ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4883/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 137 din 16

februarie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a

admis acțiunea, precizată, formulată de reclamanții I.E., I.G.D. și H.E. în

contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București, Comisia pentru

aplicarea Legii nr. 10/2001 și a fost obligată pârâta să emită decizie de

restituire în natură a imobilului situat în sector 4, compus din teren în

suprafață de 208,61 mp și construcție, precum și a imobilului situat în str. G.

nr. 72 A, compus din teren în suprafață de 238,08 mp și construcție.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că reclamanții au făcut dovada că sunt persoane îndreptățite în sensul

prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, că preluarea imobilelor în

baza Decretului nr. 92/1950 nu a fost preluare valabilă și că pârâta nu s-a

pronunțat asupra notificării, deși aceștia au depus actele necesare.

Împotriva acestei sentințe, a

declarat apel Primăria municipiului București prin Primarul General care a

invocat excepția necompetenței materiale a tribunalului, motivat de faptul că

obiectul pricinii îl constituie obligația de a face și nu o contestație

împotriva unei dispoziții a Primarului General.

Pe fondul cauzei s-a susținut că în

mod greșit a fost obligată pârâta la emiterea deciziei de restituire a

imobilului către reclamanții, întrucât aceștia nu au răspuns solicitărilor

adresate pentru completarea dosarului.

La data de 8 iunie 2005 s-a depus o

cerere de intervenție în interesul apelantei de către numiții S.A. și S.D.

În motivarea acestei soluții s-a reținut că acțiunea reclamanților se

poate judeca doar în raport de art. 1075 C. civ. care atrage competența

judecătoriei, fiind vorba de o obligație de a face.

Reclamanții

au declarat recurs împotriva acestei decizii, iar prin decizia nr. 3541 din 4

aprilie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală s-a admis recursul, s-a casat decizia pronunțată

în apel și s-a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță.

În motivarea acestei decizii s-a

reținut că acțiunea adresată justiției, cu sesizarea lipsei răspunsului la

notificare, se situează în prevederile Legii nr. 10/2001 care include și

obligația de a face care trebuie privită în contextul și soluțiile impuse de

legea specială, cauza în fond fiind în mod corect și legal soluționată de către

tribunal, instanța competentă în rezolvarea litigiilor în această materie.

În rejudecarea apelului, cauza a

fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a sub nr.

30356/1/2005.

Prin decizia civilă nr. 193/A din 14

septembrie 2006 pronunțată de această instanță s-a respins ca nefondat apelul

declarat de Primăria municipiului București prin Primarul General împotriva

sentinței nr. 137/2005 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, și

cererea de intervenție în interesul apelantei.

În motivarea acestei decizii s-a

reținut, în esență, că apelanta nu și-a respectat obligația instituită de lege,

prin art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sarcina sa, de a se pronunța

prin dispoziție sau decizie asupra cererii formulată de reclamanți, cum a

reținut în mod corect instanța de fond. Din conținutul adreselor invocate de

apelantă nu rezultă neîndeplinirea de către reclamanții a obligației de

depunere a actelor doveditoare și oricum, obligația apelantei de a se pronunța

asupra notificării subzista și în ipoteza în care reclamanții nu ar fi

prezentat astfel de acte.

Municipiul București prin Primarul

General a declarat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, invocând drept

temei legal prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs

se susține că în mod greșit s-a respins apelul, deoarece pârâtul nu a refuzat

soluționarea cererii depusă de notificator, iar pe de altă parte că termenul de

60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța

poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data

depunerii actelor doveditoare, făcându-se referire și la dispozițiile Normelor

Metodologice aprobate prin H.G. nr. 498/2003 care condiționează pronunțarea

asupra notificării de existența unei declarații exprese din partea persoanei

îndreptățite că nu mai sunt alte dovezi de prezentat.

Intimații reclamanții au depus

întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului declarat de pârât.

În cauză s-a formulat cerere de

intervenție în interesul recurentului pârât de către M.M., cerere încuviințată

în principiu în ședința de judecată din data de 8 martie 2007, în temeiul

dispozițiilor art. 51 și art. 52 C. proc. civ.

Verificând legalitatea deciziei

recurate prin prisma motivelor invocate în recurs și având în vedere

prevederile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

în sensul considerentelor ce succed.

În conformitate cu

prevederile art. 23 alin. (1) devenit art. 25 după modificarea Legii nr.

10/2001 prin Legea nr. 247/2005, în termen de 60 de zile de la înregistrarea

notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit

art. 22, devenit art. 23, din același act normativ, unitatea deținătoare este

obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată,

asupra cererii de restituire în natură.

Potrivit art. 24 alin. (1)

din aceeași lege, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este

posibilă, după caz, deținătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau

prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1), să facă

persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent.

Față de prevederile legale

enunțate, rezultă fără echivoc, că, indiferent de situație, respectiv dacă

persoanei îndreptățite i se restituie imobilul în natură, se oferă restituirea

prin echivalent sau i se refuză un atare drept, unitatea deținătoare este

obligată să se pronunțe printr-o decizie sau dispoziție motivată asupra

solicitării adresate prin notificare.

Chiar dacă legiuitorul nu a

reglementat în mod expres situația în care persoana deținătoare refuză să

răspundă solicitării adresată pe cale de notificare, cei îndreptățiți se pot

adresa instanței judecătorești pentru ca persoana juridică deținătoare să fie

obligată să emită o decizie sau dispoziție motivată, ca răspuns la notificare.

Inconsecvența legiuitorului

și necolerarea dispozițiilor legale în Legea nr. 10/2001 nu poate constitui o

piedică în calea persoanei îndreptățite de a-și valorifica drepturile

recunoscute de lege.

Față de aceste argumente,

prevăzute expres prin dispozițiile menționate sau rezultate din interpretarea

prevederilor Legii nr. 10/2001, potrivit caracterului reparatoriu al acestui

act normativ, se privesc ca nefondate criticile recurentului, astfel că

recursul urmează a fi respins, în conformitate cu prevederile art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

Respingându-se recursul

declarat de pârât, urmează a se respinge implicit și cererea de intervenție

formulată în interesul recurentului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul general împotriva

deciziei nr. 193/A din 14 septembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale.

Respinge cererea de intervenție în

interesul recurentului de mai sus formulată de M.M.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 14 iunie 2007.