ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7309/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 08 noiembrie 2007 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. 39086/3/2007, reclamantul S.K.J. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, anularea Dispoziției nr. 7693 din 11 aprilie 2007 emisă de pârâtă, prin care s-au soluționat notificările înregistrate sub nr. 54/2001 și nr. 549/2001. Prin dispoziția contestată s-a respins cererea reclamantului de restituire în natură a apartamentului situat la parterul imobilului din București, sector 1 și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001, constatându-se că apartamentul a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995.

Prin Sentința civilă nr. 1477F din 22 septembrie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamant. În motivarea acestei sentințe tribunalul a reținut că, prin dispoziția contestată, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentul de la parterul imobilului, motivat de faptul că acesta a fost vândut în baza Legii nr. 10/2001, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 1580/23298/1996. Potrivit actelor dosarului, persoana îndreptățită care a notificat entitatea învestită cu soluționarea acesteia, a fost S.A., decedat ulterior introducerii notificării, moștenitorul acestuia fiind reclamantul S.K.J., în persoana căruia a fost emisă dispoziția.

În ceea ce privește legalitatea propunerii de acordare de despăgubiri, respectiv posibilitatea restituirii sau nu în natură a imobilului, tribunalul a reținut că, potrivit adresei de la fila 66 dosar, imobilul situat în sectorul 1 a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974 și a Deciziei nr. 1772 din 20 septembrie 1988 a C.P.M., fără plată, de la proprietarii S.A. și E. Potrivit aceleiași adrese, apartamentul situat la parterul imobilului a fost înstrăinat în favoarea chiriașilor M.R. și M.M. Susținerea reclamantului privind inexistența mențiunii "B" cu privire la imobilul a cărui restituire s-a solicitat, a fost înlăturată, cu motivarea că imobilul preluat de stat urmare a părăsirii țării de către autori, este acela care poartă nr. 42B și cu privire la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare indicat mai sus.

S-a mai reținut, în motivarea sentinței, că preluarea de către stat prin Decizia nr. 1772 din 20 septembrie 1988 în baza Decretului nr. 223/1974 a fost făcută cu privire la apartamentul de la parter purtând numărul 42B și cu privire la care a fost soluționată notificarea depusă. Faptul că notificatorul a menționat imobilul situat în București, fără a depune acte în sensul preluării de către stat și a corpului purtând nr. poștal 40 (nr. purtat și de lotul A atribuit celorlalți coindivizori potrivit sentinței), nu este de natură să afecteze legalitatea dispoziției. Împotriva sentinței pronunțată de tribunal a formulat apel contestatorul S.K.J. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea apelului reclamantul susține că în mod greșit instanța s-a referit în motivarea sentinței la imobilul situat în str. C.T.

nr. 42B, deoarece ceea ce s-a solicitat prin notificări a fost imobilul din str. C.T. nr. 40 - 42, acesta fiind imobilul preluat de stat de la autoarea reclamantului prin Decizia nr. 1772 din 20 septembrie 1988. Adresa poștală 42B este o creație ilegală a SC H.N. SA, pentru a legitima vânzarea frauduloasă a întregului imobil către chiriașa M.R. Curtea de Apel București prin Decizia nr. 703/A din 23 noiembrie 2010 a respins ca nefondat apelul. În considerentele deciziei s-a reținut că, Sentința civilă nr. 3555 din 25 octombrie 1979 a Judecătoriei sectorului 1 a fost casată, deci nu a rămas definitivă și irevocabilă. Corpul de clădire atribuit autoarei reclamantului și preluat ulterior de stat a fost vândut către chiriaș, în baza Legii nr. 112/1995.

Contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, iar în prezenta cauză nu se poate examina valabilitatea contractului, având în vedere că instanța nu se poate pronunța decât în limitele învestirii și în raport de cadrul procesual activ și pasiv, astfel cum a fost stabilit prin cererea de chemare în judecată. Din raportul de expertiză tehnică efectuat în dosarul nr. 521/1979 al judecătoriei sectorului 1 (dosarul în care s-a pronunțat Sentința civilă nr. 3555 din 25 octombrie 1979) - rezultă descrierea corpului C (devenit ulterior corpul B atribuit autoarei reclamantului prin Sentința civilă nr. 17731 din 14 decembrie 1982), respectiv 8 încăperi: cameră, vestibul, baie, hol, cameră, cameră, cameră, hol, precum și magazie, grajd și pivniță.

Această descriere coincide cu cea a imobilului vândut către chiriașii M.R. și M.M., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1580/23298 din 19 noiembrie 1996 conform fișei descriptive de la fila 179 dosar de fond. Împrejurarea că anumite încăperi au primit o altă destinație după preluarea imobilului de către stat este irelevantă, în condițiile în care suprafețele încăperilor sunt sensibil egale (eventualele diferențe fiind minime și încadrându-se în marjele de eroare datorate sistemelor diferite de măsurare). Sub aspectul obiectului notificării, s-a reținut că, preluarea de către stat prin Decizia nr. 1772 din 20 septembrie 1988 a fost făcută cu privire la apartamentul care poartă în prezent numărul 42B și cu privire la care au fost soluționate notificările depuse.

Faptul că notificatorul a menționat în notificări că solicită restituirea imobilul situat în București (fosta adresă poștală a întregului imobil partajat prin Sentința civilă nr. 17731 din 14 decembrie 1982, format din teren și două corpuri de clădire) nu justifică critica acestuia în sensul că unitatea notificată și instanța de judecată nu i-ar fi soluționat cererea în raport de imobilul pretins a fi restituit în natură. Atât intimata, cât și prima instanță, au procedat corect rezolvând cererea reclamantului în raport de situația actuală a imobilului preluat de stat de la autoarea acestuia. Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs reclamantul S.K.J. invocând incidența art. 304 pct. 7, 8 C. proc.

civ. Recurentul critică hotărârea sub următoarele aspecte: - Numărul poștal 42B pentru imobilul situat în str. C.T. nu a existat niciodată în realitate deci motivarea reținută în considerentele hotărârii recurate în sensul că există identitate între imobilul nr. 40 - 42 preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974 și cel vândut în baza Legii nr. 112/1995 (nr. 42B) nu are suport legal. - Contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 sunt nule întrucât art. 6 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 prevedeau că imobilele puteau fi vândute chiriașilor numai în situația existenței unui contract de închiriere valabil. Anularea contractelor de vânzare-cumpărare poate fi cerută de orice persoană interesată, inclusiv Primăria Municipiului București care a înstrăinat fraudulos imobilul.

- Instanțele de judecată aveau obligația să verifice legalitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1996 precum și actele care au stat la baza încheierii acestor acte. - Instanțele aveau competența necesară pentru a se pronunța pe fondul cererii și să dispună după caz acordarea măsurilor compensatorii prevăzute de lege la alegerea recurentului-reclamant, respectiv atribuirea unui apartament cu valoarea de piață a apartamentului preluat de stat, deoarece prin Decizia nr. 2693 emisă de Primăria Municipiului București se propun măsuri reparatorii în echivalent, ca măsură reparatorie alternativă, un alt apartament sau servicii în compensare. Examinând criticile formulate prin intermediul cererii de recurs, se constată nefondat recursul în considerentele celor ce succed: 1. Motivul de recurs ce vizează identitatea imobilului nr. 40 - 42 preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974 și cel vândut în baza Legii nr. 112/1995.

Privitor la acest motiv de recurs se susține că, în mod nelegal au reținut instanțele fondului existența identității între imobilul situat la nr. 40 - 42 care a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974 și imobilul înstrăinat conform Legii nr. 112/1995 situat la nr. 42B și că această critică se înscrie în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Hotărârea ar putea fi modificată, pentru acest motiv, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța; există contradicție între considerente sau lipsește motivarea soluției.

