ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3340/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 3 din 8 ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta L.I.M. în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București și Municipiul București prin Primarul General , fiind obligați pârâții să emită dispoziție cu propunerea de acordare de despăgubiri ce vor fi stabilite în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 modificată și completată, în favoarea reclamantei, pentru imobilul situat în București, strada C. Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut următoarele: „Prin notificarea nr. NN/2001, reclamanta L.I.M.

a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, strada C., în temeiul Legii nr. 10/2001, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar, notificarea fiind comunicată Primăriei Municipiului București, la data de 15 noiembrie 2001. Instanța de fond a reținut că reclamanta are calitate de persoană îndreptățită conform art. 3 din Legea nr. 10/2001, la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul preluat de către stat, care a aparținut autorilor ei, conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. RR/1946 și că imobilul face parte din cele reglementate de art. 2 din Legea nr. 10/2001, fiind preluat de către stat în baza Decretelor nr. A/1951 și B/1995, așa cum rezultă din adresa nr. X/2002, aflată la dosar, cu privire la situația juridică a imobilului în litigiu.

La dosar s-au depus și certificatele de moștenitor de pe urma defuncților L.S.C. și L.I., părinții reclamantei, decedați la 8 septembrie 1992 și 3 aprilie 1997, precum și declarații de notorietate autentificate, din care rezultă că sunt unele și aceleași persoane cu cele menționate în actul de vânzare-cumpărare. S-a mai reținut că în cauză, imobilul a fost identificat și prin raportul de expertiză efectuat de expertul M.V., în funcție de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, respectiv planuri de situație, actele de vânzare-cumpărare ale reclamantei și contractul încheiat în baza Legii nr. 112/1995 și a fost stabilită valoarea acestuia conform standardelor internaționale de evaluare, astfel că reclamanta este îndreptățită la restituirea prin echivalent al imobilului solicitat, care în prezent este imposibil de restituit în natură fiind înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, chiar reclamanta solicitând să i se acorde despăgubiri.

În raport de opțiunea exprimată de reclamantă potrivit legii, pentru această variantă de restituire prin echivalent a imobilului, Tribunalul a apreciat că trebuie să se țină seama la stabilirea cuantumului acestor despăgubiri și la acordarea propriu-zisă a sumei ce i se cuvine cu acest titlu, de prevederile imperative ale Legii nr. 247/2005, intrată în vigoare la momentul soluționării prezentei cauze, inclusiv în ceea ce privește procedura specială instituită în acest scop prin Titlul VII (art. 16 și urm.) al legii.

Numai în cadrul acestei procedurii, respectiv la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate se vor avea în vedere solicitările reclamantei, cu privire la valoarea de piață a imobilului și pretinsă în cauză, unitatea deținătoare putând propune doar acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII, cu respectarea dispozițiilor acestui titlu în ceea ce privește instituția abilitată să stabilească valoarea echivalentă a imobilului preluat de către stat. Prin urmare, Tribunalul a apreciat că s-a răspuns astfel și apărărilor pârâtului, reclamanta nesolicitând restituirea în natură a imobilului, iar în raport de cele arătate și că nu se poate dispune în mod direct obligarea pârâților la plata despăgubirii stabilite prin expertiză, câtă vreme în virtutea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 247/2005 aceștia nu mai au în competență o astfel de obligație, ci doar Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor poate emite un titlu de despăgubire.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta invocând următoarele: Prin sentința susmenționată, se admite în parte acțiunea noastră, obligându-se pârâții, Ia emiterea unei dispoziții de propunere de acordare de despăgubiri ce vor fi stabilite în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și nu la acordarea despăgubirilor în cuantumul stabilit prin expertiza dispusă în dosar. Această soluție este nelegală și netemeinică, deoarece în conformitate cu decizia XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în rezolvarea recursului în interesul legii, chiar și în cazul refuzului de a soluționa notificarea, instanța este competentă să soluționeze cauza pe fond.

Iar o soluție dată pe fond, în prezenta speță, presupune și stabilirea cuantumului despăgubirilor, soluție normală, față de împrejurarea că inclusiv cuantumul stabilit de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor poate fi contestat în instanță, acesteia revenindu-i dreptul de a controla și respectiv de a stabili un alt cuantum și impusă de principiul celerității. Astfel, putând să controleze și să schimbe cuantumul stabilit de Comisia Centrală cu atât mai mult, (potrivit principiului cine poate mai mult, poate și mai puțin) judecând, poate să stabilească cuantumul potrivit expertizei, de altfel și dispuse în dosar și făcută astfel cum a solicitat instanța ținându-se cont de prevederile cap. VII Legea nr. 247/2005, cum s-ar proceda și în cazul contestării acesteia, Comisia Centrală urmând să emită titlu pe suma deja stabilită.

