ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2576/2008

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La 18 aprilie 2005, reclamantul L.M.P. a investit Tribunalul București,

cu o acțiune întemeiată în drept, pe dispozițiile art. 21-24 din Legea nr.

10/2001 solicitând instanței obligarea pârâtului Consiliul General al

Municipiului București să emită decizie (dispoziție) motivată, privind

restituirea în natură a imobilului situat în București, iar în cazul

imposibilității restituirii în natură a cerut măsuri reparatorii prin

echivalent, astfel cum rezultă din cererea completatoare a acțiunii introductive

de instanță.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că deși a notificat Primăria Municipiului București la 8 octombrie 2001

și a depus actele doveditoare ale dreptului de proprietate, pârâta nu a dat

curs cererii sale.

Reclamantul și-a precizat ulterior

acțiunea solicitând a se judeca în contradictoriu cu Municipiul București, prin

Primarul General.

Prin sentința nr. 542 din 25 mai

2005, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea,

astfel cum a fost completată și l-a obligat pe pârât la emiterea dispoziției,

conform art. 23 din Legea nr. 10/2001.

A respins ca inadmisibile capetele

din cererea completatoare, prin care reclamantul a solicitat restituirea în

natură a imobilului sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, reținând

în esență ,că acțiunea în justiție are un caracter subsidiar, neputând fi

exercitată decât după epuizarea procedurii administrative prealabile,

obligatorii.

Tribunalul a apreciat că, în

respectarea dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare

avea obligația stipulată prin lege de a soluționa notificarea, acțiunea fiind

calificată ca o obligație de a face.

Împotriva sentinței Tribunalului

București a declarat apel

Municipiul București, prin Primarul General, criticând-o

pentru nelegalitate în sensul că, din motivarea și calificarea eronată dată de

instanță, cererii de chemare în judecată, obiectul investirii îl constituie

obligația de a face, întemeiată pe prevederile art. 1073 C. civ., așa încât

hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de competență materială.

S-a arătat în apelul declarat de pârât, că termenul de 60 de zile în

care unitatea deținătoare este obligată să soluționeze notificarea prin

emiterea unei decizii, are caracter de recomandare și curge de la depunerea

înscrisurilor doveditoare ale dreptului de proprietate, ce conferă

reclamantului calitatea de persoană îndreptățită.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 1472

din 11 noiembrie 2005 a admis apelul pârâtului, a anulat sentința Tribunalului

București și a trimis cauza spre competentă soluționare ,Judecătoriei

sectorului 5 București.

A reținut că obligația de a face, delimitează litigiul, de procedura

specială a Legii nr. 10/2001, fiind definit pe tărâmul dreptului comun,

respectiv al investirii instanței cu o acțiune în revendicare (art. 480 C.

civ.) și cu un petit subsidiar, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 998-999

C. civ.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 1940 din 22 martie 2006,

Judecătoria sectorului 5 București a admis în parte acțiunea reclamantului în

contradictoriu cu Municipiul București, prin Primarul General și l-a obligat pe

acesta să se pronunțe asupra notificării, printr-o decizie (dispoziție)

motivată.

A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului

București în ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului

la dezdăunări și a respins ca inadmisibile, petitele din acțiunea precizată și

completată referitoare la restituirea în natură a imobilului și acordarea de

măsuri reparatorii prin echivalent.

Pentru a hotărî astfel, în rejudecare, instanța de fond a reținut că

unitatea deținătoare se face culpabilă de neîndeplinirea obligației de a emite

decizie sau dispoziție motivată de soluționare a notificării, iar apărarea acesteia,

în sensul că reclamantul nu a depus odată cu notificarea toate înscrisurile

doveditoare ale dreptului de proprietate, nu subzistă unei analize temeinice.

Cât privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului

București, instanța a apreciat că reclamantul se putea adresa unității

deținătoare, în speță, Municipiul București, prin Primarul General, solicitând

dezdăunări.

