ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2576/2008

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 18 aprilie 2005, reclamantul L.M.P. a investit Tribunalul București, cu o acțiune întemeiată în drept, pe dispozițiile art. 21-24 din Legea nr. 10/2001 solicitând instanței obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului București să emită decizie (dispoziție) motivată, privind restituirea în natură a imobilului situat în București, iar în cazul imposibilității restituirii în natură a cerut măsuri reparatorii prin echivalent, astfel cum rezultă din cererea completatoare a acțiunii introductive de instanță. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că deși a notificat Primăria Municipiului București la 8 octombrie 2001 și a depus actele doveditoare ale dreptului de proprietate, pârâta nu a dat curs cererii sale.

Reclamantul și-a precizat ulterior acțiunea solicitând a se judeca în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primarul General. Prin sentința nr. 542 din 25 mai 2005, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost completată și l-a obligat pe pârât la emiterea dispoziției, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001. A respins ca inadmisibile capetele din cererea completatoare, prin care reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, reținând în esență ,că acțiunea în justiție are un caracter subsidiar, neputând fi exercitată decât după epuizarea procedurii administrative prealabile, obligatorii.

Tribunalul a apreciat că, în respectarea dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare avea obligația stipulată prin lege de a soluționa notificarea, acțiunea fiind calificată ca o obligație de a face. Împotriva sentinței Tribunalului București a declarat apel Municipiul București, prin Primarul General, criticând-o pentru nelegalitate în sensul că, din motivarea și calificarea eronată dată de instanță, cererii de chemare în judecată, obiectul investirii îl constituie obligația de a face, întemeiată pe prevederile art. 1073 C. civ., așa încât hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de competență materială. S-a arătat în apelul declarat de pârât, că termenul de 60 de zile în care unitatea deținătoare este obligată să soluționeze notificarea prin emiterea unei decizii, are caracter de recomandare și curge de la depunerea înscrisurilor doveditoare ale dreptului de proprietate, ce conferă reclamantului calitatea de persoană îndreptățită.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 1472 din 11 noiembrie 2005 a admis apelul pârâtului, a anulat sentința Tribunalului București și a trimis cauza spre competentă soluționare ,Judecătoriei sectorului 5 București. A reținut că obligația de a face, delimitează litigiul, de procedura specială a Legii nr. 10/2001, fiind definit pe tărâmul dreptului comun, respectiv al investirii instanței cu o acțiune în revendicare (art. 480 C. civ.) și cu un petit subsidiar, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. În rejudecare, prin sentința civilă nr. 1940 din 22 martie 2006, Judecătoria sectorului 5 București a admis în parte acțiunea reclamantului în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primarul General și l-a obligat pe acesta să se pronunțe asupra notificării, printr-o decizie (dispoziție) motivată.

A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București în ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la dezdăunări și a respins ca inadmisibile, petitele din acțiunea precizată și completată referitoare la restituirea în natură a imobilului și acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. Pentru a hotărî astfel, în rejudecare, instanța de fond a reținut că unitatea deținătoare se face culpabilă de neîndeplinirea obligației de a emite decizie sau dispoziție motivată de soluționare a notificării, iar apărarea acesteia, în sensul că reclamantul nu a depus odată cu notificarea toate înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate, nu subzistă unei analize temeinice.

Cât privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, instanța a apreciat că reclamantul se putea adresa unității deținătoare, în speță, Municipiul București, prin Primarul General, solicitând dezdăunări. Împotriva sentinței Judecătoriei sectorului 5 București a declarat apel Municipiul București, prin Primarul General, criticând-o sub aspectul greșitei aplicări a prevederilor art. 25 din Legea nr. 10/2001(fost art. 23), în sensul că termenul de 60 de zile curge, în speță, de la data depunerii tuturor înscrisurilor doveditoare ale dreptului de proprietate și că, de vreme ce reclamantul, căruia îi incumbă această obligație, nu a completat dosarul întocmit în baza Legii nr. 10/2001, pârâta este, la rându-i, exonerată de obligația corelativă de a emite decizie sau dispoziție motivată, în sensul art. 25 din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin decizia nr. 1561 pronunțată la 13 noiembrie 2006 analizând, din oficiu, competența materială de soluționare a cauzei, de ordine publică, a stabilit că litigiul având ca obiect obligarea unității deținătoare de a soluționa notificarea persoanei îndreptățite este delimitat și reglementat printr-o procedură specială, distinctă de cea a dreptului comun. Ca atare, în temeiul dispozițiilor art. 297 alin. (2) C. proc. civ. a admis apelul, a anulat sentința Judecătoriei sectorului 5 București, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București la 14 martie 2007. Prin sentința nr. 539 din 12 aprilie 2007 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea reclamantului L.M.P.

în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General. A obligat pârâtul să emită dispoziție motivată prin care să soluționeze notificarea nr. 2830 din 7 august 2001, în sensul restituirii în natură a imobilului, iar dacă această restituire nu este posibilă, să propună măsuri reparatorii prin echivalent. A respins ca inadmisibil, capătul de cerere prin care se solicită obligarea pârâtului la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, și ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, prin Primarul General. Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul București a apreciat că acțiunea prin care reclamantul solicită un răspuns al unității deținătoare reprezintă un demers judiciar admisibil în cazul refuzului unității deținătoare de a da curs notificării cu care a fost sesizată.

