ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1480/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1480/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 249 din 14 februarie 2007 pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. 1218/3/2007, a fost respinsă ca

inadmisibilă cererea formulată de reclamanții S.E., P.M.R., F.S.G. și I.D.M.,

în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, cu motivarea că instanța de

judecată nu are competența de a soluționa cererea de acordare de măsuri

reparatorii în echivalent decât după parcurgerea procedurii administrative

prevăzute de Legea nr. 10/2001, procedură cu caracter obligatoriu.

Prin

decizia civilă nr. 605 din 28 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă, s-a admis apelul reclamanților împotriva sentinței menționate,

cu consecința desființării acesteia și trimiterii cauzei spre rejudecare.

Instanța

de apel a considerat că nefinalizarea procedurii administrative inițiate de

către reclamanți prin formularea notificării nr. 126/2001 în baza Legii nr. 10/2001

nu este imputabilă acestora, ci unității deținătoare, care nu a soluționat

notificarea în termenul legal, astfel încât absența răspunsului persoanei

juridice deținătoare are valoarea unui refuz de restituire a imobilului, care

trebuie cenzurat de către tribunal, tot în condițiile legii speciale.

A

considera că plângerea este prematură sau inadmisibilă și a o respinge ca atare

nu înseamnă numai a da dovadă de un formalism excesiv, dar și a nesocoti

caracterul reparator al legii, împiedicând persoanele îndreptățite să-și

redobândească drepturile recunoscute prin lege, s-a mai arătat în decizia de

apel, făcându-se referire la decizia nr. IX din 20 martie 2006 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite într-un recurs în

interesul legii.

Cauza a

fost reînregistrată la Tribunalul București, secția a V-a civilă, sub nr. 44669/3/2007,

iar prin sentința civilă nr. 486 din 06 aprilie 2009, această instanță a admis

cererea și a obligat pârâta să acorde măsuri reparatorii prin echivalent

reclamanților pentru imobilul situat în București.

Pentru a

pronunța această hotărâre, tribunalul a constatat că reclamanții au făcut

dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în privința

imobilului ce formează obiectul notificării, potrivit art. 3 lit. a) și 4 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, ca moștenitoare ale proprietarului imobilului, F.I.

Imobilul

situat în București, compus din teren în suprafață de aproximativ 192 mp și

construcții (apartament de două camere, dependințe și două prăvălii de câte 16

mp. fiecare), a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, poziția

2704 din anexa la acest act normativ, iar atare preluare este una abuzivă în

sensul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, deoarece actul normativ

de preluare intra în vădită contradicție cu legislația României în vigoare la

data respectivă, respectiv Constituția din 1948, art. 480 și art. 481 C. civ.,

Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată prin Rezoluția Adunării

Generale a O.N.U. 217/A (III) din 10 decembrie 1948.

Din

raportul de expertiză tehnică topografică întocmit de expert M.C.L., rezultă

faptul că restituirea în natură a imobilului nu mai este posibilă, astfel

încât, în conformitate cu prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001, reclamanții

sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent, calculate în

conformitate cu art. 8 și 9 din lege.

Cât

privește cererea reclamanților de restituire a unui alt imobil echivalent din

punct de vedere valoric imobilului preluat în mod abuziv, la nivelul pieței

imobiliare, tribunalul a constatat că reclamanții nu au produs nicio dovadă

privind identificarea unui astfel de imobil care să se afle în circuitul civil

și în patrimoniul Municipiului București.

Apelul

declarat de către Primăria Municipiului București împotriva sentinței

menționate a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 42 din 11 februarie 2010

pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IX–a Civilă și pentru Cauze

privind Proprietatea Intelectuală.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a înlăturat, în primul rând, susținerile

pârâtei privind greșita soluționare a notificării de către însăși instanța de

judecată, acesta fiind atributul exclusiv al unității deținătoare, față de

evoluția jurisprudenței, dar și față de Decizia nr. XX din 19 martie 2007,

pronunțată în recurs în interesul legii de instanța supremă, din care rezultă

că, la împlinirea termenului legal de soluționare a notificării, reclamantele

intimate aveau la îndemână posibilitatea de a se adresa instanței cu o cerere

ca cea de față pentru valorificarea drepturilor izvorâte din formularea

notificării.

Mai mult decât atât,

chestiunea admisibilității acțiunii (prin prisma neepuizării procedurii

administrative date în sarcina apelantului-pârât) a făcut obiectul judecății în

primul ciclu procesual, iar instanța de apel a stabilit (prin hotărâre

irevocabilă prin nerecurare, deci cu putere de lucru judecat) că prezența

acțiune este admisibilă și că reclamanții au deschisă calea de a se adresa

instanței pentru valorificarea drepturilor izvorâte din notificarea formulată,

în condițiile omisiunii pârâtului de a soluționa această notificare.

