ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3522/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a V civilă, sub nr. 35279/3/2008 reclamanta I.A.

a chemat judecată pe pârâtul Municipiului București prin Primarul General pentru ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâtul ca, în temeiul art. 20 și art. 23 din Legea nr. 10/2001, să emită dispoziție prin care să se pronunțe asupra cererii sale de restituire a imobilului situat în București, sectorul 1. În motivarea cererii reclamanta a arătat că la data de 8 octombrie 2001 a fost înregistrată la Primăria Municipiului București notificarea nr. 4643 din 8 octombrie 2001, prin care a solicitat ca, în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001, să se dispună restituirea terenului situat în București, sectorul 1, imobil care i-a aparținut, fiind dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul 5212 din 17 septembrie 19 și transcris sub numărul 980 din 17 septembrie 1975, compus din teren și construcție suprafață de 297 mp.

S-a precizat că imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat baza Legii nr. 58/1974 prin decizia nr. 983 din 31 octombrie 1975. A susținut reclamanta că până la data formulării acțiunii, pârâtul nu s-a pronunțat asupra cererii de restituire, încălcând dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, care prevăd termenul de 60 de zile de la data înregistrării pentru emiterea dispoziției referitoarea la notificare, termen care are caracter imperativ, iar depășirea acestui termen are ca și consecințe procedurale nașterea dreptului persoanei îndreptățite de a formula acțiune în justiție pentru realizarea efectivă a dreptului de restituire. În drept cererea a fost întemeiata pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 169 din 09 februarie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis cererea, a obligat pe pârât să emită dispoziție prin care să se pronunțe asupra cererii reclamantei, înregistrată în baza notificării nr. 4643 din 08 octombrie 2001, de restituire a imobilului situat în București, sectorul 1 ce face obiectul dosarului cu numărul 31141 din 02 octombrie 2002. Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General. Prin decizia nr. 601 A din 19 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul pârâtului Municipiul București, prin primarul general și a obligat apelantul las 500 lei cheltuieli de judecată către intimată.

Pentru a hotărî astfel, prin prisma motivelor de apel formulate și în limitele impuse de art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a apreciat că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește critica vizând faptul că instanța de fond nu avea posibilitatea de a analiza notificarea formulată de intimată, în fond, cât timp procedura administrativă nu a fost finalizată, Curtea a făcut precizarea că, deși apelantul critica hotărârea primei instanțe, în sensul că în cauză s-ar fi procedat la soluționarea pe fond a notificării, din verificarea dispozitivului și considerentelor sentinței apelate a rezultat că obiectul analizei instanței de fond a fost circumstanțiat exclusiv la analiza obligației de a face stabilite în sarcina apelantului - de a proceda la analiza notificării cu care acesta a fost sesizat.

În ceea ce privește critica referitoare la neîndeplinirea de către reclamantă a obligației de a depune la dosarul administrativ actele doveditoare pe care avea obligația de a le anexa notificării, conform art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, cuprinse în H.G. nr. 250/2007, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din acțiunea introductivă, reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, care instituie o procedură administrativă, prealabilă, concretizată prin rezolvarea notificării formulate în condițiile art. 25 din această lege. Prin art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, se instituie o obligație în sarcina unității sesizate de a se pronunța asupra notificării prin decizie sau dispoziție motivată în termen de 60 de zile de la data notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare în susținerea notificării.

Este adevărat că legiuitorul nu a prevăzut în mod expres atacarea la instanță a lipsei de răspuns (rezolvare) prin decizie sau dispoziție motivată. Aceasta nu înseamnă însă că o asemenea atitudine din partea instituției responsabile de rezolvarea notificării nu poate fi supusă controlului judecătoresc, cu atât mai mult cu cât există o obligație fixată de lege în sarcina acesteia într-un termen determinat, astfel încât să se elimine cât mai curând posibil echivocul situațiilor juridice incerte. Conform art. 25 alin. (1) din Legea nr.10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, potrivit art.22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură.

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în explicitarea dispozițiilor legale enunțate, prevăd la pct. 25.1 că termenul de 60 zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire, are două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. Prima instanță a reținut corect că până la data introducerii acțiunii în fața instanței de judecată, notificarea nu a fost soluționată de către pârât. Pentru o astfel de ipoteză, instanța supremă a statuat cu consecvență că absența răspunsului persoanei juridice deținătoare la notificarea persoanei îndreptățite are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, refuz ce trebuie cenzurat de instanța de judecată.