Motivul de nelegalitate, astfel invocat nu va fi împărtășit, neexistând contradicție între cele reținute sub aspectul identității imobilelor. S-a reținut constant și corect că, imobilul preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974 și solicitat a fi restituit este acela care poartă nr. 42B cu privire la care s-a încheiat Contractul de vânzare-cumpărare nr. 1580 din 19 noiembrie 1996. Argumentele care susțin concluziile reținute în acest sens au fost dezbătute pe larg invocându-se în acest sens Autorizația de partajare nr. 4395 din 30 iulie 1979 și Sentința civilă nr. 3555 din 25 octombrie 1979 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București. În conformitate cu aceste înscrisuri, depuse la dosar de recurent, imobilul situat în București, str. C.T.

nr. 40 - 42 sector 1 a fost supus partajului, lotul 2 corp C corespunzător adresei poștale Câmpia Turzii nr. 40 și lotul nr. 3 corp B corespunzător adresei poștale nr. 42 revenind lui S.E., iar lotul nr. 1 format din corpul A purtând tot numărul 40, celorlalți coindivizori. Din cuprinsul autorității de partajare se poate desprinde cu ușurință că apartamentele sunt situate la parter, imobilul fiind unul fără etaj doar cu subsol pentru corpul C. Preluarea de către stat prin Decizia nr. 1772 din 20 septembrie 1988 în baza Decretului nr. 223/1974 a fost făcută cu privire la apartamentul de la parter. Având în vedere înscrisurile sus arătate precum și mențiunile făcute în raportul de expertiză efectuat în dosarul nr. 521/1979 rezultă cu certitudine că există identitate între imobilul ce a aparținut autoarei recurentului și imobilul înstrăinat chiriașilor în temeiul Legii nr. 112/1995.

2. Motivul de recurs referitor la nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995. Recurentul, din această perspectivă critică hotărârea, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că în mod nelegal instanțele fondului nu au dispus anularea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1580/23298 din 19 noiembrie 1996 pe motiv că, la încheierea acestor înscrisuri nu s-au respectat dispozițiile Legii nr. 112/1995 cu mențiunea că anularea acestor contracte poate fi cerută de orice persoană interesată. Conform principiului disponibilității, consacrat de art. 129 C. proc. civ., instanțele sunt obligate să se pronunțe în limitele în care au fost învestite prin cererea de chemare în judecată și prin eventualele cereri reconvenționale sau de intervenție.

Cadrul procesual, atât sub aspectul obiectului cât și al părților între care se derulează litigiul, este cel făcut de părți, nefiind permis instanței ca din oficiu, să se pronunțe, în afara limitelor în care a fost învestită. În speță, reclamantul prin demersul judiciar a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului București solicită doar anularea Dispoziție nr. 7693 din 11 aprilie 2007, nicidecum și constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995. Cum instanțele de judecată se pronunță, potrivit principiului disponibilității părții, numai în limitele învestirii, în mod corect au procedat soluționând cererea numai cu privire la anularea Dispoziției nr. 7693 din 11 aprilie 2007 emisă de pârâtă, nefiind învestită și cu soluționarea unei cereri având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.

Este adevărat că nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, dar, în cauza pendinte nicio persoană interesată nu a învestit instanța cu o astfel de cerere. Drept urmare, instanțele fondului au soluționat cauza cu respectarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. potrivit cu care judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii judecății.

3. Legalitatea contractelor de vânzare-cumpărare putea fi verificată de instanțele de judecată numai în situația în care reclamantul învestea instanța cu o cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a acestor contracte, în condițiile mai sus arătate, adăugând că, prin principiul disponibilității se înțelege faptul că părțile pot determina nu numai existența procesului prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul pretenției supuse judecății ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privința obiectului și a participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul civil le-ar putea parcurge.

În consecință, în raport de cele reținute, Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de reclamantul S.K.J. împotriva Deciziei civile nr. 703A din 23 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2011.