ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4191/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4191/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față, constată:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanții

B.E. și V.E., au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primar

General, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună predarea in

proprietate și posesie a imobilului construcție situat în București, sector 1.

precum și suprafața de teren aferentă acestui imobil, preluate abuziv de statul

român prin Decretul-lege nr. 92/1950.

La data de 09 septembrie 2008

reclamanții și-au precizat cererea în sensul că au solicitat obligarea

Municipiului București prin Primarul Generai să emită o dispoziție de

restituire în natură a imobilului și să le lase în deplină proprietate și

liniștită posesie acest imobil.

Prin sentința civilă nr. 552 din 14

aprilie 2009 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea și a

obligat pârâtul să emită dispoziție de restituire in natură către reclamanți

pentru imobilul compus din teren în suprafață de 127,62 mp și construcție în

suprafață de 92,99 mp situat în București, sector 6, care face obiectul

notificării nr. 2257 din 14 august 2001.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut că prin notificarea nr. 2257 din 14 august 2001,

reclamanții B.E. și V.E. au solicitat restituirea imobilului compus din teren

în suprafață de 127,62 mp și construcție în suprafață de 92,99 mp situat în

București, care nu a fost soluționată până la data înregistrării cererii de

chemare în judecată.

Prin adresa nr. 19166 din 30 iunie 2008,

tribunalul a fost informat că notificarea nu a fost soluționată întrucât din

dosarul administrativ lipsesc mai multe acte necesare (fila 139).

Din cele reținute, tribunalul a

constatat că notificarea nu a fost soluționată în termenul de 60 zile prevăzut

de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și

completată.

Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după

caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea

deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin

dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Ca urmare, deși legiuitorul nu a

reglementat expres situația în care persoana juridică deținătoare nu respectă

dispozițiile art. 25 alin. (1) din lege, cei îndreptățiți se pot adresa

instanței judecătorești competente.

Pe fond, tribunalul a reținut că

prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 33745 din 16 septembrie 1939

la Tribunalul Ilfov Secția Notariat, soții A.E. și Z.E. au dobândit dreptul de

proprietate asupra imobilului situat în București, compus din teren în

suprafață de 140 mp și construcții formate din parter și etaj, construcție nouă

(filele 44-46).

Din adresa nr. 4657 din 07 aprilie 2003

emisă de Direcția de impozite și Taxe Locale a Sectorului 1 București rezultă

că în evidențele fiscale ale acestei instituții au figurat ci rol numiții Y. și

A.E., în perioada 1942-1950 pentru imobilul construcție compusă din parter cu

două prăvălii și etaj, imobilul fiind naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950

la poziția 2529 pag. 106 din proprietatea E.Z. (fila 56), situație confirmată

și de SC R. SA, prin adresa nr. 1479/2003 depusă la dosar.

Din adresa nr. 7444/2006 emisă de

Serviciul Nomenclatură Urbană rezultă că la nivelul anului 1919 imobilul în

litigiu a figurat pe str. P.D., la nivelul anului 1949 a figurat pe str. P.M. nr. 59, adresă menținută și la nivelul anului 1986, iar artera de

circulație care poartă denumirea str. P.M. s-a mai numit și str. T. și str. P.D.

la nivelul anului 1928, iar în prezent imobilul figurează ca fiind situat pe str.

P.M. nr. 59, nr. vechi 47 (fila 163).

Pentru imobilul preluat nu s-au

încasat despăgubiri, astfel încât preluarea s-a făcut abuziv, cu încălcarea

legislației în vigoare la data preluării, respectiv a dispozițiilor art. 481 C.

civ., a dispozițiilor art. 8 din Constituția din 1948 care prevedea că „proprietatea

particulară este recunoscută și garantată prin lege", precum și a art. 17

din declarația Universală a Drepturilor Omului la care România era parte.

Apelul declarat de pârâtul

Municipiul București, prin Primarul General, a fost respins de Curtea de Apel

București, secția a III a civilă, prin decizia nr. 8 A din 7 ianuarie 2010.

În motivarea acestei soluții,

instanța de apel a reținut că în condițiile reglementării controlului de

legalitate a actului administrativ menționat la instanțele judecătorești, în

virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție, instanța poate să dispună ea

însăși, în cadru acestui control, restituirea în natură a imobilului ce face obiectul

litigiului.

