ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7309/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7309/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 08

noiembrie 2007 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr.

39086/3/2007, reclamantul S.K.J. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta

Primăria Municipiului București, anularea Dispoziției nr. 7693 din 11 aprilie

2007 emisă de pârâtă, prin care s-au soluționat notificările înregistrate sub

nr. 54/2001 și nr. 549/2001.

Prin dispoziția

contestată s-a respins cererea reclamantului de restituire în natură a

apartamentului situat la parterul imobilului din București, sector 1 și s-a

propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în temeiul Legii nr.

10/2001, constatându-se că apartamentul a fost vândut în baza Legii nr.

112/1995.

Prin Sentința civilă

nr. 1477F din 22 septembrie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă a

respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamant. În motivarea acestei

sentințe tribunalul a reținut că, prin dispoziția contestată, s-a propus

acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentul de la

parterul imobilului, motivat de faptul că acesta a fost vândut în baza Legii

nr. 10/2001, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 1580/23298/1996.

Potrivit actelor

dosarului, persoana îndreptățită care a notificat entitatea învestită cu

soluționarea acesteia, a fost S.A., decedat ulterior introducerii notificării,

moștenitorul acestuia fiind reclamantul S.K.J., în persoana căruia a fost emisă

dispoziția.

În ceea ce privește

legalitatea propunerii de acordare de despăgubiri, respectiv posibilitatea

restituirii sau nu în natură a imobilului, tribunalul a reținut că, potrivit

adresei de la fila 66 dosar, imobilul situat în sectorul 1 a fost preluat de

stat în baza Decretului nr. 223/1974 și a Deciziei nr. 1772 din 20 septembrie

1988 a C.P.M., fără plată, de la proprietarii S.A. și E. Potrivit aceleiași

adrese, apartamentul situat la parterul imobilului a fost înstrăinat în

favoarea chiriașilor M.R. și M.M.

Susținerea

reclamantului privind inexistența mențiunii "B" cu privire la

imobilul a cărui restituire s-a solicitat, a fost înlăturată, cu motivarea că

imobilul preluat de stat urmare a părăsirii țării de către autori, este acela

care poartă nr. 42B și cu privire la care s-a încheiat contractul de

vânzare-cumpărare indicat mai sus.

S-a mai reținut, în

motivarea sentinței, că preluarea de către stat prin Decizia nr. 1772 din 20

septembrie 1988 în baza Decretului nr. 223/1974 a fost făcută cu privire la

apartamentul de la parter purtând numărul 42B și cu privire la care a fost

soluționată notificarea depusă. Faptul că notificatorul a menționat imobilul

situat în București, fără a depune acte în sensul preluării de către stat și a

corpului purtând nr. poștal 40 (nr. purtat și de lotul A atribuit celorlalți

coindivizori potrivit sentinței), nu este de natură să afecteze legalitatea

dispoziției.

Împotriva sentinței

pronunțată de tribunal a formulat apel contestatorul S.K.J. criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea apelului

reclamantul susține că în mod greșit instanța s-a referit în motivarea

sentinței la imobilul situat în str. C.T. nr. 42B, deoarece ceea ce s-a

solicitat prin notificări a fost imobilul din str. C.T. nr. 40 - 42, acesta

fiind imobilul preluat de stat de la autoarea reclamantului prin Decizia nr.

1772 din 20 septembrie 1988. Adresa poștală 42B este o creație ilegală a SC

H.N. SA, pentru a legitima vânzarea frauduloasă a întregului imobil către

chiriașa M.R.

Curtea de Apel

București prin Decizia nr. 703/A din 23 noiembrie 2010 a respins ca nefondat

apelul.

În considerentele

deciziei s-a reținut că, Sentința civilă nr. 3555 din 25 octombrie 1979 a

Judecătoriei sectorului 1 a fost casată, deci nu a rămas definitivă și

irevocabilă.

Corpul de clădire

atribuit autoarei reclamantului și preluat ulterior de stat a fost vândut către

chiriaș, în baza Legii nr. 112/1995.

Contractul de

vânzare-cumpărare nu a fost anulat, iar în prezenta cauză nu se poate examina

valabilitatea contractului, având în vedere că instanța nu se poate pronunța

decât în limitele învestirii și în raport de cadrul procesual activ și pasiv,

astfel cum a fost stabilit prin cererea de chemare în judecată.

