ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4530/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Constată că la data de 3 decembrie 2008, reclamanții R.M., R.C., R.M.N. și R.G. s-au adresat instanței, formulând cerere de chemare în judecată împotriva pârâtului Municipiul București, prin primarul General și solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună restituirea imobilului situat în municipiul București, sector 6. În motivarea cererii, s-a susținut faptul că imobilul solicitat a fost trecut în proprietatea statului român în mod abuziv, în anul 1980, în baza Decretului nr. 152 din 7 mai 1980, unde la poziția nr. 139 se regăsește defunctul R.I., de la care au fost expropriate imobilele de la fosta adresă poștală.

Că, în cursul lunii august a anului 2001, au depus, în baza Legii nr. 10/2001, o notificare prin care au solicitat imobilul respectiv, însă, nici până în prezent, după aproape șapte ani de zile, Primăria Municipiului București nu a emis dispoziție sau decizie ca răspuns la această notificare, încălcându-și obligația prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, deși, odată cu cererea, au fost depuse toate actele privind calitatea de persoane îndreptățite și regimul juridic al imobilului revendicat. Ulterior, reclamanții și-au precizat cererea, solicitând, în cazul în care nu este posibilă restituirea în natură, să se pronunțe o hotărâre prin care să se propună acordarea de măsuri reparatorii, pentru imobilul respectiv.

Prin sentința civilă nr. 578 din 16 aprilie 2009, Tribunalul Municipiului București, secția a IV-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanții R.M., R.C., R.M.N. și R.G., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General; a dispus obligarea pârâtului să emită dispoziție în favoarea reclamanților R.C. și R.M., de restituire prin echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru imobilul teren în suprafață de 260 mp, situat în București, sector 6 și pentru construcția demolată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că, deși nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, în sensul art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin exhibarea unui act translativ de proprietate, sunt incidente dispozițiile art. 23 alin. (2) din același act normativ, care stabilesc o prezumție de proprietate cu privire la imobilul înscris în actul abuziv de autoritate, prezumție coroborată cu actul de partaj voluntar, apreciindu-se că s-a făcut dovada faptului că de la R.I. s-a preluat abuziv, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, imobilul aflat în litigiu. În ceea ce privește calitatea de moștenitori ai notificatorilor, tribunalul a constatat că aceasta a fost dovedită doar în ceea ce-i privește pe moștenitorii defunctului R.I., astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 1001/1994 emis de Notariatul de stat sector 6 București, respectiv R.M.

și R.C., ceilalți notificatori fiind renunțători la succesiunea autorului lor. S-a mai avut în vedere prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001 și considerentele Deciziei în interesul Legii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, potrivit căreia instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Prin decizia civilă nr. 655A din 3 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanți și de pârât împotriva hotărârii respective.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut, în ceea ce privește apelul declarat de reclamanți, că privește un singur motiv referitor la modalitatea prevăzută în dispozitiv în urma căreia acestea urmează să intre în posesia despăgubirilor, reținându-se că instanța, în baza Deciziei nr. XX din 18 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în interesul legii, trebuie să propună direct acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu. S-a constatat că motivul de apel este neîntemeiat întrucât din hotărârea apelată rezultă cu certitudine îndreptățirea reclamanților la despăgubiri acordate în condițiile legii speciale, astfel încât pârâtul nu se mai află în situația de a decide asupra acestui aspect.

Prin urmare, acesta participă numai formal la procedura de acordare a despăgubirilor, fiind obligat să înainteze dosarul administrativ, împreună cu actele anexe, precum și soluționarea dată notificării prin hotărârea instanței, Comisiei centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Referitor la apelul declarat de pârât, instanța de apel a reținut, de asemenea, că este nefondat, întrucât prima instanță a reținut în mod corect culpa Municipiului București în nesoluționarea notificării cu care a fost învestit de către reclamanți. S-a mai reținut faptul că reclamanții au atașat la notificare actele de proprietate cu care au înțeles să facă dovada proprietății asupra imobilului în litigiu, acte de stare civilă, certificate de moștenitor și situația juridică a imobilului, astfel încât susținerea apelantului, prin raportare la dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, este nefondată.

Împotriva deciziei respective, la data de 20 ianuarie 2010 și respectiv 27 ianuarie 2010, au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâtul, criticând-o ca fiind nelegală. Prin motivele de recurs depuse odată cu cererea, reclamanții au dezvoltat un singur motiv, potrivit căruia, instanța, în baza Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, trebuia să propună direct acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, criticându-se modalitatea prevăzută în dispozitiv în urma căreia acestea urmează să intre în posesia despăgubirilor. Pârâtul Municipiul București, prin primarul General, prin motivele de recurs, a criticat decizia instanței de apel sub două aspecte.

