ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2305/2010

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la

data de 8 septembrie 2008 la Tribunalul București, secția a III-a civilă și

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 reclamanta R.S.C. a solicitat în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primar General ca prin hotărârea

ce se va pronunța să se dispună restituirea în natură a imobilului situat în

București, sector 1, iar, în cazul în care acest lucru nu este posibil,

potrivit precizării de acțiune făcută la data de 20 martie 2009, acordarea de

măsuri reparatorii.

În motivare a arătat că prin procesul-verbal

de carte funciară nr. 2561/1940 a fost înscris dreptul de proprietate pentru

acest imobil pentru autoarea sa B.I.C.C., de la care provine prin succesiuni

succesiv dezbătute conform certificatelor de moștenitor nr. 130/1969, nr.

84/1972, nr. 696/1988 și nr. 86/1999.

Imobilul a fost

preluat abuziv de stat ca efect al aplicării Decretului nr. 92/1950.

La data de 9

noiembrie 2001 reclamanta a formulat notificarea nr. 3036 prin care a solicitat

restituirea în natură a apartamentului, dar Primăria municipiului București nu

a răspuns la această notificare în termenul prevăzut de lege, respectiv în 60

de zile, motiv pentru care, în respectarea Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție - Secții Unite reclamanta a solicitat instanței

pronunțarea unei hotărâri în sensul soluționării notificării.

Prin Sentința civilă

nr. 702 din 15 mai 2009 Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis

acțiunea precizată, a obligat pârâtul să emită dispoziție cu propunerea de

acordare de despăgubiri ce vor fi stabilite în condițiile Titlului VII al Legii

nr. 247/2005.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 25 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, Primarului General al Municipiului București, ca

reprezentant al unității deținătoare a imobilului amintit îi incumba obligația

de a se pronunța cu privire la notificare în termen de 60 de zile de la

înregistrare sau de la data depunerii actelor doveditoare, obligație pe care

pârâtul nu și-a onorat-o.

Posibilitatea

depunerii înscrisurilor doveditoare până la data soluționării notificării

prevăzută de art. 22 și 23 din lege este o dispoziție în favoarea reclamantei

și nu poate fi invocată de pârât ca motiv al nesoluționării cererii.

S-a mai reținut că

reclamanta este îndreptățită la restituirea prin echivalent a imobilului

solicitat, întrucât acesta a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, în

condițiile dispozițiilor imperative ale Legii nr. 247/2005 în vigoare la data

soluționării cauzei.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamanta cât și pârâtul.

În apelul său

reclamanta susține că deși în mod corect instanța de fond a reținut că este

persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat

în București, sector 1, cât și faptul că potrivit Deciziei nr. XX/2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secții Unite instanța poate soluționa pe

fond cererea de chemare în judecată și poate dispune direct restituirea în

natură a imobilului sau acordarea de măsuri reparatorii, soluția de a obliga

pârâtul să emită dispoziție cu propunerea de despăgubiri, în loc să dispună ea

însăși acordarea de despăgubiri este greșită.

Municipiul București

prin Primarul General a susținut că potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001 în

termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau de la data depunerii

actelor doveditoare unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin

decizie sau dispoziție motivată cu privire la aceasta.

Termenul de 60 de

zile poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie

data depunerii actelor doveditoare. Din adresa Comisiei pentru Aplicarea Legii

nr. 10/2001 rezultă că reclamanții nu au completat dosarul administrativ, deci

nu se poate reține culpa pârâtului. Termenul de 60 de zile are caracter

dispozitiv, nu imperativ.

Accesul liber la

justiție garantat prin art. 21 din Constituție și art. 6 alin. (1) din

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului nu a fost încălcat deoarece

unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să dea o decizie, iar

accesul liber la justiție nu poate fi invocat în faza administrativă.

Prin Decizia nr. 481A

din 12 octombrie 2009 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie a respins ca nefondate apelurile.

Pentru a pronunța

această decizie instanța a reținut referitor la apelul reclamantei că instanța

de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1 alin. (2) și art. 18

lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Din probele

administrate a rezultat că imobilul în litigiu a fost înstrăinat chiriașului cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și, nemaifiind posibilă

restituirea în natură, devin aplicabile prevederile art. 18 din lege, care

arată că în acest caz măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent.

La pronunțarea

acestei soluții instanța a avut în vedere că Legea nr. 247/2005 a adus

modificări Legii nr. 10/2001, ținând seama și de Deciziile nr. XX/2007 și nr.

LII/2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secții Unite.

Cu privire la apelul

Municipiului București prin Primar General instanța a reținut că instanța de

fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001,

pârâtul avea obligația de a soluționa notificarea în termen de 60 zile, fiind

depuse de către reclamantă odată cu notificarea titlul de proprietate și actele

de stare civilă.

Pârâtul nu a făcut

dovada că a comunicat reclamantei că documentația este insuficientă pentru

emiterea deciziei.

Conform art. 24 din

Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, în

absența unor probe contrare existența și întinderea dreptului de proprietate se

prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a

dispus măsura preluării abuzive. În absența unor probe contrare persoana

individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau

s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul

sub nume de proprietar.