Din raportul de

expertiză tehnică efectuat în dosarul nr. 521/1979 al judecătoriei sectorului 1

(dosarul în care s-a pronunțat Sentința civilă nr. 3555 din 25 octombrie 1979)

- rezultă descrierea corpului C (devenit ulterior corpul B atribuit autoarei

reclamantului prin Sentința civilă nr. 17731 din 14 decembrie 1982), respectiv

8 încăperi: cameră, vestibul, baie, hol, cameră, cameră, cameră, hol, precum și

magazie, grajd și pivniță. Această descriere coincide cu cea a imobilului vândut

către chiriașii M.R. și M.M., prin contractul de vânzare-cumpărare nr.

1580/23298 din 19 noiembrie 1996 conform fișei descriptive de la fila 179 dosar

de fond. Împrejurarea că anumite încăperi au primit o altă destinație după

preluarea imobilului de către stat este irelevantă, în condițiile în care

suprafețele încăperilor sunt sensibil egale (eventualele diferențe fiind minime

și încadrându-se în marjele de eroare datorate sistemelor diferite de

măsurare).

Sub aspectul

obiectului notificării, s-a reținut că, preluarea de către stat prin Decizia

nr. 1772 din 20 septembrie 1988 a fost făcută cu privire la apartamentul care

poartă în prezent numărul 42B și cu privire la care au fost soluționate

notificările depuse. Faptul că notificatorul a menționat în notificări că

solicită restituirea imobilul situat în București (fosta adresă poștală a

întregului imobil partajat prin Sentința civilă nr. 17731 din 14 decembrie

1982, format din teren și două corpuri de clădire) nu justifică critica

acestuia în sensul că unitatea notificată și instanța de judecată nu i-ar fi

soluționat cererea în raport de imobilul pretins a fi restituit în natură. Atât

intimata, cât și prima instanță, au procedat corect rezolvând cererea

reclamantului în raport de situația actuală a imobilului preluat de stat de la

autoarea acestuia.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri a declarat recurs reclamantul S.K.J. invocând incidența art. 304

pct. 7, 8 C. proc. civ.

Recurentul critică

hotărârea sub următoarele aspecte:

- Numărul poștal 42B

pentru imobilul situat în str. C.T. nu a existat niciodată în realitate deci

motivarea reținută în considerentele hotărârii recurate în sensul că există

identitate între imobilul nr. 40 - 42 preluat de stat în baza Decretului nr.

223/1974 și cel vândut în baza Legii nr. 112/1995 (nr. 42B) nu are suport

legal.

- Contractele de

vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 sunt nule întrucât art.

6 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 prevedeau că

imobilele puteau fi vândute chiriașilor numai în situația existenței unui

contract de închiriere valabil. Anularea contractelor de vânzare-cumpărare

poate fi cerută de orice persoană interesată, inclusiv Primăria Municipiului

București care a înstrăinat fraudulos imobilul.

- Instanțele de

judecată aveau obligația să verifice legalitatea contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate în anul 1996 precum și actele care au stat la baza

încheierii acestor acte.

- Instanțele aveau

competența necesară pentru a se pronunța pe fondul cererii și să dispună după

caz acordarea măsurilor compensatorii prevăzute de lege la alegerea

recurentului-reclamant, respectiv atribuirea unui apartament cu valoarea de

piață a apartamentului preluat de stat, deoarece prin Decizia nr. 2693 emisă de

Primăria Municipiului București se propun măsuri reparatorii în echivalent, ca

măsură reparatorie alternativă, un alt apartament sau servicii în compensare.

Examinând criticile

formulate prin intermediul cererii de recurs, se constată nefondat recursul în

considerentele celor ce succed:

ce vizează identitatea imobilului nr. 40 - 42 preluat de stat în baza

Decretului nr. 223/1974 și cel vândut în baza Legii nr. 112/1995.

Privitor la acest

motiv de recurs se susține că, în mod nelegal au reținut instanțele fondului existența

identității între imobilul situat la nr. 40 - 42 care a fost preluat de stat în

baza Decretului nr. 223/1974 și imobilul înstrăinat conform Legii nr. 112/1995

situat la nr. 42B și că această critică se înscrie în motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Hotărârea ar putea fi

modificată, pentru acest motiv, dacă există contradicție între considerente și

dispozitiv în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este

întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate

ști ce anume a decis instanța; există contradicție între considerente sau

lipsește motivarea soluției.