Cu privire la critica

în sensul caracterului de recomandare al termenului de 60 de zile de la

depunerea notificării și a înscrisurilor doveditoare, după împlinirea căruia

entitatea învestită cu soluționarea notificării este obligată a răspunde

titularului acesteia, Curtea a reținut că, din aceeași decizie în interesul

legii invocată, rezultă caracterul imperativ al acestui termen, în sensul că,

în condițiile încălcării de către unitatea deținătoare învestită cu

soluționarea notificării a dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

modificată și republicată, titularii notificării au deschisă calea justiției

pentru valorificarea dreptului lor la reparație.

Instanța de apel a

înlăturat și motivul de apel privind insuficiența probelor administrate,

întrucât această susținere este formulată generic, fără însă a se arăta în

concret care este critica adusă sentinței.

Și susținerea

referitoare la procedura de stabilire a cuantumului despăgubirilor, cuprinsă în

Titlul VII al Legii nr. 247/2005 este străină de cauză, deoarece nu s-a

discutat în fața primei instanțe despre cuantumul despăgubirilor, ci numai

despre calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii a titularilor

notificării și conținutul măsurii reparatorii ce poate fi acordată, s-a mai

arătat în considerentele deciziei de apel.

Împotriva deciziei

menționate, a declarat recurs pârâtul Municipiul București, criticând-o pentru

nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, că,

în mod greșit, instanța de judecată a procedat la soluționarea notificării, în

condițiile în care, potrivit art. 21 – 23 din Legea nr. 10/2001, unitatea

deținătoare este singura autoritate abilitată să soluționeze notificarea, prin

emiterea unei decizii sau dispoziții motivate.

Procedând astfel, instanța

a încălcat, de asemenea, dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

potrivit cărora valoarea echivalentă a imobilului solicitat se stabilește de

către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, motiv pentru care

notificarea urma a fi înaintată acestei instituții, împreună cu decizia

unității deținătoare în care s-au consemnat sume ce urmează a fi acordate cu

titlu de despăgubire. În același sens, recurentul a invocat și Decizia nr. 52/2007

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secții Unite.

Recurentul a mai

susținut că înscrisurile avute în vedere de către instanța de judecată nu

reprezintă acte doveditoare în sensul Legii nr. 10/2001, deoarece acest

caracter este recunoscut numai în măsura în care actele se întregesc cu

înscrisurile originare doveditoare ale dreptului de proprietate, care, în

speță, nu au fost depuse în dosarul administrativ, cu respectarea termenului

prevăzut de art. 22 din lege.

Cu privire la modul

de soluționare a notificării, recurentul a arătat că reclamanții aveau

obligația depunerii de dovezi din care să rezulte că nu s-au încasat

despăgubiri la momentul preluării imobilului de către stat ori a declarației

prevăzute de art. 5 din lege.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat.

Critica referitoare

la soluționarea de către instanța de judecată a notificării formulate în baza

Legii nr. 10/2001, cu încălcarea competenței stabilite prin lege, nu poate fi

primită, deoarece nu vizează nelegalitatea deciziei de respingere a apelului ca

nefondat, ci însăși hotărârea primei instanțe, prin care s-a dispus obligarea

unității deținătoare la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

În condițiile în care

pârâtul a formulat susțineri similare prin motivele de apel, cărora li s-a răspuns

în mod adecvat prin decizia recurată în cauză, criticile de nelegalitate a

acesteia din urmă ar fi trebuit să se refere la modul în care instanța de apel

a înțeles să dezlege problema de drept ce i-a fost supusă spre soluționare,

respectiv posibilitatea soluționării notificării de către instanța însăși.

Or, motivele de

recurs nu conțin nicio referire la considerentele deciziei de apel, respectiv

la aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 pronunțate de

Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite și nici la faptul

tranșării, cu putere de lucru judecat, a chestiunii în discuție, în ciclul

procesual anterior, prin Decizia nr. 605 din 28 septembrie 2007 a Curții de

Apel București, prin care s-a statuat că cererea având ca obiect obligarea

unității deținătoare la acordarea de măsuri reparatorii este admisibilă.

În consecință,

susținerile prin care sunt reluate argumentele din motivarea apelului, în

absența vreunei referiri la considerentele deciziei de apel, prin care acele

susțineri au fost analizate, nu constituie veritabile critici de nelegalitate a

deciziei recurate și urmează a fi respinse, fără a fi evaluate de către această

instanță sub aspectul temeiniciei lor.

Trimiterea pe care

recurentul o face la prevederile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 nu este de

natură să schimbe această concluzie, deoarece nu este concludentă pentru

evaluarea posibilității soluționării notificării de către instanța de judecată,

urmare a refuzului nejustificat al unității deținătoare de soluționare a

notificării în termenul legal și, de altfel, recurentul nici nu a integrat o

asemenea referire într-un raționament juridic prin care să demonstreze

neviabilitatea argumentării instanței de apel.

Dispozițiile art. 16

și următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 interesează exclusiv

competența de stabilire a cuantumului despăgubirilor la care reclamanții sunt

îndreptățiți, în sensul că, potrivit legii, aceasta revine Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor, însă nu și competența de soluționare a

notificării.