În același timp si pentru

considerente de identitate de rațiune, în cazul când unitatea deținătoare sau

entitatea investită cu soluționarea notificării nu respectă obligația

instituită prin art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra

cererii de restituire, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să

soluționeze fondul și să constate temeinicia sau nu a cererii de restituire

în natură, cu judecata căreia a fost

sesizată, sens în care s-au pronunțat și Secțiile Unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție, prin decizia nr. XX/2007, obligatorie pentru instanțe.

Aspectele privind concordanța dintre

Decretul nr. 92/1950 și Constituția României din 1948, respectiv, tratatele

internaționale ratificate de statul român la acel moment sunt lipsite de

relevanță față de normele speciale cu caracter reparatoriu cuprinse în Legea

nr. 10/2001, prevederi în cadrul cărora sunt enumerate expres categoriile de

imobile preluate în acest mod, trecerea acestora în proprietatea statului în

baza Decretului nr. 92/1950 fiind calificată de legiuitor astfel ca fiind

„abuzivă".

Împotriva deciziei curții de apel a

declarat recurs pârâtul care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de

art. 304 pct. 9 cod procedură civilă, formulează următoarele critici:

Potrivit art. 23

din Legea nr. 10/2001,

în termen de 60 de zile de la data

înregistrării notificării sau, după caz, de !a data depunerii actelor

doveditoare conform art. 22 unitatea destinatoare este obligată

să se pronunțe prin decizie sau, după caz dispoziție motivată.

Termenul de 60 de zile poate avea

două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii

actelor doveditoare, iar în cazul în care persoana îndreptățită nu a depus la

dosar toate înscrisurile de care înțelege să se servească în faza

administrativă, acest termen începe să curgă de la data depunerii acestor acte.

În ce privește naționalizarea, aceasta făcea

parte din regimul legal existent la vremea respectivă, iar aprecierile

instanței în sensul că Decretul nr. 92/1950 ar contraveni dispozițiilor

Constituției din 1948 sunt greșite, întrucât acesta prevedea că dreptul de

proprietate este ocrotit de lege, deci dispozițiile constituționale făceau

trimitere la legile ordinare în vigoare.

Totodată, acest act normativ nu a fost declarat

neconstituțional, așa încât pe perioada cât a fost în vigoare a produs efecte,

fiind un act normativ valabil.

A

nalizând

hotărârea atacată în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că

recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele

considerente:

Din situația de fapt reținută,

rezultă fără putință de tăgadă că imobilul (teren și construcție) a cărui

restituire s-a solicitat prin notificare face parte din categoria imobilelor

trecute abuziv în proprietatea statului, conform art. I alin. (1) din Legea nr.

10/2001, iar contestatorul are calitatea de persoană îndreptățită la

restituire, având calitatea de moștenitor al foștilor proprietari, conform art.

alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Critica vizând greșita soluționare

de către instanță a notificării este nefondată.

În mod normal, ca formă firească de

respectare a legii, notificarea formulată de reclamantă în condițiile art. 21

din forma inițială a Legii nr. 10/2001 trebuia urmată de o dispoziție emisă de

Primăria Municipiului București potrivit prevederilor obligatorii ale art. 23

din aceeași formă a aceluiași act normativ, dispoziție care putea fi contestată

în justiție în condițiile prescrise de art. 24 alin. (7) și alin. (8) din legea

enunțată.

Cu alte cuvinte, Legea nr. 10/2001 a

prevăzut accesul la justiție numai pentru refuzul expres exprimat al entității

notificate de a aproba acordarea măsurilor reparatorii obiect al notificării,

omițând însă să reglementeze cazul, nefiresc de altfel, de tăcere a unității

notificate.

Lipsa de reglementare nu poate

împiedica însă accesul la justiție al titularului dreptului subiectiv

recunoscut de Legea nr. 10/2001, date fiind prevederile art. 21 din

Constituție, precum și cele ale art. 6 și art. 13 din Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Așadar, pe cea din urmă cale,

justiția are obligația de a hotărî asupra încălcării drepturilor cu caracter

civil ale persoanei căreia nu i s-a răspuns la notificare, după caz, fie prin

obligarea entității notificate să se pronunțe prin decizie sau dispoziție

motivată asupra cererii transmise prin notificare, fie să dispună chiar asupra

măsurilor reparatorii cuvenite.

