ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1480/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 249 din 14 februarie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. 1218/3/2007, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanții S.E., P.M.R., F.S.G. și I.D.M., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, cu motivarea că instanța de judecată nu are competența de a soluționa cererea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent decât după parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, procedură cu caracter obligatoriu. Prin decizia civilă nr. 605 din 28 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a admis apelul reclamanților împotriva sentinței menționate, cu consecința desființării acesteia și trimiterii cauzei spre rejudecare.

Instanța de apel a considerat că nefinalizarea procedurii administrative inițiate de către reclamanți prin formularea notificării nr. 126/2001 în baza Legii nr. 10/2001 nu este imputabilă acestora, ci unității deținătoare, care nu a soluționat notificarea în termenul legal, astfel încât absența răspunsului persoanei juridice deținătoare are valoarea unui refuz de restituire a imobilului, care trebuie cenzurat de către tribunal, tot în condițiile legii speciale. A considera că plângerea este prematură sau inadmisibilă și a o respinge ca atare nu înseamnă numai a da dovadă de un formalism excesiv, dar și a nesocoti caracterul reparator al legii, împiedicând persoanele îndreptățite să-și redobândească drepturile recunoscute prin lege, s-a mai arătat în decizia de apel, făcându-se referire la decizia nr. IX din 20 martie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite într-un recurs în interesul legii.

Cauza a fost reînregistrată la Tribunalul București, secția a V-a civilă, sub nr. 44669/3/2007, iar prin sentința civilă nr. 486 din 06 aprilie 2009, această instanță a admis cererea și a obligat pârâta să acorde măsuri reparatorii prin echivalent reclamanților pentru imobilul situat în București. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a constatat că reclamanții au făcut dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în privința imobilului ce formează obiectul notificării, potrivit art. 3 lit. a) și 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ca moștenitoare ale proprietarului imobilului, F.I. Imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de aproximativ 192 mp și construcții (apartament de două camere, dependințe și două prăvălii de câte 16 mp.

fiecare), a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 2704 din anexa la acest act normativ, iar atare preluare este una abuzivă în sensul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, deoarece actul normativ de preluare intra în vădită contradicție cu legislația României în vigoare la data respectivă, respectiv Constituția din 1948, art. 480 și art. 481 C. civ., Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată prin Rezoluția Adunării Generale a O.N.U. 217/A (III) din 10 decembrie 1948. Din raportul de expertiză tehnică topografică întocmit de expert M.C.L., rezultă faptul că restituirea în natură a imobilului nu mai este posibilă, astfel încât, în conformitate cu prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001, reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent, calculate în conformitate cu art. 8 și 9 din lege.

Cât privește cererea reclamanților de restituire a unui alt imobil echivalent din punct de vedere valoric imobilului preluat în mod abuziv, la nivelul pieței imobiliare, tribunalul a constatat că reclamanții nu au produs nicio dovadă privind identificarea unui astfel de imobil care să se afle în circuitul civil și în patrimoniul Municipiului București. Apelul declarat de către Primăria Municipiului București împotriva sentinței menționate a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 42 din 11 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IX–a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a înlăturat, în primul rând, susținerile pârâtei privind greșita soluționare a notificării de către însăși instanța de judecată, acesta fiind atributul exclusiv al unității deținătoare, față de evoluția jurisprudenței, dar și față de Decizia nr. XX din 19 martie 2007, pronunțată în recurs în interesul legii de instanța supremă, din care rezultă că, la împlinirea termenului legal de soluționare a notificării, reclamantele intimate aveau la îndemână posibilitatea de a se adresa instanței cu o cerere ca cea de față pentru valorificarea drepturilor izvorâte din formularea notificării.

Mai mult decât atât, chestiunea admisibilității acțiunii (prin prisma neepuizării procedurii administrative date în sarcina apelantului-pârât) a făcut obiectul judecății în primul ciclu procesual, iar instanța de apel a stabilit (prin hotărâre irevocabilă prin nerecurare, deci cu putere de lucru judecat) că prezența acțiune este admisibilă și că reclamanții au deschisă calea de a se adresa instanței pentru valorificarea drepturilor izvorâte din notificarea formulată, în condițiile omisiunii pârâtului de a soluționa această notificare.

