ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4191/2010

Asupra recursului de față, constată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanții B.E. și V.E., au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primar General, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună predarea in proprietate și posesie a imobilului construcție situat în București, sector 1. precum și suprafața de teren aferentă acestui imobil, preluate abuziv de statul român prin Decretul-lege nr. 92/1950. La data de 09 septembrie 2008 reclamanții și-au precizat cererea în sensul că au solicitat obligarea Municipiului București prin Primarul Generai să emită o dispoziție de restituire în natură a imobilului și să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest imobil.

Prin sentința civilă nr. 552 din 14 aprilie 2009 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea și a obligat pârâtul să emită dispoziție de restituire in natură către reclamanți pentru imobilul compus din teren în suprafață de 127,62 mp și construcție în suprafață de 92,99 mp situat în București, sector 6, care face obiectul notificării nr. 2257 din 14 august 2001. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că prin notificarea nr. 2257 din 14 august 2001, reclamanții B.E. și V.E. au solicitat restituirea imobilului compus din teren în suprafață de 127,62 mp și construcție în suprafață de 92,99 mp situat în București, care nu a fost soluționată până la data înregistrării cererii de chemare în judecată.

Prin adresa nr. 19166 din 30 iunie 2008, tribunalul a fost informat că notificarea nu a fost soluționată întrucât din dosarul administrativ lipsesc mai multe acte necesare (fila 139). Din cele reținute, tribunalul a constatat că notificarea nu a fost soluționată în termenul de 60 zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată. Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Ca urmare, deși legiuitorul nu a reglementat expres situația în care persoana juridică deținătoare nu respectă dispozițiile art. 25 alin. (1) din lege, cei îndreptățiți se pot adresa instanței judecătorești competente. Pe fond, tribunalul a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 33745 din 16 septembrie 1939 la Tribunalul Ilfov Secția Notariat, soții A.E. și Z.E. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, compus din teren în suprafață de 140 mp și construcții formate din parter și etaj, construcție nouă (filele 44-46). Din adresa nr. 4657 din 07 aprilie 2003 emisă de Direcția de impozite și Taxe Locale a Sectorului 1 București rezultă că în evidențele fiscale ale acestei instituții au figurat ci rol numiții Y. și A.E., în perioada 1942-1950 pentru imobilul construcție compusă din parter cu două prăvălii și etaj, imobilul fiind naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 la poziția 2529 pag.

106 din proprietatea E.Z. (fila 56), situație confirmată și de SC R. SA, prin adresa nr. 1479/2003 depusă la dosar. Din adresa nr. 7444/2006 emisă de Serviciul Nomenclatură Urbană rezultă că la nivelul anului 1919 imobilul în litigiu a figurat pe str. P.D., la nivelul anului 1949 a figurat pe str. P.M. nr. 59, adresă menținută și la nivelul anului 1986, iar artera de circulație care poartă denumirea str. P.M. s-a mai numit și str. T. și str. P.D. la nivelul anului 1928, iar în prezent imobilul figurează ca fiind situat pe str. P.M.

nr. 59, nr. vechi 47 (fila 163). Pentru imobilul preluat nu s-au încasat despăgubiri, astfel încât preluarea s-a făcut abuziv, cu încălcarea legislației în vigoare la data preluării, respectiv a dispozițiilor art. 481 C. civ., a dispozițiilor art. 8 din Constituția din 1948 care prevedea că „proprietatea particulară este recunoscută și garantată prin lege", precum și a art. 17 din declarația Universală a Drepturilor Omului la care România era parte.

Apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, a fost respins de Curtea de Apel București, secția a III a civilă, prin decizia nr. 8 A din 7 ianuarie 2010. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că în condițiile reglementării controlului de legalitate a actului administrativ menționat la instanțele judecătorești, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție, instanța poate să dispună ea însăși, în cadru acestui control, restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.

În același timp si pentru considerente de identitate de rațiune, în cazul când unitatea deținătoare sau entitatea investită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să soluționeze fondul și să constate temeinicia sau nu a cererii de restituire în natură, cu judecata căreia a fost sesizată, sens în care s-au pronunțat și Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin decizia nr. XX/2007, obligatorie pentru instanțe.

Aspectele privind concordanța dintre Decretul nr. 92/1950 și Constituția României din 1948, respectiv, tratatele internaționale ratificate de statul român la acel moment sunt lipsite de relevanță față de normele speciale cu caracter reparatoriu cuprinse în Legea nr. 10/2001, prevederi în cadrul cărora sunt enumerate expres categoriile de imobile preluate în acest mod, trecerea acestora în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 fiind calificată de legiuitor astfel ca fiind „abuzivă". Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs pârâtul care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 cod procedură civilă, formulează următoarele critici: Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de !a data depunerii actelor doveditoare conform art. 22 unitatea destinatoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz dispoziție motivată.

Termenul de 60 de zile poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare, iar în cazul în care persoana îndreptățită nu a depus la dosar toate înscrisurile de care înțelege să se servească în faza administrativă, acest termen începe să curgă de la data depunerii acestor acte. În ce privește naționalizarea, aceasta făcea parte din regimul legal existent la vremea respectivă, iar aprecierile instanței în sensul că Decretul nr. 92/1950 ar contraveni dispozițiilor Constituției din 1948 sunt greșite, întrucât acesta prevedea că dreptul de proprietate este ocrotit de lege, deci dispozițiile constituționale făceau trimitere la legile ordinare în vigoare.