Atitudinea omisivă a persoanei

juridice deținătoare – în cazul în speță îmbrăcând forma lipsei răspunsului,

concretizat în dispoziție – atrage competența instanței care este în măsură să

cenzureze chiar dispoziția prin care trebuie să se soluționeze notificarea.

Pasivitatea persoanei notificate

echivalează cu neîndeplinirea obligației corelative unui drept subiectiv civil,

respectiv dreptul la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului.

În aceste condiții, acțiunea prin

care se solicită sancționarea pasivității persoanei deținătoare reprezintă o

veritabilă acțiune de realizare a dreptului, a cărei cauză se află în

prevederile Legii nr. 10/2001, care reprezintă o lege specială și care

instituie o procedură specială diferită de cea de drept comun.

În acest sens, prin decizia nr. XX

din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta

Curte de Casație și Justiție se stabilește că "instanța de fond este

competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația împotriva

dispoziției/deciziei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a

răspunde la notificarea părții interesate", decizia având caracter obligatoriu

pentru instanțe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Pe de altă parte, nedepunerea de

către reclamanți a actelor doveditoare în faza administrativă nu putea avea

drept consecință imposibilitatea depunerii acestor acte în etapa

jurisdicțională.

Teza contrară, pe care încearcă să o acrediteze

recurentul, nu poate fi acceptată, pentru că aceasta ar lipsi practic de

conținut etapa judiciară a soluționării notificării, de esența căreia este

caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea conferită

părților de a formula în fața instanței apărări și de a administra probe în

dovedirea acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective deduse

judecății. Întrucât administrarea probatoriului constituie elementul esențial

al judecății, a nu da posibilitatea părții ce formulează contestație împotriva

dispoziției/deciziei administrative prin care s-a soluționat notificarea de

restituire să administreze probe noi față de cele administrate în etapa

administrativă, pe baza cărora instanța să-și întemeieze soluția, ar echivala

în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces echitabil în

sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ar

avea ca efect îngrădirea accesului la justiție, recunoscut prin art. 21 din

Constituție.

Un proces echitabil presupune un tratament

egal aplicabil părților implicate în proces, iar accesul la justiție nu se

realizează numai prin posibilitatea de a sesiza instanța, ci și prin dreptul

recunoscut părților de a propune dovezile care să le susțină pretențiile,

precum și prin dreptul instanței de a cenzura pertinența, concludența și

utilitatea lor, de a încuviința administrarea probelor necesare pentru deplina

stabilire a situației de fapt și de a-și întemeia soluția pe probele

administrate.

Și motivul de recurs privind valabilitatea

titlului de preluare a imobilului de către stat este nefondat.

Decretul nr. 92/1950 nu constituie

un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate de către stat,

întrucât acest decret încălca în mod flagrant Constituția României în vigoare

la acel moment, care, în art. 8, recunoștea și garanta în mod expres, cu rang

de principiu, dreptul de proprietate particulară, textele ulterioare ale art.

10 și art. 11 prevăzând anumite excepții, care derogau de la principiul

constituțional al garantării dreptului de proprietate privată. În condițiile

acestor texte constituționale, naționalizarea imobilelor cu caracter de

locuință nu putea fi făcută în baza pct. 1, 2, 4 și 5 din Decretul nr. 92/1950,

întrucât această situație nu se încadra în niciuna din dispozițiile de excepție

ale art. 10 și art. 11 din Constituția României.

Această constatare, sprijinită de

dispozițiile exprese ale Legii nr. 10/2001, care enumeră, la art. 2, printre titlurile

nevalabile ale statului Decretul nr. 92/1950, determină consecința

recunoașterii faptului că dreptul de proprietate al reclamantei nu a ieșit în

mod valabil din patrimoniul său, astfel că acest drept de proprietate este

recunoscut cu efect retroactiv.

Ca atare, recursul declarat în cauză se constată

nefondat și, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâtul Municipiul București, prin

Primarul General, împotriva deciziei nr. 8 A din 7 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iulie 2010.