ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3522/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3522/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalul București, secția a V civilă, sub nr. 35279/3/2008

reclamanta I.A. a chemat judecată pe pârâtul Municipiului București prin

Primarul General pentru ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâtul

ca, în temeiul art. 20 și art. 23 din Legea nr. 10/2001, să emită dispoziție

prin care să se pronunțe asupra cererii sale de restituire a imobilului situat

în București, sectorul 1.

În motivarea cererii

reclamanta a arătat că la data de 8 octombrie 2001 a fost înregistrată la Primăria Municipiului București notificarea nr. 4643 din 8 octombrie 2001, prin care a

solicitat ca, în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001, să se dispună

restituirea terenului situat în București, sectorul 1, imobil care i-a

aparținut, fiind dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub numărul 5212 din 17 septembrie 19 și transcris sub numărul 980

din 17 septembrie 1975, compus din teren și construcție suprafață de 297 mp.

S-a precizat că imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat baza Legii

nr. 58/1974 prin decizia nr. 983 din 31 octombrie 1975.

A susținut reclamanta că

până la data formulării acțiunii, pârâtul nu s-a pronunțat asupra cererii de

restituire, încălcând dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, care prevăd

termenul de 60 de zile de la data înregistrării pentru emiterea dispoziției

referitoarea la notificare, termen care are caracter imperativ, iar depășirea

acestui termen are ca și consecințe procedurale nașterea dreptului persoanei

îndreptățite de a formula acțiune în justiție pentru realizarea efectivă a

dreptului de restituire.

În drept cererea a fost

întemeiata pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr.

169 din 09 februarie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

cererea, a obligat pe pârât să emită dispoziție prin care să se pronunțe asupra

cererii reclamantei, înregistrată în baza notificării nr. 4643 din 08 octombrie

2001, de restituire a imobilului situat în București, sectorul 1 ce face

obiectul dosarului cu numărul 31141 din 02 octombrie 2002.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General.

Prin decizia nr. 601 A din 19 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul pârâtului Municipiul

București, prin primarul general și a obligat apelantul las 500 lei cheltuieli

de judecată către intimată.

Pentru a hotărî astfel,

prin prisma motivelor de apel formulate și în limitele impuse de art. 295 alin.

(1) C. proc. civ., Curtea a apreciat că apelul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

În ceea ce privește

critica vizând faptul că instanța de fond nu avea posibilitatea de a analiza

notificarea formulată de intimată, în fond, cât timp procedura administrativă

nu a fost finalizată, Curtea a făcut precizarea că, deși apelantul critica

hotărârea primei instanțe, în sensul că în cauză s-ar fi procedat la

soluționarea pe fond a notificării, din verificarea dispozitivului și

considerentelor sentinței apelate a rezultat că obiectul analizei instanței de

fond a fost circumstanțiat exclusiv la analiza obligației de a face stabilite

în sarcina apelantului - de a proceda la analiza notificării cu care acesta a

fost sesizat.

În ceea ce privește

critica referitoare la neîndeplinirea de către reclamantă a obligației de a

depune la dosarul administrativ actele doveditoare pe care avea obligația de a

le anexa notificării, conform art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a

Legii nr. 10/2001, cuprinse în H.G. nr. 250/2007, Curtea a reținut că, așa cum

rezultă din acțiunea introductivă, reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001, care instituie o procedură administrativă,

prealabilă, concretizată prin rezolvarea notificării formulate în condițiile

art. 25 din această lege.

Prin art. 25 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, republicată, se instituie o obligație în sarcina

unității sesizate de a se pronunța asupra notificării prin decizie sau

dispoziție motivată în termen de 60 de zile de la data notificării sau, după

caz, de la data depunerii actelor doveditoare în susținerea notificării.

Este adevărat că

legiuitorul nu a prevăzut în mod expres atacarea la instanță a lipsei de

răspuns (rezolvare) prin decizie sau dispoziție motivată. Aceasta nu înseamnă

însă că o asemenea atitudine din partea instituției responsabile de rezolvarea

notificării nu poate fi supusă controlului judecătoresc, cu atât mai mult cu

cât există o obligație fixată de lege în sarcina acesteia într-un termen

determinat, astfel încât să se elimine cât mai curând posibil echivocul

situațiilor juridice incerte.

Conform art. 25 alin. (1)

din Legea nr.10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau,

după caz, de la depunerea actelor doveditoare, potrivit art.22, unitatea

deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin

dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură.

Normele metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în

explicitarea dispozițiilor legale enunțate, prevăd la pct. 25.1 că termenul de

60 zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța

asupra cererii de restituire, are două date de referință, fie data depunerii

notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.

Prima instanță a reținut

corect că până la data introducerii acțiunii în fața instanței de judecată,

notificarea nu a fost soluționată de către pârât.

Pentru o astfel de

ipoteză, instanța supremă a statuat cu consecvență că absența răspunsului

persoanei juridice deținătoare la notificarea persoanei îndreptățite are

valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001,

refuz ce trebuie cenzurat de instanța de judecată.