Împotriva sentinței Judecătoriei sectorului 5 București a declarat apel

Municipiul București, prin Primarul General, criticând-o sub aspectul greșitei

aplicări a prevederilor art. 25 din Legea nr. 10/2001(fost art. 23), în sensul

că termenul de 60 de zile curge, în speță, de la data depunerii tuturor

înscrisurilor doveditoare ale dreptului de proprietate și că, de vreme ce

reclamantul, căruia îi incumbă această obligație, nu a completat dosarul

întocmit în baza Legii nr. 10/2001, pârâta este, la rându-i, exonerată de

obligația corelativă de a emite decizie sau dispoziție motivată, în sensul art.

25 din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin decizia nr. 1561

pronunțată la 13 noiembrie 2006 analizând, din oficiu, competența materială de

soluționare a cauzei, de ordine publică, a stabilit că litigiul având ca obiect

obligarea unității deținătoare de a soluționa notificarea persoanei

îndreptățite este delimitat și reglementat printr-o procedură specială,

distinctă de cea a dreptului comun.

Ca atare, în temeiul dispozițiilor art. 297 alin. (2) C. proc. civ. a

admis apelul, a anulat sentința Judecătoriei sectorului 5 București, cauza

fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București la 14 martie 2007.

Prin sentința nr. 539 din 12 aprilie 2007 Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, a admis în parte acțiunea reclamantului L.M.P. în contradictoriu cu

pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.

A obligat pârâtul să emită dispoziție motivată prin care să soluționeze

notificarea nr. 2830 din 7 august 2001, în sensul restituirii în natură a

imobilului, iar dacă această restituire nu este posibilă, să propună măsuri

reparatorii prin echivalent.

A respins ca inadmisibil, capătul de cerere prin care se solicită

obligarea pârâtului la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, și ca

neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului

București, prin Primarul General.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul București a apreciat că

acțiunea prin care reclamantul solicită un răspuns al unității deținătoare

reprezintă un demers judiciar admisibil în cazul refuzului unității deținătoare

de a da curs notificării cu care a fost sesizată.

În atari condiții, s-a stabilit că Municipiul București, prin Primarul

general este unitate deținătoare, în sensul Legii nr. 10/2001 și are obligația

stipulată de art. 25 (fost art. 23) din acest act normativ, ca în termen de 60

de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor

doveditoare ale dreptului de proprietate, potrivit art. 22 să se pronunțe prin

decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire

în natură.

Termenul de 60 de zile are un caracter imperativ, chiar dacă acesta

curge, fie de la data depunerii notificării , fie de la o dată ulterioară, și

anume, aceea a depunerii înscrisurilor doveditoare ale dreptului de proprietate

al reclamantului.

Depunerea actelor solicitate sau comunicarea faptului că persoana

îndreptățită nu a prezentat înscrisurile respective, poate avea semnificația

unei prorogări, cu condiția ca unitatea deținătoare să comunice în scris

persoanei îndreptățite, împrejurarea că întârzierea răspunsului este rezultatul

nedepunerii acestor acte.

Astfel, unitatea deținătoare nu poate fi exonerată de obligativitatea

răspunsului la cererea persoanei îndreptățite la acordarea, fie de măsuri

reparatorii, fie în natură, în funcție de împrejurarea dacă unitatea

deținătoare are sau nu posesia imobilului solicitat a fi restituit, în

condițiile legii speciale privind regimul juridic de stabilire și plată a

despăgubirilor, în acord cu procedura reglementată de Titlul VII din Legea nr.

