ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4530/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4530/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Constată că la data de 3 decembrie

2008, reclamanții R.M., R.C., R.M.N. și R.G. s-au adresat instanței, formulând

cerere de chemare în judecată împotriva pârâtului Municipiul București, prin

primarul General și solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

dispună restituirea imobilului situat în municipiul București, sector 6.

În motivarea cererii, s-a susținut

faptul că imobilul solicitat a fost trecut în proprietatea statului român în

mod abuziv, în anul 1980, în baza Decretului nr. 152 din 7 mai 1980, unde la

poziția nr. 139 se regăsește defunctul R.I., de la care au fost expropriate

imobilele de la fosta adresă poștală.

Că, în cursul lunii august a anului

2001, au depus, în baza Legii nr. 10/2001, o notificare prin care au solicitat

imobilul respectiv, însă, nici până în prezent, după aproape șapte ani de zile,

Primăria Municipiului București nu a emis dispoziție sau decizie ca răspuns la

această notificare, încălcându-și obligația prevăzută de art. 25 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, deși, odată cu cererea, au fost depuse toate actele privind calitatea

de persoane îndreptățite și regimul juridic al imobilului revendicat.

Ulterior, reclamanții și-au precizat

cererea, solicitând, în cazul în care nu este posibilă restituirea în natură,

să se pronunțe o hotărâre prin care să se propună acordarea de măsuri

reparatorii, pentru imobilul respectiv.

Prin sentința civilă nr. 578 din 16

aprilie 2009, Tribunalul Municipiului București, secția a IV-a civilă, a admis

în parte cererea formulată de reclamanții R.M., R.C., R.M.N. și R.G., în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General; a dispus

obligarea pârâtului să emită dispoziție în favoarea reclamanților R.C. și R.M.,

de restituire prin echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile

legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv, pentru imobilul teren în suprafață de 260 mp,

situat în București, sector 6 și pentru construcția demolată.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut că, deși nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra

imobilului revendicat, în sensul art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin

exhibarea unui act translativ de proprietate, sunt incidente dispozițiile art.

23 alin. (2) din același act normativ, care stabilesc o prezumție de

proprietate cu privire la imobilul înscris în actul abuziv de autoritate,

prezumție coroborată cu actul de partaj voluntar, apreciindu-se că s-a făcut

dovada faptului că de la R.I. s-a preluat abuziv, în sensul art. 2 alin. (1)

lit. i) din Legea nr. 10/2001, imobilul aflat în litigiu.

În ceea ce privește calitatea de

moștenitori ai notificatorilor, tribunalul a constatat că aceasta a fost

dovedită doar în ceea ce-i privește pe moștenitorii defunctului R.I., astfel

cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 1001/1994 emis de Notariatul de

stat sector 6 București, respectiv R.M. și R.C., ceilalți notificatori fiind

renunțători la succesiunea autorului lor.

S-a mai avut în vedere prevederile

art. 26 din Legea nr. 10/2001 și considerentele Deciziei în interesul Legii nr.

XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, potrivit căreia

instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai

contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor

prin care s-a solicitat restituirea imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea

persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare

de a răspunde la notificarea părții interesate.

Prin decizia civilă nr. 655A din 3

decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și familie, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de

reclamanți și de pârât împotriva hotărârii respective.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut, în ceea ce privește apelul declarat de reclamanți,

că privește un singur motiv referitor la modalitatea prevăzută în dispozitiv în

urma căreia acestea urmează să intre în posesia despăgubirilor, reținându-se că

instanța, în baza Deciziei nr. XX din 18 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în interesul legii, trebuie să propună direct acordarea

de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.

S-a constatat că motivul de apel

este neîntemeiat întrucât din hotărârea apelată rezultă cu certitudine

îndreptățirea reclamanților la despăgubiri acordate în condițiile legii

speciale, astfel încât pârâtul nu se mai află în situația de a decide asupra

acestui aspect.