Pe de altă parte,

termenul prescris de lege pentru răspunsul unității deținătoare de 60 de zile

de la data înregistrării notificării sau data depunerii actelor doveditoare,

deși nu are caracterul unui termen de decădere, nu poate fi configurat în afara

exigentelor unui termen rezonabil.

Orice contestație prin

care se urmărește valorificarea unui drept patrimonial - real sau de creanță -

indiferent de modalitatea concretă de soluționare prescrisă de lege, inclusiv

printr-o procedură prealabilă, trebuie să beneficieze de toate exigentele

dictate de caracterul echitabil al procedurii (sub aspectul terenului rezonabil

de soluționare a notificării), cu atât mai mult cu cât litera si spiritul legii

speciale obligă la celeritate (dată fiind și importanta actului juridic al

reparațiunii).

În același timp, în

aplicarea celei de-a doua date de referință - data depunerii actelor

doveditoare - pct. 25.1 alin. (4) din Norme, precizează că termenul pentru

îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra

notificării de restituire se poate proroga cu acordul expres sau tacit al

persoanei îndreptățite, dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor

doveditoare deja depuse, comunică persoanei îndreptățite în intervalul de 60

zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea

deciziei de restituire; pentru a avea beneficiul acestei prorogări, este însă

necesar ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite,

faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de

depunerea probelor solicitate, depunerea actelor sau comunicarea că persoana

îndreptățită nu posedă actele solicitate, având semnificația prorogării

termenului de 60 zile pentru soluționarea notificării, ceea ce înseamnă că

acest termen se va calcula, după caz, de la depunerea actelor solicitate sau de

la data comunicării răspunsului de către persoana îndreptățită.

Din actele dosarului, nu

rezultă că pârâtul a comunicat într-un interval de timp rezonabil, de la data

înregistrării notificării reclamantei și anterior formulării acțiunii

introductive de către aceasta, faptul că se impune completarea documentației

aferente notificării, singura solicitare în acest sens fiind cea efectuată prin

adresa emisă în dosarul de fond, la data de 10 ianuarie 2009-fila 43 dosar

fond.

Constatându-se din

actele dosarului că pârâtul învestit cu soluționarea notificării nu a respectat

obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța

asupra cererii reclamantei, în mod corect a apreciat instanța de fond că atitudinea

pârâtului de a nu fi procedat la soluționarea notificării în cadrul unui termen

rezonabil, este culpabilă și a dispus ca pârâtul să-și îndeplinească obligația

legală de a emite o dispoziție motivată în rezolvarea notificării.

Împotriva deciziei

susmenționate a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul București,

prin primarul general, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, recurentul-pârât arată că prin cererea ce a format obiectul

dosarului civil nr. 35279/3/2008, pe rolul Tribunalului București, secția a

V-a, reclamanta I.A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București

pentru ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâtul să emită o

dispoziție prin care să se pronunțe asupra cererii sale de restituire a imobilului

situat în București, sectorul l.

Recurentul-pârât

consideră că, în mod greșit, instanța de apel i-a respins apelul si a admis

apelul reclamanților, având în vedere că, potrivit art. 23, în înțelesul dat de

Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în termen de 60 zile de

la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor

doveditoare, potrivit art. 22 unitatea deținătoare este obligată să se

pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de

restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.

Așadar, termenul de 60

zile, pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța

asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data

depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare (art. 23 Legea

nr. 10/2001, pct. 23.1 H.G. nr. 498/2003).

În cazul în care

persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta

înțelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 zile

curge de la data depunerii notificării. Insă, în cazul în care odată cu

notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la

data depunerii acestora.

Mai mult decât atât,

Normele Metodologice fac vorbire de necesitatea existenței, alături de

notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la

restituire în sensul că nu mai deține probe, precizare ce condiționează pârâtul

în a se pronunța asupra notificării (pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003). Pct. 28.1

din aceeași hotărâre condiționează pronunțarea asupra notificării de existența

unei declarații în mod expres că nu mai sunt alte dovezi de prezentat din

partea persoanei îndreptățite la restituire.

Totodată, în Capitolul 1

pct. 1 lit. e) din același act normativ se arată că sarcina probei proprietății

și a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine

persoanei care se pretinde a fi îndreptățită.

Mai mult, înscrisuri

avute în vedere de către instanța de judecată la soluționarea cauzei și

considerate de către instanța de fond ca acte doveditoare a dreptului de

proprietate, pot fi folosite de către reclamanți în susținerea cererii de

restituire formulată, însă doar dacă acestea se întregesc cu înscrisuri

originare doveditoare a dreptului de proprietate pretins înscrisuri care nu au

fost depuse la dosarul administrativ.

Obligația de a depune

actele doveditoare ale proprietății, precum și în cazul moștenitorilor, cele

care atestă această calitate revine, potrivit art. 22 din Normele date in

aplicarea Legii nr. 10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca

anexă la notificare odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la

data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost

soluționată notificarea. Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu 3

luni prin O.U.G. nr. 109/ 2001 , cu 3 luni prin O.U.G. nr. 145/ 2001, cu o lună

prin O.U.G. nr. 184/ 2002 și cu încă 2 luni prin O.U.G. nr. 10/2003, prelungiri

care au fost acordate tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient

notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea susținerea

notificării.