Motivul de

nelegalitate, astfel invocat nu va fi împărtășit, neexistând contradicție între

cele reținute sub aspectul identității imobilelor.

S-a reținut constant

și corect că, imobilul preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974 și

solicitat a fi restituit este acela care poartă nr. 42B cu privire la care s-a

încheiat Contractul de vânzare-cumpărare nr. 1580 din 19 noiembrie 1996.

Argumentele care

susțin concluziile reținute în acest sens au fost dezbătute pe larg

invocându-se în acest sens Autorizația de partajare nr. 4395 din 30 iulie 1979

și Sentința civilă nr. 3555 din 25 octombrie 1979 pronunțată de Judecătoria

sectorului 1 București.

În conformitate cu

aceste înscrisuri, depuse la dosar de recurent, imobilul situat în București,

str. C.T. nr. 40 - 42 sector 1 a fost supus partajului, lotul 2 corp C

corespunzător adresei poștale Câmpia Turzii nr. 40 și lotul nr. 3 corp B

corespunzător adresei poștale nr. 42 revenind lui S.E., iar lotul nr. 1 format

din corpul A purtând tot numărul 40, celorlalți coindivizori.

Din cuprinsul

autorității de partajare se poate desprinde cu ușurință că apartamentele sunt

situate la parter, imobilul fiind unul fără etaj doar cu subsol pentru corpul

C.

Preluarea de către

stat prin Decizia nr. 1772 din 20 septembrie 1988 în baza Decretului nr.

223/1974 a fost făcută cu privire la apartamentul de la parter.

Având în vedere

înscrisurile sus arătate precum și mențiunile făcute în raportul de expertiză

efectuat în dosarul nr. 521/1979 rezultă cu certitudine că există identitate

între imobilul ce a aparținut autoarei recurentului și imobilul înstrăinat

chiriașilor în temeiul Legii nr. 112/1995.

referitor la nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate

în baza Legii nr. 112/1995.

Recurentul, din

această perspectivă critică hotărârea, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9

C. proc. civ., arătând că în mod nelegal instanțele fondului nu au dispus

anularea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1580/23298 din 19 noiembrie 1996

pe motiv că, la încheierea acestor înscrisuri nu s-au respectat dispozițiile

Legii nr. 112/1995 cu mențiunea că anularea acestor contracte poate fi cerută

de orice persoană interesată.

Conform principiului

disponibilității, consacrat de art. 129 C. proc. civ., instanțele sunt obligate

să se pronunțe în limitele în care au fost învestite prin cererea de chemare în

judecată și prin eventualele cereri reconvenționale sau de intervenție.

Cadrul procesual,

atât sub aspectul obiectului cât și al părților între care se derulează

litigiul, este cel făcut de părți, nefiind permis instanței ca din oficiu, să

se pronunțe, în afara limitelor în care a fost învestită.

În speță, reclamantul

prin demersul judiciar a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului

București solicită doar anularea Dispoziție nr. 7693 din 11 aprilie 2007,

nicidecum și constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Cum instanțele de

judecată se pronunță, potrivit principiului disponibilității părții, numai în

limitele învestirii, în mod corect au procedat soluționând cererea numai cu

privire la anularea Dispoziției nr. 7693 din 11 aprilie 2007 emisă de pârâtă,

nefiind învestită și cu soluționarea unei cereri având ca obiect constatarea

nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.

Este adevărat că

nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, dar, în

cauza pendinte nicio persoană interesată nu a învestit instanța cu o astfel de

cerere.

Drept urmare,

instanțele fondului au soluționat cauza cu respectarea dispozițiilor art. 129

C. proc. civ. potrivit cu care judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului

cererii judecății.

contractelor de vânzare-cumpărare putea fi verificată de instanțele de judecată

numai în situația în care reclamantul învestea instanța cu o cerere având ca

obiect constatarea nulității absolute a acestor contracte, în condițiile mai

sus arătate, adăugând că, prin principiul disponibilității se înțelege faptul

că părțile pot determina nu numai existența procesului prin declanșarea

procedurii judiciare și prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a

interveni o hotărâre pe fondul pretenției supuse judecății ci și conținutul

procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privința obiectului și a

participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul civil le-ar

putea parcurge.

În consecință, în raport de cele reținute, Înalta

Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul

declarat de reclamantul S.K.J. împotriva Deciziei civile nr. 703A din 23

noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 octombrie 2011.