Astfel, s-a susținut că în mod greșit s-a menținut hotărârea primei instanțe care a reținut culpa sa, în ceea ce privește neemiterea unei decizii sau dispoziții ca drept răspuns la notificarea cu care au fost învestiți de către reclamanți, întrucât notificarea nu a fost soluționată din vina acestora, care nu au depus toate actele doveditoare odată cu notificarea. Al doilea motiv de recurs vizează aplicarea dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, întrucât reclamanții nu au depus declarația autentificată pe propria răspundere, din care să rezulte că ei sau ascendenții lor nu au beneficiat de acordurile internaționale încheiat de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, sau, după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenței prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Analizând recursurile declarate prin prisma criticilor formulate care pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate și le va respinge, ca atare, avându-se în vedere următoarele considerente: Astfel, în ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, se vor avea în vedere următoarele argumente: În primul rând, al doilea motiv de recurs formulat de pârât, referitor la aplicarea art. 5 din Legea nr. 10/2001 nu va putea fi analizat, întrucât în privința acestui motiv, recursul a fost declarat de pârât omisso medio , în condițiile în care această critică împotriva hotărârii primei instanțe a fost arătată pentru prima dată în cadrul instanței de recurs, neconstituind motiv de apel.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs dezvoltat de pârât, se constată că este nefondat, întrucât, în mod întemeiat, instanța de apel a menținut hotărârea primei instanțe care a reținut corect culpa acestuia, referitor la nesoluționarea notificării cu care a fost învestit de către reclamanți. Sub acest aspect, pârâtul, în calitate de unitate deținătoare, și-a încălcat obligația prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, aceea de a răspunde la notificare în termen de 60 de zile de la primirea notificării sau a depunerii actelor doveditoare.

În cauză, potrivit probelor administrate la cele două instanțe de fond, pe baza cărora s-a reținut corect situația de fapt și de drept, pârâtul trebuia să răspundă la notificare în termen de 60 de zile de la învestire, întrucât odată cu notificarea, reclamanții au atașat toate înscrisurile pe care și-au întemeiat solicitarea, respectiv actele privind dreptul de proprietate al imobilului solicitat; privind calitatea de persoane îndreptățite și cele privind situația despăgubirilor primite cu ocazia exproprierii din anul 1980. Se va reține, astfel, că sunt nefondate susținerile pârâtului referitor la aplicarea dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 și art. 25.1 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, nefiind vorba de prorogarea termenului legal de îndeplinire a obligației de soluționare a notificării, întrucât, în intervalul de 60 de zile de la primire, între unitatea deținătoare și persoanele îndreptățite nu s-a purtat o corespondență având drept obiect insuficienta documentație pentru fundamentarea deciziei de restituire.

Este nefondat și recursul declarat de reclamanți, fiind neîntemeiat singurul motiv de recurs invocat, având drept obiect modalitatea prevăzută în dispozitiv în urma căreia aceștia urmează să intre în posesia despăgubirilor.

Astfel, prin hotărârea primei instanțe, menținută de instanța de apel, s-au pus în aplicare dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată [în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1)], să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate, în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

De asemenea, în interpretarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, admițând recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a pronunțat Decizia nr. XX din 19 martie 2007 prin care s-a statut că „instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate”.

Prin urmare, prin decizia respectivă s-a prevăzut posibilitatea instanțelor de judecată de a soluționa notificările formulate de persoanele îndreptățite, chiar și în situația neemiterii nejustificate de către unitățile deținătoare sau a entităților învestite cu soluționarea notificărilor a deciziilor sau dispozițiilor, prin hotărârea instanței suplinindu-se obligația acestora. Aceasta nu înseamnă, însă, faptul că instanța poate dispune direct obligarea unității deținătoare de a restitui în natură imobilul, sau, în cazul în care acest lucru nu mai este posibil, obligarea directă a acesteia la despăgubiri.

În aplicarea acestui text de lege și a Deciziei în interesul legii, nominalizate mai sus, instanțele au competența de a dispune obligarea unității deținătoare sau a entității învestite cu soluționarea notificării de a emite dispoziție sau decizie, având ca obiect restituirea în natură a imobilului sau propunerea de a acorda despăgubiri în condițiile Legii speciale nr. 247/2005. Pe de altă parte, acest lucru nu înseamnă că unitatea deținătoare are doar simpla obligație de a emite decizie sau dispoziție, ci are îndatorirea de a se conforma dispozitivului hotărârii judecătorești prin care s-a stabilit, în mod clar și cu certitudine, îndreptățirea notificatorilor pe Legea nr. 10/2001 la restituirea în natură sau prin echivalent.

Prin urmare, este neîntemeiată teza susținută de recurenții-reclamanți, potrivit căreia, în baza Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, instanța trebuia să propună direct acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul aflat în litigiu. De asemenea, prin hotărârea instanței, reclamanții nu mai sunt în situația de a aștepta soluționarea administrativă a cererii lor, intervenția entității deținătoare fiind doar de ordin formal, fără a necesita timp pentru a se conforma dispoziției instanței, aceasta fiind obligată să înainteze întregul dosar împreună cu hotărârea judecătorească și decizia emisă către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Față de cele arătate, se va constata că nu subzistă motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. invocat de ambii recurenți, iar în ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. invocat doar de către recurenții-reclamanți, se va constata faptul că a fost invocat doar formal, întrucât recurenții nu au dezvoltat nicio critică care să se circumscrie acestui motiv de modificare. În consecință, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanți și pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții R.C., R.G., R.M., R.M.N. și de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 655 A din 3 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie . Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 septembrie 2010.