Totodată, acest act normativ nu a fost declarat neconstituțional, așa încât pe perioada cât a fost în vigoare a produs efecte, fiind un act normativ valabil. A nalizând hotărârea atacată în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente: Din situația de fapt reținută, rezultă fără putință de tăgadă că imobilul (teren și construcție) a cărui restituire s-a solicitat prin notificare face parte din categoria imobilelor trecute abuziv în proprietatea statului, conform art. I alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar contestatorul are calitatea de persoană îndreptățită la restituire, având calitatea de moștenitor al foștilor proprietari, conform art. alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Critica vizând greșita soluționare de către instanță a notificării este nefondată. În mod normal, ca formă firească de respectare a legii, notificarea formulată de reclamantă în condițiile art. 21 din forma inițială a Legii nr. 10/2001 trebuia urmată de o dispoziție emisă de Primăria Municipiului București potrivit prevederilor obligatorii ale art. 23 din aceeași formă a aceluiași act normativ, dispoziție care putea fi contestată în justiție în condițiile prescrise de art. 24 alin. (7) și alin. (8) din legea enunțată. Cu alte cuvinte, Legea nr. 10/2001 a prevăzut accesul la justiție numai pentru refuzul expres exprimat al entității notificate de a aproba acordarea măsurilor reparatorii obiect al notificării, omițând însă să reglementeze cazul, nefiresc de altfel, de tăcere a unității notificate.

Lipsa de reglementare nu poate împiedica însă accesul la justiție al titularului dreptului subiectiv recunoscut de Legea nr. 10/2001, date fiind prevederile art. 21 din Constituție, precum și cele ale art. 6 și art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Așadar, pe cea din urmă cale, justiția are obligația de a hotărî asupra încălcării drepturilor cu caracter civil ale persoanei căreia nu i s-a răspuns la notificare, după caz, fie prin obligarea entității notificate să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii transmise prin notificare, fie să dispună chiar asupra măsurilor reparatorii cuvenite. Atitudinea omisivă a persoanei juridice deținătoare – în cazul în speță îmbrăcând forma lipsei răspunsului, concretizat în dispoziție – atrage competența instanței care este în măsură să cenzureze chiar dispoziția prin care trebuie să se soluționeze notificarea.

Pasivitatea persoanei notificate echivalează cu neîndeplinirea obligației corelative unui drept subiectiv civil, respectiv dreptul la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului. În aceste condiții, acțiunea prin care se solicită sancționarea pasivității persoanei deținătoare reprezintă o veritabilă acțiune de realizare a dreptului, a cărei cauză se află în prevederile Legii nr. 10/2001, care reprezintă o lege specială și care instituie o procedură specială diferită de cea de drept comun.

În acest sens, prin decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție se stabilește că "instanța de fond este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația împotriva dispoziției/deciziei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate", decizia având caracter obligatoriu pentru instanțe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ. Pe de altă parte, nedepunerea de către reclamanți a actelor doveditoare în faza administrativă nu putea avea drept consecință imposibilitatea depunerii acestor acte în etapa jurisdicțională.

Teza contrară, pe care încearcă să o acrediteze recurentul, nu poate fi acceptată, pentru că aceasta ar lipsi practic de conținut etapa judiciară a soluționării notificării, de esența căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea conferită părților de a formula în fața instanței apărări și de a administra probe în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective deduse judecății.

Întrucât administrarea probatoriului constituie elementul esențial al judecății, a nu da posibilitatea părții ce formulează contestație împotriva dispoziției/deciziei administrative prin care s-a soluționat notificarea de restituire să administreze probe noi față de cele administrate în etapa administrativă, pe baza cărora instanța să-și întemeieze soluția, ar echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces echitabil în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ar avea ca efect îngrădirea accesului la justiție, recunoscut prin art. 21 din Constituție.

Un proces echitabil presupune un tratament egal aplicabil părților implicate în proces, iar accesul la justiție nu se realizează numai prin posibilitatea de a sesiza instanța, ci și prin dreptul recunoscut părților de a propune dovezile care să le susțină pretențiile, precum și prin dreptul instanței de a cenzura pertinența, concludența și utilitatea lor, de a încuviința administrarea probelor necesare pentru deplina stabilire a situației de fapt și de a-și întemeia soluția pe probele administrate. Și motivul de recurs privind valabilitatea titlului de preluare a imobilului de către stat este nefondat.

Decretul nr. 92/1950 nu constituie un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate de către stat, întrucât acest decret încălca în mod flagrant Constituția României în vigoare la acel moment, care, în art. 8, recunoștea și garanta în mod expres, cu rang de principiu, dreptul de proprietate particulară, textele ulterioare ale art. 10 și art. 11 prevăzând anumite excepții, care derogau de la principiul constituțional al garantării dreptului de proprietate privată. În condițiile acestor texte constituționale, naționalizarea imobilelor cu caracter de locuință nu putea fi făcută în baza pct. 1, 2, 4 și 5 din Decretul nr. 92/1950, întrucât această situație nu se încadra în niciuna din dispozițiile de excepție ale art. 10 și art. 11 din Constituția României.

Această constatare, sprijinită de dispozițiile exprese ale Legii nr. 10/2001, care enumeră, la art. 2, printre titlurile nevalabile ale statului Decretul nr. 92/1950, determină consecința recunoașterii faptului că dreptul de proprietate al reclamantei nu a ieșit în mod valabil din patrimoniul său, astfel că acest drept de proprietate este recunoscut cu efect retroactiv. Ca atare, recursul declarat în cauză se constată nefondat și, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 8 A din 7 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iulie 2010.