Aceasta, față de atribuțiile de control ale instanței și de stabilire a unui alt cuantum, ce s-ar stabili prin aceleași mijloace ca și cele din prezentul dosar. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta L.I.M. iar prin decizia civilă nr. 129 din 18 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul reclamantei pentru următoarele considerente: Legea nr. 10/2001 a stabilit care sunt măsurile reparatorii ce pot fi acordate și condițiile în care acestea pot fi acordate. Totodată, în măsura în care măsura reparatorie care este găsită ca fiind aplicabilă în cauză este reprezentată de măsurile reparatorii prin echivalent - despăgubiri, tot Legea nr. 10/2001 stabilește ca aceste despăgubiri vor fi stabilite în conformitate cu dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

De asemenea, Legea nr. 10/2001 stabilește în art. 1 alin. (2) și (3), art. 26 alin. (1), că unitatea învestită cu soluționarea notificării poate doar să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Or, legea specială privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor conferă atribuții în stabilirea acestor despăgubiri altor entități decât pârâta din prezenta cauză, iar cu privire la modul de stabilire a despăgubirilor legea specială menționată stabilește competența de control în favoarea unei alte instanțe, respectiv instanța de contencios administrativ (art. 19). Astfel instanța de apel a reținut că în mod corect prima instanță a obligat pârâta să emită dispoziție prin care să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale, fără a determina cuantumul acestor despăgubiri și că sunt nefondate susținerile apelantei referitoare la decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție întrucât soluționarea pe fond la care face referire decizia invocată privește stabilirea măsurii ce va fi acordată, respectiv restituirea în natură sau stabilirea unei măsuri de restituire prin echivalent, iar nu stabilirea despăgubirilor.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta L.I.M. solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Astfel se susține că potrivit deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată de secțiile unite în recurs în interesul legii, instanța trebuia să soluționeze cauza pe fond în sensul stabilirii cuantumului despăgubirilor ce i se cuvin, altfel ar însemna ca în cazul în care va fi nemulțumită de evaluarea făcută de Comisia Centrală să se reîntoarcă la instanță, ceea ce ar contraveni principiului stabilit prin decizia arătată, de a soluționa cauza pe fond.

Ca atare, susține recurenta instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, invocându-se dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat. Obiectul dedus judecății vizează obligarea pârâților la emiterea unei decizii de soluționare a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 și plata despăgubirilor ce se cuvin ca măsuri reparatorii pentru imobilul imposibil de restituit în natură, situat în București, strada C. Față de obiectul dedus judecății, de tergiversarea soluționării notificării, instanța de apel și cea de fond a dat eficiență dispozițiilor obligatorii ale deciziei nr. XX/2007 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite.

Nemulțumirea reclamantei vizează neacordarea efectivă a despăgubirilor pentru imobilul solicitat. Or, este de reținut că potrivit prevederilor art. 13 lit. a) din Capitolul III, Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor, stabilirea cuantumului final al despăgubirilor se face de Comisia Centrală constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru, care are ca principală atribuție emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire. De asemenea potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) din Capitolul 1, Titlul VII din legea sus evocată, dispozițiile acestui titlu sunt aplicabile și despăgubirilor propuse prin decizie motivată a conducătorului instituției publice implicate în privatizare.

Astfel, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, competența instanței civile se păstrează doar în ceea ce privește procedura derulată în etapa prealabilă la unitatea deținătoare, în situația în care aceasta refuză să soluționeze notificarea, sau respinge notificarea. Ca atare, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, este abilitată și are competența legală în stabilirea cuantumului final al despăgubirilor, într-o procedură administrativă distinctă și ulterioară procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 și pentru care legiuitorul a prevăzut o altă cale de atac (art. 19 din Titlul VII din Legea nr. 247/2001). Or, din perspectiva celor expuse, instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii, în condițiile expres și imperativ prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Este de reținut că evaluarea făcută prin expertiza tehnică dispusă în cauză nu leagă Comisia Centrală în procedura stabilită prin art. 16 alin. (1) – (2), finalizată prin emiterea raportului de evaluare, ce va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire. Astfel din perspectiva celor expuse, sunt nu numai nefondate susținerile reclamantei dar și fără suport juridic, motiv pentru care nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a se respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta L.I.M. împotriva deciziei nr. 124A din 18 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 aprilie 2011.