Referitor la critica

vizând faptul că accesul liber la justiție nu a fost îngrădit instanța a

reținut că lipsa răspunsului unității deținătoare la notificare echivalează cu

refuzul restituirii imobilului.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs ambele părți.

Reclamanta R.S.C.

și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În cadrul criticilor

invocate reclamanta arată că potrivit Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție - Secții Unite, „Instanța de judecată este competentă să

soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a

răspunde la notificarea părții interesate”. Greșit instanța de apel a obligat

pârâtul să emită dispoziție cu propunerea de acordare de despăgubiri în loc să

dispună ea însăși acordarea de despăgubiri, cerere formulată ca atare de

reclamantă prin cererea precizatoare.

Distincția dintre

cele două situații constă în faptul că în cazul obligării pârâtului să emită

dispoziție sentința trebuie depusă la dosarul constituit în baza Legii nr.

10/2001 la unitatea administrativă urmând ca aceasta să emită dispoziția motivată

cu propunerea acordării de despăgubiri, iar apoi să înainteze dispoziția

împreună cu dosarul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților în

vederea stabilirii și acordării despăgubirilor, ceea ce ar însemna o

tergiversare în realizarea dreptului.

În situația în care

hotărârea judecătorească dispune acordarea despăgubirilor, aceasta se depune

direct la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în vederea

stabilirii și acordării despăgubirilor, pârâta nemaifiind inclusă în acest

proces de acordare a despăgubirilor.

Pârâtul Municipiul

București prin Primar General și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Se susține că

hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, reținând că lipsa

răspunsului unității deținătoare echivalează cu refuzul restituirii imobilului

și că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a

se adresa justiției pentru apărarea intereselor legitime.

Decizia este dată cu

aplicarea greșită a legii în sensul că s-a considerat termenul de 60 de zile ca

fiind imperativ și că în favoarea apelantei operează o prezumție de

proprietate.

Dosarul administrativ

al reclamantei este într-o procedură administrativă în desfășurare, notificarea

reclamantei nefiind soluționată deoarece documentația depusă este insuficientă.

Recursurile nu sunt

fondate și vor fi respinse pentru următoarele considerente.

I. Recursul

reclamantei va fi respins pentru următoarele considerente:

Decizia recurată este

dată cu aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și cu respectarea deciziilor

date în recursurile declarate în interesul Deciziei nr. XX/2007 și nr. LII/2007

- Înalta Curte de Casație și Justiție - Secții Unite.

Astfel, așa cum s-a

statuat prin Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție -

Secții Unite, lipsa răspunsului la notificare echivalează cu refuzul acordării

măsurilor reparatorii, situație în care, în cadrul plenitudinii sale de

jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, instanța

va dispune direct cu privire la măsurile reparatorii.

Referitor la

aplicabilitatea dispozițiilor art. 16 și următoarele din Titlul VII al Legii

nr. 247/2005 Decizia nr. LII/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție -

Secții Unite a statuat că acestea nu se aplică și în cazul

deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a acestei legi,

dacă au fost contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Or, din analiza

actelor și lucrărilor dosarului rezultă că cererea de chemare în judecată a

fost introdusă la data de 9 decembrie 2008, iar hotărârea instanței de fond s-a

pronunțat la 15 mai 2009, împrejurare față de care nu ne aflăm în situația

anterioară apariției Legii nr. 247/2005, deci sunt incidente dispozițiile art.

16 și următoarele din Titlul VII al acestei legi.

II. Referitor la

recursul pârâtului, urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Interpretarea dată de

pârât dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001 în sensul că termenul de 60

de zile este un termen de recomandare, nu poate fi primită.

Dispozițiile art. 25

nu numai că nu prevăd cele susținute de pârât, ci statuează obligația organelor

de conducere ale unității deținătoare de a invita în scris persoana

îndreptățită să-și completeze dosarul administrativ și să ia parte la lucrările

organului de conducere a unității deținătoare, obligație ce nu a fost

respectată de pârât.

Acest termen de 60 de

zile se poate proroga numai dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor

doveditoare deja depuse, comunică notificatorului în intervalul de 60 de zile

faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei

de restituire.

În consecință,

această prorogare nu operează de drept în beneficiul unității notificate ori de

câte ori notificatorul nu precizează că nu mai deține alte probe, așa cum

susține recurentul, ci este necesar ca unitatea deținătoare să comunice, în

scris, notificatorului necesitatea completării dosarului administrativ.

A aprecia că termenul

legal de 60 de zile este de recomandare și deci organul administrativ poate

soluționa discreționar notificarea, oricând de târziu, precum și a susține în

anul 2009 că nu ne aflăm în situația lipsei răspunsului, ci într-o procedură

administrativă nefinalizată contravine nu numai redactării imperative a textului

ci și caracterului și naturii reparatorii a întregului act normativ.

Pentru considerentele

expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. recursurile vor fi

respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge ca nefondate recursurile declarate de

reclamanta R.S.C. și de pârâtul Municipiul București prin Primarul General

împotriva Deciziei nr. 481A din 12 octombrie 2009 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi 16 aprilie 2010.