Pe de altă parte, termenul prescris de lege pentru răspunsul unității deținătoare de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau data depunerii actelor doveditoare, deși nu are caracterul unui termen de decădere, nu poate fi configurat în afara exigentelor unui termen rezonabil. Orice contestație prin care se urmărește valorificarea unui drept patrimonial - real sau de creanță - indiferent de modalitatea concretă de soluționare prescrisă de lege, inclusiv printr-o procedură prealabilă, trebuie să beneficieze de toate exigentele dictate de caracterul echitabil al procedurii (sub aspectul terenului rezonabil de soluționare a notificării), cu atât mai mult cu cât litera si spiritul legii speciale obligă la celeritate (dată fiind și importanta actului juridic al reparațiunii).

În același timp, în aplicarea celei de-a doua date de referință - data depunerii actelor doveditoare - pct. 25.1 alin. (4) din Norme, precizează că termenul pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra notificării de restituire se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite, dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică persoanei îndreptățite în intervalul de 60 zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire; pentru a avea beneficiul acestei prorogări, este însă necesar ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite, faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate, depunerea actelor sau comunicarea că persoana îndreptățită nu posedă actele solicitate, având semnificația prorogării termenului de 60 zile pentru soluționarea notificării, ceea ce înseamnă că acest termen se va calcula, după caz, de la depunerea actelor solicitate sau de la data comunicării răspunsului de către persoana îndreptățită.

Din actele dosarului, nu rezultă că pârâtul a comunicat într-un interval de timp rezonabil, de la data înregistrării notificării reclamantei și anterior formulării acțiunii introductive de către aceasta, faptul că se impune completarea documentației aferente notificării, singura solicitare în acest sens fiind cea efectuată prin adresa emisă în dosarul de fond, la data de 10 ianuarie 2009-fila 43 dosar fond. Constatându-se din actele dosarului că pârâtul învestit cu soluționarea notificării nu a respectat obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii reclamantei, în mod corect a apreciat instanța de fond că atitudinea pârâtului de a nu fi procedat la soluționarea notificării în cadrul unui termen rezonabil, este culpabilă și a dispus ca pârâtul să-și îndeplinească obligația legală de a emite o dispoziție motivată în rezolvarea notificării.

Împotriva deciziei susmenționate a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul București, prin primarul general, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât arată că prin cererea ce a format obiectul dosarului civil nr. 35279/3/2008, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a, reclamanta I.A.

a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București pentru ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâtul să emită o dispoziție prin care să se pronunțe asupra cererii sale de restituire a imobilului situat în București, sectorul l. Recurentul-pârât consideră că, în mod greșit, instanța de apel i-a respins apelul si a admis apelul reclamanților, având în vedere că, potrivit art. 23, în înțelesul dat de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.

Așadar, termenul de 60 zile, pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare (art. 23 Legea nr. 10/2001, pct. 23.1 H.G. nr. 498/2003). În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 zile curge de la data depunerii notificării. Insă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora. Mai mult decât atât, Normele Metodologice fac vorbire de necesitatea existenței, alături de notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire în sensul că nu mai deține probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării (pct. 23.1 din H.G.

nr. 498/2003). Pct. 28.1 din aceeași hotărâre condiționează pronunțarea asupra notificării de existența unei declarații în mod expres că nu mai sunt alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptățite la restituire. Totodată, în Capitolul 1 pct. 1 lit. e) din același act normativ se arată că sarcina probei proprietății și a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei care se pretinde a fi îndreptățită. Mai mult, înscrisuri avute în vedere de către instanța de judecată la soluționarea cauzei și considerate de către instanța de fond ca acte doveditoare a dreptului de proprietate, pot fi folosite de către reclamanți în susținerea cererii de restituire formulată, însă doar dacă acestea se întregesc cu înscrisuri originare doveditoare a dreptului de proprietate pretins înscrisuri care nu au fost depuse la dosarul administrativ.

Obligația de a depune actele doveditoare ale proprietății, precum și în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate revine, potrivit art. 22 din Normele date in aplicarea Legii nr. 10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost soluționată notificarea. Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu 3 luni prin O.U.G. nr. 109/ 2001 , cu 3 luni prin O.U.G. nr. 145/ 2001, cu o lună prin O.U.G. nr. 184/ 2002 și cu încă 2 luni prin O.U.G. nr. 10/2003, prelungiri care au fost acordate tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea susținerea notificării.

Dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea terenului sau a construcției demolate așa cum a fost calculată în documentația de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare. Trebuie avut în vedere faptul că la dosarul administrativ de Legea nr. 10/2001 nu existau dovezi din care să rezulte dacă s-au primit sau nu despăgubiri.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Obligația Municipiului București de a emite dispoziție față de notificarea adresată este o obligație legală, prevăzută de art. 25 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, potrivit căruia “În termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură”. Prin urmare, termenul de 60 zile, pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.

Chiar dacă nu se instituie o sancțiune pentru depășirea termenului de 60 de zile, lipsa depunerii actelor justificative a dreptului de proprietate și a calității de persoană îndreptățită la restituirea imobilului nu justifică refuzul unității deținătoare de a răspunde la notificarea adresată în temeiul Legii nr. 10/2001. Astfel, Municipiul București susține în mod greșit că nu a putut emite decizia în lipsa actelor justificative a calității de persoane îndreptățite la restituite și a dreptului de proprietate, obligația sa fiind aceea ca, după trecerea termenului legal, în condițiile în care actele necesare nu au fost depuse la dosar, să aducă la cunoștința părții înscrisurile pe care trebuie să le depună, prin corespondența la care se referă pct. 25.1 alin. (4) din Normele Metodologice ale Legii nr. 10/2001, menționate în H.G.

nr. 250/2007, care se aplică în cauză, în raport de data introducerii acțiunii, sau, în lipsa acestora, să se pronunțe în consecință asupra notificării formulate de reclamante. În motivarea recursului sunt invocate prevederile H.G. nr. 498/2003, însă la momentul introducerii acțiunii, în anul 2008, erau în vigoare prevederile H.G. nr. 250/2007, la care s-a făcut corect referire de către instanța de apel în motivarea deciziei recurate. Deși este adevărat că Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 fac vorbire despre necesitatea existenței, alături de notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire în sensul că nu mai deține probe, această precizare este cerută numai în situația în care persoana îndreptățită este încunoștințată de unitatea deținătoare despre necesitatea completării actelor, încunoștințare care nu s-a realizat în speță.

Neîndeplinirea obligațiilor prevăzute de lege de către petiționar, în sensul că acesta nu depune înscrisurile, în cazul în care acestea ar fi fost solicitate de către unitatea deținătoare, lipsa declarației că nu mai deține alte înscrisuri, menționată la pct. 24.2 din H.G. nr. 250/2007, nu pot împiedica soluționarea cererii, căci posibilitatea de prorogare a termenului de 60 de zile constituie o alegere lăsată la latitudinea persoanei îndreptățite, însă numai în ipoteza în care unitatea deținătoare își îndeplinește obligația de a-i aduce la cunoștință că actele atașate notificării sunt incomplete.

Înalta Curte consideră că și în lipsa actelor doveditoare, atunci când petiționarul, chiar încunoștințat, declară că nu înțelege să le depună, unitatea deținătoare are obligația să soluționeze notificarea, deoarece persoana îndreptățită poate formula contestație în instanță cu privire la temeinicia și legalitatea deciziei emise în aceste condiții, fază procesuală în care se pot solicita și administra probe, deci se pot suplini lipsurile existente în dosarul unității deținătoare. În cadrul acestei proceduri pot fi administrate probe sub toate aspectele, astfel încât nu este primit nici argumentul recurentului în sensul că nu se putea răspunde notificării deoarece nu au fost depuse înscrisuri sau declarație că nu s-au primit despăgubiri de către persoana îndreptățită la data naționalizării.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 23 din actuala reglementare a Legii nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse la dosar până la data soluționării notificării, adică până la soluționarea irevocabilă a acestei cereri, ceea ce presupune și exercitarea căilor de atac.

A lăsa în nelucrare soluționarea notificării un termen îndelungat, motivat de lipsa de diligență a părții în a atașa la notificare actele care dovedesc calitatea sa de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii sau alte declarații impuse de lege, în condițiile în care aceste înscrisuri pot fi aduse pe tot parcursul soluționării notificării, constituie o atitudine culpabilă a unității deținătoare și o încălcare a dreptului părții la un proces echitabil, noțiune care implică și soluționarea într-un termen rezonabil a cauzei. Pentru aceste argumente, apreciind că motivul de recurs invocat nu este incident în cauză, în temeiul art. 312 pct. 1 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General împotriva deciziei nr. 601 A din 19 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 iunie 2010.