Prin urmare, acesta participă numai formal

la procedura de acordare a despăgubirilor, fiind obligat să înainteze dosarul

administrativ, împreună cu actele anexe, precum și soluționarea dată

notificării prin hotărârea instanței, Comisiei centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

Referitor la apelul declarat de

pârât, instanța de apel a reținut, de asemenea, că este nefondat, întrucât

prima instanță a reținut în mod corect culpa Municipiului București în

nesoluționarea notificării cu care a fost învestit de către reclamanți.

S-a mai reținut faptul că

reclamanții au atașat la notificare actele de proprietate cu care au înțeles să

facă dovada proprietății asupra imobilului în litigiu, acte de stare civilă,

certificate de moștenitor și situația juridică a imobilului, astfel încât

susținerea apelantului, prin raportare la dispozițiile art. 23 din Legea nr.

10/2001, este nefondată.

Împotriva deciziei respective, la

data de 20 ianuarie 2010 și respectiv 27 ianuarie 2010, au declarat recurs atât

reclamanții, cât și pârâtul, criticând-o ca fiind nelegală.

Prin motivele de recurs depuse odată

cu cererea, reclamanții au dezvoltat un singur motiv, potrivit căruia,

instanța, în baza Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, trebuia să propună direct acordarea de

măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, criticându-se modalitatea

prevăzută în dispozitiv în urma căreia acestea urmează să intre în posesia

despăgubirilor.

Pârâtul Municipiul București, prin

primarul General, prin motivele de recurs, a criticat decizia instanței de apel

sub două aspecte.

Astfel, s-a susținut că în mod

greșit s-a menținut hotărârea primei instanțe care a reținut culpa sa, în ceea

ce privește neemiterea unei decizii sau dispoziții ca drept răspuns la

notificarea cu care au fost învestiți de către reclamanți, întrucât notificarea

nu a fost soluționată din vina acestora, care nu au depus toate actele

doveditoare odată cu notificarea.

Al doilea motiv de recurs vizează

aplicarea dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, întrucât reclamanții nu

au depus declarația autentificată pe propria răspundere, din care să rezulte că

ei sau ascendenții lor nu au beneficiat de acordurile internaționale încheiat

de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, sau, după

caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenței

prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Analizând recursurile declarate prin

prisma criticilor formulate care pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate și le va respinge, ca

atare, avându-se în vedere următoarele considerente:

Astfel, în ceea ce privește recursul

declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, se vor avea în

vedere următoarele argumente:

În primul rând, al doilea motiv de

recurs formulat de pârât, referitor la aplicarea art. 5 din Legea nr. 10/2001

nu va putea fi analizat, întrucât în privința acestui motiv, recursul a fost

declarat de pârât

omisso medio

, în condițiile în care această critică

împotriva hotărârii primei instanțe a fost arătată pentru prima dată în cadrul

instanței de recurs, neconstituind motiv de apel.

În ceea ce privește cel de-al doilea

motiv de recurs dezvoltat de pârât, se constată că este nefondat, întrucât, în

mod întemeiat, instanța de apel a menținut hotărârea primei instanțe care a

reținut corect culpa acestuia, referitor la nesoluționarea notificării cu care

a fost învestit de către reclamanți.

Sub acest aspect, pârâtul, în

calitate de unitate deținătoare, și-a încălcat obligația prevăzută de art. 25 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, republicată, aceea de a răspunde la notificare în

termen de 60 de zile de la primirea notificării sau a depunerii actelor

doveditoare.

În cauză, potrivit probelor

administrate la cele două instanțe de fond, pe baza cărora s-a reținut corect

situația de fapt și de drept, pârâtul trebuia să răspundă la notificare în

termen de 60 de zile de la învestire, întrucât odată cu notificarea,

reclamanții au atașat toate înscrisurile pe care și-au întemeiat solicitarea, respectiv

actele privind dreptul de proprietate al imobilului solicitat; privind

calitatea de persoane îndreptățite și cele privind situația despăgubirilor

primite cu ocazia exproprierii din anul 1980.

