, consecința fiind aceea deja arătată cu ocazia soluționării recursului pârâților persoane fizice, respectiv casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții C.P. și C.A. și de Municipiul București, prin Primar general, împotriva deciziei nr. 21A din 13 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2010.