Cu privire la critica în sensul caracterului de recomandare al termenului de 60 de zile de la depunerea notificării și a înscrisurilor doveditoare, după împlinirea căruia entitatea învestită cu soluționarea notificării este obligată a răspunde titularului acesteia, Curtea a reținut că, din aceeași decizie în interesul legii invocată, rezultă caracterul imperativ al acestui termen, în sensul că, în condițiile încălcării de către unitatea deținătoare învestită cu soluționarea notificării a dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificată și republicată, titularii notificării au deschisă calea justiției pentru valorificarea dreptului lor la reparație. Instanța de apel a înlăturat și motivul de apel privind insuficiența probelor administrate, întrucât această susținere este formulată generic, fără însă a se arăta în concret care este critica adusă sentinței.

Și susținerea referitoare la procedura de stabilire a cuantumului despăgubirilor, cuprinsă în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 este străină de cauză, deoarece nu s-a discutat în fața primei instanțe despre cuantumul despăgubirilor, ci numai despre calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii a titularilor notificării și conținutul măsurii reparatorii ce poate fi acordată, s-a mai arătat în considerentele deciziei de apel. Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs pârâtul Municipiul București, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, că, în mod greșit, instanța de judecată a procedat la soluționarea notificării, în condițiile în care, potrivit art. 21 – 23 din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare este singura autoritate abilitată să soluționeze notificarea, prin emiterea unei decizii sau dispoziții motivate.

Procedând astfel, instanța a încălcat, de asemenea, dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, potrivit cărora valoarea echivalentă a imobilului solicitat se stabilește de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, motiv pentru care notificarea urma a fi înaintată acestei instituții, împreună cu decizia unității deținătoare în care s-au consemnat sume ce urmează a fi acordate cu titlu de despăgubire. În același sens, recurentul a invocat și Decizia nr. 52/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secții Unite. Recurentul a mai susținut că înscrisurile avute în vedere de către instanța de judecată nu reprezintă acte doveditoare în sensul Legii nr. 10/2001, deoarece acest caracter este recunoscut numai în măsura în care actele se întregesc cu înscrisurile originare doveditoare ale dreptului de proprietate, care, în speță, nu au fost depuse în dosarul administrativ, cu respectarea termenului prevăzut de art. 22 din lege.

Cu privire la modul de soluționare a notificării, recurentul a arătat că reclamanții aveau obligația depunerii de dovezi din care să rezulte că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării imobilului de către stat ori a declarației prevăzute de art. 5 din lege. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. Critica referitoare la soluționarea de către instanța de judecată a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, cu încălcarea competenței stabilite prin lege, nu poate fi primită, deoarece nu vizează nelegalitatea deciziei de respingere a apelului ca nefondat, ci însăși hotărârea primei instanțe, prin care s-a dispus obligarea unității deținătoare la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

În condițiile în care pârâtul a formulat susțineri similare prin motivele de apel, cărora li s-a răspuns în mod adecvat prin decizia recurată în cauză, criticile de nelegalitate a acesteia din urmă ar fi trebuit să se refere la modul în care instanța de apel a înțeles să dezlege problema de drept ce i-a fost supusă spre soluționare, respectiv posibilitatea soluționării notificării de către instanța însăși. Or, motivele de recurs nu conțin nicio referire la considerentele deciziei de apel, respectiv la aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite și nici la faptul tranșării, cu putere de lucru judecat, a chestiunii în discuție, în ciclul procesual anterior, prin Decizia nr. 605 din 28 septembrie 2007 a Curții de Apel București, prin care s-a statuat că cererea având ca obiect obligarea unității deținătoare la acordarea de măsuri reparatorii este admisibilă.

În consecință, susținerile prin care sunt reluate argumentele din motivarea apelului, în absența vreunei referiri la considerentele deciziei de apel, prin care acele susțineri au fost analizate, nu constituie veritabile critici de nelegalitate a deciziei recurate și urmează a fi respinse, fără a fi evaluate de către această instanță sub aspectul temeiniciei lor. Trimiterea pe care recurentul o face la prevederile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 nu este de natură să schimbe această concluzie, deoarece nu este concludentă pentru evaluarea posibilității soluționării notificării de către instanța de judecată, urmare a refuzului nejustificat al unității deținătoare de soluționare a notificării în termenul legal și, de altfel, recurentul nici nu a integrat o asemenea referire într-un raționament juridic prin care să demonstreze neviabilitatea argumentării instanței de apel.

