ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2305/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 8 septembrie 2008 la Tribunalul București, secția a III-a civilă și întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 reclamanta R.S.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primar General ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună restituirea în natură a imobilului situat în București, sector 1, iar, în cazul în care acest lucru nu este posibil, potrivit precizării de acțiune făcută la data de 20 martie 2009, acordarea de măsuri reparatorii. În motivare a arătat că prin procesul-verbal de carte funciară nr. 2561/1940 a fost înscris dreptul de proprietate pentru acest imobil pentru autoarea sa B.I.C.C., de la care provine prin succesiuni succesiv dezbătute conform certificatelor de moștenitor nr. 130/1969, nr. 84/1972, nr. 696/1988 și nr. 86/1999.

Imobilul a fost preluat abuziv de stat ca efect al aplicării Decretului nr. 92/1950. La data de 9 noiembrie 2001 reclamanta a formulat notificarea nr. 3036 prin care a solicitat restituirea în natură a apartamentului, dar Primăria municipiului București nu a răspuns la această notificare în termenul prevăzut de lege, respectiv în 60 de zile, motiv pentru care, în respectarea Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secții Unite reclamanta a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri în sensul soluționării notificării. Prin Sentința civilă nr. 702 din 15 mai 2009 Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis acțiunea precizată, a obligat pârâtul să emită dispoziție cu propunerea de acordare de despăgubiri ce vor fi stabilite în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Primarului General al Municipiului București, ca reprezentant al unității deținătoare a imobilului amintit îi incumba obligația de a se pronunța cu privire la notificare în termen de 60 de zile de la înregistrare sau de la data depunerii actelor doveditoare, obligație pe care pârâtul nu și-a onorat-o. Posibilitatea depunerii înscrisurilor doveditoare până la data soluționării notificării prevăzută de art. 22 și 23 din lege este o dispoziție în favoarea reclamantei și nu poate fi invocată de pârât ca motiv al nesoluționării cererii. S-a mai reținut că reclamanta este îndreptățită la restituirea prin echivalent a imobilului solicitat, întrucât acesta a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, în condițiile dispozițiilor imperative ale Legii nr. 247/2005 în vigoare la data soluționării cauzei.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta cât și pârâtul. În apelul său reclamanta susține că deși în mod corect instanța de fond a reținut că este persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, sector 1, cât și faptul că potrivit Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secții Unite instanța poate soluționa pe fond cererea de chemare în judecată și poate dispune direct restituirea în natură a imobilului sau acordarea de măsuri reparatorii, soluția de a obliga pârâtul să emită dispoziție cu propunerea de despăgubiri, în loc să dispună ea însăși acordarea de despăgubiri este greșită.

Municipiul București prin Primarul General a susținut că potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001 în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată cu privire la aceasta. Termenul de 60 de zile poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. Din adresa Comisiei pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 rezultă că reclamanții nu au completat dosarul administrativ, deci nu se poate reține culpa pârâtului. Termenul de 60 de zile are caracter dispozitiv, nu imperativ. Accesul liber la justiție garantat prin art. 21 din Constituție și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului nu a fost încălcat deoarece unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să dea o decizie, iar accesul liber la justiție nu poate fi invocat în faza administrativă.

Prin Decizia nr. 481A din 12 octombrie 2009 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondate apelurile. Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut referitor la apelul reclamantei că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1 alin. (2) și art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001. Din probele administrate a rezultat că imobilul în litigiu a fost înstrăinat chiriașului cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și, nemaifiind posibilă restituirea în natură, devin aplicabile prevederile art. 18 din lege, care arată că în acest caz măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent. La pronunțarea acestei soluții instanța a avut în vedere că Legea nr. 247/2005 a adus modificări Legii nr. 10/2001, ținând seama și de Deciziile nr. XX/2007 și nr. LII/2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secții Unite.

Cu privire la apelul Municipiului București prin Primar General instanța a reținut că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, pârâtul avea obligația de a soluționa notificarea în termen de 60 zile, fiind depuse de către reclamantă odată cu notificarea titlul de proprietate și actele de stare civilă. Pârâtul nu a făcut dovada că a comunicat reclamantei că documentația este insuficientă pentru emiterea deciziei. Conform art. 24 din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, în absența unor probe contrare existența și întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.