În atari condiții, s-a stabilit că Municipiul București, prin Primarul general este unitate deținătoare, în sensul Legii nr. 10/2001 și are obligația stipulată de art. 25 (fost art. 23) din acest act normativ, ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare ale dreptului de proprietate, potrivit art. 22 să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. Termenul de 60 de zile are un caracter imperativ, chiar dacă acesta curge, fie de la data depunerii notificării , fie de la o dată ulterioară, și anume, aceea a depunerii înscrisurilor doveditoare ale dreptului de proprietate al reclamantului.

Depunerea actelor solicitate sau comunicarea faptului că persoana îndreptățită nu a prezentat înscrisurile respective, poate avea semnificația unei prorogări, cu condiția ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite, împrejurarea că întârzierea răspunsului este rezultatul nedepunerii acestor acte. Astfel, unitatea deținătoare nu poate fi exonerată de obligativitatea răspunsului la cererea persoanei îndreptățite la acordarea, fie de măsuri reparatorii, fie în natură, în funcție de împrejurarea dacă unitatea deținătoare are sau nu posesia imobilului solicitat a fi restituit, în condițiile legii speciale privind regimul juridic de stabilire și plată a despăgubirilor, în acord cu procedura reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, de imediată aplicare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul, aducând critici referitoare la natura juridică a termenului de 60 de zile, care a fost greșit calificat de instanță, ca un termen imperativ și al momentului de la care curge acesta. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 513 din 3 septembrie 2007 a respins ca nefondat apelul Municipiului București, prin Primarul General, considerând că, instanța de fond a calificat corect raportul juridic dedus judecății, întrucât notificarea nu a fost soluționată, iar unitatea deținătoare nu a înștiințat persoana îndreptățită că înscrisurile depuse de aceasta la dosar nu sunt complete, împrejurare ce ar fi făcut posibilă curgerea termenului de la data depunerii actelor doveditoare, conform art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Decizia pronunțată în apel, care a confirmat soluția instanței de fond a făcut obiectul criticilor promovate de Municipiul București, prin Primarul General, prin intermediul recursului declarat și care reiterează motivele din apel, privitoare la caracterul termenului de 60 de zile și la momentul curgerii acestuia, ambele considerate a fi interpretate greșit de instanța de apel. Calea de atac a fost întemeiată în drept, pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recursul este nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce succed: Reclamantul a investit instanța cu o acțiune, ce a fost completată ulterior, solicitând obligarea pârâtului Municipiul București, prin Primarul General să se conformeze dispozițiilor art. 23 și art. 24 din Legea nr. 10/2001, în sensul de a emite o decizie sau, după caz, o dispoziție motivată de soluționare a notificării înregistrată sub nr. 2830 din 7 august 2001, având ca obiect restituirea în natură a imobilului situat în București.

Demersul judiciar al reclamantului, greșit calificat în primul ciclu procesual ca o acțiune în revendicare, cu capete de cerere subsidiare, respectiv o obligație de a face și, dezdăunarea, a fost determinat de refuzul unității deținătoare a de răspunde notificării, raportul juridic descris în speță, fiind reglementat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, conform art. 24 alin. (8) din acest act normativ, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată. Ca atare, în cazul în care persoana juridică deținătoare a imobilului nu emite decizia sau dispoziția prevăzută de art. 23 din Legea nr. 10/2001, în termenul de 60 de zile, nu se poate refuza persoanei îndreptățite, accesul la justiție pentru îndeplinirea obligației stabilită de lege, în sarcina unității deținătoare.

Absența răspunsului persoanei juridice ce are calitatea de unitate deținătoare are valoarea unui refuz de restituire, iar acesta trebuie cenzurat de tribunal, în condițiile procedurii speciale, deschisă de Legea nr. 10/2001. Modalitatea în care unitatea deținătoare trebuie să răspundă la notificare, cât și termenul de 60 de zile de la data înregistrării notificării și depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22 sunt imperative, neavând caracter de recomandare. Dacă nu s-ar considera astfel, reclamantul ar fi lipsit de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute prin lege, fiind pus într-o situație discriminatorie în raport de persoanele îndreptățite, care primesc răspuns în termenul prevăzut de lege și pot contesta în justiție decizia prin care li s-a respins notificarea.

Din interpretarea textului art. 23 din Legea nr. 10/2001, ce presupune lămurirea înțelesului unei dispoziții legale civile, rezultă că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură, așa încât caracterul imperativ al normei este explicit redat, în conținutul mai sus arătat.

Așadar, indiferent de data la care se poate calcula termenul de 60 de zile în care unitatea deținătoare trebuia să soluționeze notificarea, acesta este evident depășit, atât prin raportare la data depunerii notificării, 7 august 2001, cât și la data prezentării înscrisurilor, 28 martie 2002. În consecință, motivele de recurs ce vizează aplicarea greșită a prevederilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 25), în privința naturii juridice a termenului de 60 de zile, considerat de pârât ca având caracter de recomandare, nu subzistă unei analize pertinente, așa încât, recursul va fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 513 din 3 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 aprilie 2008.