Dispozițiile art. 16 și următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 interesează exclusiv competența de stabilire a cuantumului despăgubirilor la care reclamanții sunt îndreptățiți, în sensul că, potrivit legii, aceasta revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însă nu și competența de soluționare a notificării. Atât prima instanță, cât și instanța de apel au respectat în cauză aceste dispoziții legale, cât timp au procedat la soluționarea notificării, recunoscând generic dreptul la despăgubiri, fără a stabili cuantumul acestora. Pentru determinarea sumelor de bani pe care reclamanții urmează a le încasa (fie în numerar, fie sub formă de acțiuni la Fondul “Proprietatea”, potrivit legii în vigoare în acest moment), se va derula procedura prevăzută tocmai de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, după emiterea de către unitatea deținătoare a deciziei cu propunere de despăgubiri, în conformitate cu dispozițiile din cauză ale tribunalului.

Cât privește Decizia nr. 52/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, aceasta ar fi fost incidentă în speță numai în cazul în care, soluționând notificarea și recunoscând dreptul reclamanților la măsuri reparatorii în echivalent, instanța ar fi stabilit și cuantumul despăgubirilor acordate cu acest titlu, situație în care s-ar fi pus problema competenței instanței de a dezlega acest aspect. Or, după cum s-a arătat, acest lucru nu s-a întâmplat în cauză, instanța recunoscând generic dreptul reclamanților la despăgubiri bănești.

Pentru considerente similare celor deja expuse, urmează a fi înlăturate și motivul de recurs privind lipsa caracterului doveditor al dreptului de proprietate în privința înscrisurilor depuse de către reclamanți în susținerea notificării, constatându-se că instanța de apel a răspuns acestor susțineri regăsite în motivarea căii ordinare de atac, fără ca, prin cererea de recurs, să se facă vreo referire la considerentele deciziei de apel pe acest aspect. De altfel, chiar dacă acest motiv ar fi reprezentat o critică de nelegalitate la adresa deciziei de apel, se reține că, întocmai ca în cadrul apelului, susținerile pârâtului sunt formulate generic, fără a se arăta în concret înscrisurile pretins lipsite de caracter doveditor.

Deși din conținutul acestor susțineri, insuficient conturate, ar rezulta că reclamanții nu ar fi înfățișat însuși actul translativ sau constitutiv al dreptului de proprietate, se constată că la dosar se regăsește însuși titlul de proprietate asupra imobilului, respectiv contractul de vânzare – cumpărare din 25 noiembrie 1939 de fostul Tribunal Ilfov – secția Notariat, prin care autorul reclamanților, I.F., a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului pentru care se solicită măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001. Pe temeiul acestui înscris, precum și al certificatelor de moștenitor depuse la dosar, prima instanță a apreciat că reclamanții au dovedit calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, în sensul Legii nr. 10/2001, fără ca recurentul să indice înscrisul sau înscrisurile lipsite de putere doveditoare din această perspectivă.

Înalta Curte va respinge și motivul de recurs privind necesitatea verificării, la momentul soluționării notificării, a eventualei încasări, de către reclamanți, a unor despăgubiri cu ocazia preluării imobilului sau a beneficierii de către persoanele îndreptățite de reparații acordate în baza acordurilor internaționale încheiate de România. Aceste susțineri sunt formulate omisso medio, în condițiile în care pârâtul nu le-a valorificat și în calea de atac a apelului. Pe de altă parte, chestiunea eventualei dezdăunări a autorului reclamanților la momentul naționalizării imobilului nu afectează însuși dreptul la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, ci doar întinderea reparației cuvenite, atât timp cât legea prevede că se restituie sumele de bani încasate la acel moment.

Așadar, acest aspect interesează calculul despăgubirilor bănești, urmând a fi tranșat în cadrul procedurii prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pe baza datelor furnizate de reclamanți, însă și de către unitatea deținătoare, căreia îi revine obligația, potrivit art. 16 din acel titlu, de a înainta la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor toate înscrisurile necesare stabilirii cuantumului despăgubirilor, cu atât mai mult pe cele din evidențele proprii.

În ceea ce privește art. 5 din Legea nr. 10/2001, care prevede că nu au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, este incident doar în cazurile în care notificarea este formulată de cetățeni străini sau apatrizi ori de cetățeni români, pentru realizarea drepturilor unor proprietari deposedați care au emigrat în statele prevăzute în anexa nr. 1 la lege, astfel cum se indică explicit în norma corespondentă din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. În măsura în care notificarea nu este formulată de persoane din vreuna dintre categoriile expres arătate în norma de aplicare, nu se pune problema incidenței art. 5, ca atare, nu sunt necesare verificări pe aspectele vizate de acest text de lege.

Față de cele expuse, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar General împotriva deciziei nr. 42/A din 11 februarie 2010 a Curții de Apel București – secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 februarie 2011.