Dacă persoana

îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de

rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea

terenului sau a construcției demolate așa cum a fost calculată în documentația

de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare

stabilit conform legislației în vigoare. Trebuie avut în vedere faptul că la

dosarul administrativ de Legea nr. 10/2001 nu existau dovezi din care să

rezulte dacă s-au primit sau nu despăgubiri.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat pentru următoarele considerente:

Obligația

Municipiului București de a emite dispoziție față de notificarea adresată este

o obligație legală, prevăzută de art. 25 alin. (1) al Legii nr. 10/2001,

potrivit căruia “În termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau,

după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea

deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin

dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură”.

Prin

urmare, termenul de 60 zile, pentru îndeplinirea obligației unității

deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date

de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor

doveditoare.

Chiar dacă nu se instituie o

sancțiune pentru depășirea termenului de 60 de zile, lipsa depunerii actelor

justificative a dreptului de proprietate și a calității de persoană

îndreptățită la restituirea imobilului nu justifică refuzul unității

deținătoare de a răspunde la notificarea adresată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Astfel, Municipiul București susține

în mod greșit că nu a putut emite decizia în lipsa actelor justificative a

calității de persoane îndreptățite la restituite și a dreptului de proprietate,

obligația sa fiind aceea ca, după trecerea termenului legal, în condițiile în

care actele necesare nu au fost depuse la dosar, să aducă la cunoștința părții

înscrisurile pe care trebuie să le depună, prin corespondența la care se referă

pct. 25.1 alin. (4) din Normele Metodologice ale Legii nr. 10/2001, menționate

în H.G. nr. 250/2007, care se aplică în cauză, în raport de data introducerii

acțiunii, sau, în lipsa acestora, să se pronunțe în consecință asupra

notificării formulate de reclamante.

În motivarea recursului sunt

invocate prevederile H.G. nr. 498/2003, însă la momentul introducerii acțiunii,

în anul 2008, erau în vigoare prevederile H.G. nr. 250/2007, la care s-a făcut

corect referire de către instanța de apel în motivarea deciziei recurate.

Deși este adevărat că Normele

Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 fac vorbire despre necesitatea

existenței, alături de notificare și celelalte acte, a unei precizări a

persoanei îndreptățite la restituire în sensul că nu mai deține probe, această

precizare este cerută numai în situația în care persoana îndreptățită este

încunoștințată de unitatea deținătoare despre necesitatea completării actelor,

încunoștințare care nu s-a realizat în speță.

Neîndeplinirea obligațiilor

prevăzute de lege de către petiționar, în sensul că acesta nu depune

înscrisurile, în cazul în care acestea ar fi fost solicitate de către unitatea

deținătoare, lipsa declarației că nu mai deține alte înscrisuri, menționată la

pct. 24.2 din H.G. nr. 250/2007, nu pot împiedica soluționarea cererii, căci

posibilitatea de prorogare a termenului de 60 de zile constituie o alegere

lăsată la latitudinea persoanei îndreptățite, însă numai în ipoteza în care

unitatea deținătoare își îndeplinește obligația de a-i aduce la cunoștință că

actele atașate notificării sunt incomplete.

Înalta Curte consideră că și în

lipsa actelor doveditoare, atunci când petiționarul, chiar încunoștințat,

declară că nu înțelege să le depună, unitatea deținătoare are obligația să

soluționeze notificarea, deoarece persoana îndreptățită poate formula

contestație în instanță cu privire la temeinicia și legalitatea deciziei emise

în aceste condiții, fază procesuală în care se pot solicita și administra

probe, deci se pot suplini lipsurile existente în dosarul unității deținătoare.

În cadrul acestei proceduri pot fi

administrate probe sub toate aspectele, astfel încât nu este primit nici

argumentul recurentului în sensul că nu se putea răspunde notificării deoarece

nu au fost depuse înscrisuri sau declarație că nu s-au primit despăgubiri de

către persoana îndreptățită la data naționalizării.

Aceasta cu atât mai mult cu cât,

potrivit art. 23 din actuala reglementare a Legii nr. 10/2001, actele

doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de

asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor,

cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu

construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor

de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse la dosar până la data

soluționării notificării, adică până la soluționarea irevocabilă a acestei

cereri, ceea ce presupune și exercitarea căilor de atac.

A lăsa în nelucrare soluționarea

notificării un termen îndelungat, motivat de lipsa de diligență a părții în a

atașa la notificare actele care dovedesc calitatea sa de persoană îndreptățită

la măsuri reparatorii sau alte declarații impuse de lege, în condițiile în care

aceste înscrisuri pot fi aduse pe tot parcursul soluționării notificării,

constituie o atitudine culpabilă a unității deținătoare și o încălcare a

dreptului părții la un proces echitabil, noțiune care implică și soluționarea

într-un termen rezonabil a cauzei.

Pentru aceste argumente, apreciind că motivul de

recurs invocat nu este incident în cauză, în temeiul art. 312 pct. 1 C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General

împotriva deciziei nr. 601 A din 19 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 4 iunie 2010.