247/2005, de imediată aplicare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul, aducând critici

referitoare la natura juridică a termenului de 60 de zile, care a fost greșit

calificat de instanță, ca un termen imperativ și al momentului de la care curge

acesta.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 513 din

3 septembrie 2007 a respins ca nefondat apelul Municipiului București, prin

Primarul General, considerând că, instanța de fond a calificat corect raportul

juridic dedus judecății, întrucât notificarea nu a fost soluționată, iar

unitatea deținătoare nu a înștiințat persoana îndreptățită că înscrisurile

depuse de aceasta la dosar nu sunt complete, împrejurare ce ar fi făcut

posibilă curgerea termenului de la data depunerii actelor doveditoare, conform

art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Decizia pronunțată în apel, care a confirmat soluția instanței de fond a

făcut obiectul criticilor promovate de Municipiul București, prin Primarul

General, prin intermediul recursului declarat și care reiterează motivele din

apel, privitoare la caracterul termenului de 60 de zile și la momentul curgerii

acestuia, ambele considerate a fi interpretate greșit de instanța de apel.

Calea de atac a fost întemeiată în drept, pe dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

Recursul este nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce

succed:

Reclamantul a investit instanța cu o acțiune, ce a fost completată

ulterior, solicitând obligarea pârâtului Municipiul București, prin Primarul

General să se conformeze dispozițiilor art. 23 și art. 24 din Legea nr.

10/2001, în sensul de a emite o decizie sau, după caz, o dispoziție motivată de

soluționare a notificării înregistrată sub nr. 2830 din 7 august 2001, având ca

obiect restituirea în natură a imobilului situat în București.

Demersul judiciar al reclamantului, greșit calificat în primul ciclu

procesual ca o acțiune în revendicare, cu capete de cerere subsidiare,

respectiv o obligație de a face și, dezdăunarea, a fost determinat de refuzul

unității deținătoare a de răspunde notificării, raportul juridic descris în

speță, fiind reglementat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, conform art. 24

alin. (8) din acest act normativ, în vigoare la data introducerii cererii de

chemare în judecată.

Ca atare, în cazul în care persoana juridică deținătoare a imobilului nu

emite decizia sau dispoziția prevăzută de art. 23 din Legea nr. 10/2001, în

termenul de 60 de zile, nu se poate refuza persoanei îndreptățite, accesul la

justiție pentru îndeplinirea obligației stabilită de lege, în sarcina unității

deținătoare.

Absența răspunsului persoanei juridice ce are calitatea de unitate

deținătoare are valoarea unui refuz de restituire, iar acesta trebuie cenzurat

de tribunal, în condițiile procedurii speciale, deschisă de Legea nr. 10/2001.

Modalitatea în care unitatea deținătoare trebuie să răspundă la

notificare, cât și termenul de 60 de zile de la data înregistrării notificării

și depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22 sunt imperative, neavând

caracter de recomandare.

Dacă nu s-ar considera astfel, reclamantul ar fi lipsit de posibilitatea

de a-și apăra drepturile recunoscute prin lege, fiind pus într-o situație

discriminatorie în raport de persoanele îndreptățite, care primesc răspuns în

termenul prevăzut de lege și pot contesta în justiție decizia prin care li s-a

respins notificarea.

Din interpretarea textului art. 23 din Legea nr. 10/2001, ce presupune

lămurirea înțelesului unei dispoziții legale civile, rezultă că unitatea

deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin

dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură, așa încât

caracterul imperativ al normei este explicit redat, în conținutul mai sus

arătat.

Așadar, indiferent de data la care se poate calcula termenul de 60 de zile

în care unitatea deținătoare trebuia să soluționeze notificarea, acesta este

evident depășit, atât prin raportare la data depunerii notificării, 7 august

2001, cât și la data prezentării înscrisurilor, 28 martie 2002.

În consecință, motivele de recurs ce vizează aplicarea greșită a

prevederilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 25), în privința

naturii juridice a termenului de 60 de zile, considerat de pârât ca având

caracter de recomandare, nu subzistă unei analize pertinente, așa încât, recursul

va fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General împotriva

deciziei civile nr. 513 din 3 septembrie 2007 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 16 aprilie 2008.