Atât prima instanță,

cât și instanța de apel au respectat în cauză aceste dispoziții legale, cât

timp au procedat la soluționarea notificării, recunoscând generic dreptul la

despăgubiri, fără a stabili cuantumul acestora.

Pentru determinarea

sumelor de bani pe care reclamanții urmează a le încasa (fie în numerar, fie

sub formă de acțiuni la Fondul “Proprietatea”, potrivit legii în vigoare în

acest moment), se va derula procedura prevăzută tocmai de Titlul VII al Legii nr.

247/2005, după emiterea de către unitatea deținătoare a deciziei cu propunere

de despăgubiri, în conformitate cu dispozițiile din cauză ale tribunalului.

Cât privește Decizia nr.

52/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite,

aceasta ar fi fost incidentă în speță numai în cazul în care, soluționând

notificarea și recunoscând dreptul reclamanților la măsuri reparatorii în echivalent,

instanța ar fi stabilit și cuantumul despăgubirilor acordate cu acest titlu,

situație în care s-ar fi pus problema competenței instanței de a dezlega acest

aspect. Or, după cum s-a arătat, acest lucru nu s-a întâmplat în cauză,

instanța recunoscând generic dreptul reclamanților la despăgubiri bănești.

Pentru considerente

similare celor deja expuse, urmează a fi înlăturate și motivul de recurs

privind lipsa caracterului doveditor al dreptului de proprietate în privința

înscrisurilor depuse de către reclamanți în susținerea notificării, constatându-se

că instanța de apel a răspuns acestor susțineri regăsite în motivarea căii

ordinare de atac, fără ca, prin cererea de recurs, să se facă vreo referire la

considerentele deciziei de apel pe acest aspect.

De altfel, chiar dacă

acest motiv ar fi reprezentat o critică de nelegalitate la adresa deciziei de

apel, se reține că, întocmai ca în cadrul apelului, susținerile pârâtului sunt

formulate generic, fără a se arăta în concret înscrisurile pretins lipsite de

caracter doveditor.

Deși din conținutul

acestor susțineri, insuficient conturate, ar rezulta că reclamanții nu ar fi

înfățișat însuși actul translativ sau constitutiv al dreptului de proprietate,

se constată că la dosar se regăsește însuși titlul de proprietate asupra

imobilului, respectiv contractul de vânzare – cumpărare din 25 noiembrie 1939

de fostul Tribunal Ilfov – secția Notariat, prin care autorul reclamanților, I.F.,

a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului pentru care se solicită

măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001.

Pe temeiul acestui

înscris, precum și al certificatelor de moștenitor depuse la dosar, prima

instanță a apreciat că reclamanții au dovedit calitatea de persoane

îndreptățite la măsuri reparatorii, în sensul Legii nr. 10/2001, fără ca recurentul

să indice înscrisul sau înscrisurile lipsite de putere doveditoare din această

perspectivă.

Înalta Curte va

respinge și motivul de recurs privind necesitatea verificării, la momentul

soluționării notificării, a eventualei încasări, de către reclamanți, a unor

despăgubiri cu ocazia preluării imobilului sau a beneficierii de către

persoanele îndreptățite de reparații acordate în baza acordurilor

internaționale încheiate de România.

Aceste susțineri sunt

formulate omisso medio, în condițiile în care pârâtul nu le-a valorificat și în

calea de atac a apelului.

Pe de altă parte, chestiunea

eventualei dezdăunări a autorului reclamanților la momentul naționalizării

imobilului nu afectează însuși dreptul la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001,

ci doar întinderea reparației cuvenite, atât timp cât legea prevede că se restituie

sumele de bani încasate la acel moment. Așadar, acest aspect interesează

calculul despăgubirilor bănești, urmând a fi tranșat în cadrul procedurii

prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pe baza datelor furnizate de

reclamanți, însă și de către unitatea deținătoare, căreia îi revine obligația,

potrivit art. 16 din acel titlu, de a înainta la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor toate înscrisurile necesare

stabilirii cuantumului despăgubirilor, cu atât mai mult pe cele din evidențele

proprii.

În ceea

ce privește art. 5 din Legea nr. 10/2001, care prevede că nu au calitatea de

persoane îndreptățite la măsuri reparatorii

persoanele care au primit despăgubiri

potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea

problemelor financiare în suspensie, este incident

doar în cazurile în

care notificarea este formulată de cetățeni străini sau apatrizi ori de cetățeni

români, pentru realizarea drepturilor unor proprietari deposedați care au

emigrat în statele prevăzute în anexa nr. 1 la lege, astfel cum se indică

explicit în norma corespondentă din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

În măsura

în care notificarea nu este formulată de persoane din vreuna dintre categoriile

expres arătate în norma de aplicare, nu se pune problema incidenței art. 5, ca

atare, nu sunt necesare verificări pe aspectele vizate de acest text de lege.

Față de

cele expuse, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge

ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar General

împotriva deciziei nr. 42/A din 11 februarie 2010 a Curții de Apel București – secția

a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 18 februarie 2011.