În absența unor probe contrare persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar. Referitor la critica vizând faptul că accesul liber la justiție nu a fost îngrădit instanța a reținut că lipsa răspunsului unității deținătoare la notificare echivalează cu refuzul restituirii imobilului. Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți. Reclamanta R.S.C. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În cadrul criticilor invocate reclamanta arată că potrivit Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secții Unite, „Instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate”. Greșit instanța de apel a obligat pârâtul să emită dispoziție cu propunerea de acordare de despăgubiri în loc să dispună ea însăși acordarea de despăgubiri, cerere formulată ca atare de reclamantă prin cererea precizatoare.

Distincția dintre cele două situații constă în faptul că în cazul obligării pârâtului să emită dispoziție sentința trebuie depusă la dosarul constituit în baza Legii nr. 10/2001 la unitatea administrativă urmând ca aceasta să emită dispoziția motivată cu propunerea acordării de despăgubiri, iar apoi să înainteze dispoziția împreună cu dosarul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților în vederea stabilirii și acordării despăgubirilor, ceea ce ar însemna o tergiversare în realizarea dreptului. În situația în care hotărârea judecătorească dispune acordarea despăgubirilor, aceasta se depune direct la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în vederea stabilirii și acordării despăgubirilor, pârâta nemaifiind inclusă în acest proces de acordare a despăgubirilor.

Pârâtul Municipiul București prin Primar General și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se susține că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, reținând că lipsa răspunsului unității deținătoare echivalează cu refuzul restituirii imobilului și că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor legitime. Decizia este dată cu aplicarea greșită a legii în sensul că s-a considerat termenul de 60 de zile ca fiind imperativ și că în favoarea apelantei operează o prezumție de proprietate. Dosarul administrativ al reclamantei este într-o procedură administrativă în desfășurare, notificarea reclamantei nefiind soluționată deoarece documentația depusă este insuficientă.

Recursurile nu sunt fondate și vor fi respinse pentru următoarele considerente. I. Recursul reclamantei va fi respins pentru următoarele considerente: Decizia recurată este dată cu aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și cu respectarea deciziilor date în recursurile declarate în interesul Deciziei nr. XX/2007 și nr. LII/2007 - Înalta Curte de Casație și Justiție - Secții Unite. Astfel, așa cum s-a statuat prin Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secții Unite, lipsa răspunsului la notificare echivalează cu refuzul acordării măsurilor reparatorii, situație în care, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, instanța va dispune direct cu privire la măsurile reparatorii.

Referitor la aplicabilitatea dispozițiilor art. 16 și următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 Decizia nr. LII/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secții Unite a statuat că acestea nu se aplică și în cazul deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a acestei legi, dacă au fost contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001. Or, din analiza actelor și lucrărilor dosarului rezultă că cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 9 decembrie 2008, iar hotărârea instanței de fond s-a pronunțat la 15 mai 2009, împrejurare față de care nu ne aflăm în situația anterioară apariției Legii nr. 247/2005, deci sunt incidente dispozițiile art. 16 și următoarele din Titlul VII al acestei legi.

II. Referitor la recursul pârâtului, urmează a fi respins pentru următoarele considerente: Interpretarea dată de pârât dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001 în sensul că termenul de 60 de zile este un termen de recomandare, nu poate fi primită. Dispozițiile art. 25 nu numai că nu prevăd cele susținute de pârât, ci statuează obligația organelor de conducere ale unității deținătoare de a invita în scris persoana îndreptățită să-și completeze dosarul administrativ și să ia parte la lucrările organului de conducere a unității deținătoare, obligație ce nu a fost respectată de pârât. Acest termen de 60 de zile se poate proroga numai dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică notificatorului în intervalul de 60 de zile faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.

În consecință, această prorogare nu operează de drept în beneficiul unității notificate ori de câte ori notificatorul nu precizează că nu mai deține alte probe, așa cum susține recurentul, ci este necesar ca unitatea deținătoare să comunice, în scris, notificatorului necesitatea completării dosarului administrativ. A aprecia că termenul legal de 60 de zile este de recomandare și deci organul administrativ poate soluționa discreționar notificarea, oricând de târziu, precum și a susține în anul 2009 că nu ne aflăm în situația lipsei răspunsului, ci într-o procedură administrativă nefinalizată contravine nu numai redactării imperative a textului ci și caracterului și naturii reparatorii a întregului act normativ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. recursurile vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta R.S.C. și de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 481A din 12 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi 16 aprilie 2010.