Se va reține, astfel, că sunt

nefondate susținerile pârâtului referitor la aplicarea dispozițiilor art. 23

din Legea nr. 10/2001 și art. 25.1 alin. (4) din Normele metodologice de

aplicare a acestei legi, nefiind vorba de prorogarea termenului legal de

îndeplinire a obligației de soluționare a notificării, întrucât, în intervalul

de 60 de zile de la primire, între unitatea deținătoare și persoanele

îndreptățite nu s-a purtat o corespondență având drept obiect insuficienta

documentație pentru fundamentarea deciziei de restituire.

Este nefondat și recursul declarat

de reclamanți, fiind neîntemeiat singurul motiv de recurs invocat, având drept

obiect modalitatea prevăzută în dispozitiv în urma căreia aceștia urmează să

intre în posesia despăgubirilor.

Astfel, prin hotărârea primei

instanțe, menținută de instanța de apel, s-au pus în aplicare dispozițiile art.

26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, dacă restituirea în natură

nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită cu

soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz,

dispoziție motivată [în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1)], să acorde

persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună

acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate, în mod

abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta

nu este acceptată de persoana îndreptățită.

De asemenea, în interpretarea

dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 Înalta Curte de Casație

și Justiție, Secțiile Unite, admițând recursul în interesul legii promovat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, a pronunțat Decizia nr. XX din 19 martie 2007 prin care s-a statut că

„instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai

contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor

prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci

și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate”.

Prin urmare, prin decizia respectivă

s-a prevăzut posibilitatea instanțelor de judecată de a soluționa notificările

formulate de persoanele îndreptățite, chiar și în situația neemiterii

nejustificate de către unitățile deținătoare sau a entităților învestite cu

soluționarea notificărilor a deciziilor sau dispozițiilor, prin hotărârea

instanței suplinindu-se obligația acestora.

Aceasta nu înseamnă, însă, faptul că

instanța poate dispune direct obligarea unității deținătoare de a restitui în

natură imobilul, sau, în cazul în care acest lucru nu mai este posibil,

obligarea directă a acesteia la despăgubiri.

În aplicarea acestui text de lege și

a Deciziei în interesul legii, nominalizate mai sus, instanțele au competența

de a dispune obligarea unității deținătoare sau a entității învestite cu

soluționarea notificării de a emite dispoziție sau decizie, având ca obiect

restituirea în natură a imobilului sau propunerea de a acorda despăgubiri în

condițiile Legii speciale nr. 247/2005.

Pe de altă parte, acest lucru nu

înseamnă că unitatea deținătoare are doar simpla obligație de a emite decizie

sau dispoziție, ci are îndatorirea de a se conforma dispozitivului hotărârii

judecătorești prin care s-a stabilit, în mod clar și cu certitudine,

îndreptățirea notificatorilor pe Legea nr. 10/2001 la restituirea în natură sau

prin echivalent.

Prin urmare, este neîntemeiată teza

susținută de recurenții-reclamanți, potrivit căreia, în baza Deciziei nr.

XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, instanța

trebuia să propună direct acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul aflat

în litigiu.

De asemenea, prin hotărârea

instanței, reclamanții nu mai sunt în situația de a aștepta soluționarea

administrativă a cererii lor, intervenția entității deținătoare fiind doar de

ordin formal, fără a necesita timp pentru a se conforma dispoziției instanței,

aceasta fiind obligată să înainteze întregul dosar împreună cu hotărârea

judecătorească și decizia emisă către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

Față de cele arătate, se va constata

că nu subzistă motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

invocat de ambii recurenți, iar în ceea ce privește aplicarea prevederilor art.

304 pct. 8 C. proc. civ. invocat doar de către recurenții-reclamanți, se va

constata faptul că a fost invocat doar formal, întrucât recurenții nu au

dezvoltat nicio critică care să se circumscrie acestui motiv de modificare.

În consecință, în baza art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamanți și pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamanții R.C., R.G., R.M., R.M.N. și de pârâtul Municipiul

București, prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 655 A din 3

decembrie 2009 a Curții de Apel

București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie

.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17

septembrie 2010.