ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3340/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3 din 8 ianuarie 2010

pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă în parte

cererea formulată de reclamanta L.I.M. în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului

București și Municipiul București prin Primarul General

, fiind obligați pârâții

să emită dispoziție cu propunerea de acordare de despăgubiri ce vor fi stabilite

în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 modificată și completată, în favoarea

reclamantei, pentru imobilul situat în București, strada C.

Pentru a hotărî astfel

prima instanță a reținut următoarele: „Prin notificarea nr. NN/2001, reclamanta

L.I.M. a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București,

strada C., în temeiul Legii nr. 10/2001, așa cum rezultă din înscrisurile aflate

la dosar, notificarea fiind comunicată Primăriei Municipiului București, la data

de 15 noiembrie 2001.

Instanța de fond a reținut

că reclamanta are calitate de persoană îndreptățită conform art. 3 din Legea

nr. 10/2001, la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul preluat de către

stat, care a aparținut autorilor ei, conform actului de vânzare-cumpărare autentificat

sub nr. RR/1946 și că imobilul face parte din cele reglementate de art. 2 din

Legea nr. 10/2001, fiind preluat de către stat în baza Decretelor nr. A/1951 și

B/1995, așa cum rezultă din adresa nr. X/2002, aflată la dosar, cu privire la situația

juridică a imobilului în litigiu.

La dosar s-au depus și

certificatele de moștenitor de pe urma defuncților L.S.C. și L.I., părinții reclamantei,

decedați la 8 septembrie 1992 și 3 aprilie 1997, precum și declarații de notorietate

autentificate, din care rezultă că sunt unele și aceleași persoane cu cele menționate

în actul de vânzare-cumpărare.

S-a mai reținut că în

cauză, imobilul a fost identificat și prin raportul de expertiză efectuat de expertul

M.V., în funcție de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, respectiv planuri de

situație, actele de vânzare-cumpărare ale reclamantei și contractul încheiat în

baza Legii nr. 112/1995 și a fost stabilită valoarea acestuia conform standardelor

internaționale de evaluare, astfel că reclamanta este îndreptățită la restituirea

prin echivalent al imobilului solicitat, care în prezent este imposibil de restituit

în natură fiind înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, chiar reclamanta solicitând

să i se acorde despăgubiri.

În raport de opțiunea

exprimată de reclamantă potrivit legii, pentru această variantă de restituire prin

echivalent a imobilului, Tribunalul a apreciat că trebuie să se țină seama la stabilirea

cuantumului acestor despăgubiri și la acordarea propriu-zisă a sumei ce i se cuvine

cu acest titlu, de prevederile imperative ale Legii nr. 247/2005, intrată în vigoare

la momentul soluționării prezentei cauze, inclusiv în ceea ce privește procedura

specială instituită în acest scop prin Titlul VII (art. 16 și urm.) al legii.

Numai în cadrul acestei

procedurii, respectiv la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate se vor avea

în vedere solicitările reclamantei, cu privire la valoarea de piață a imobilului

și pretinsă în cauză, unitatea deținătoare putând propune doar acordarea de despăgubiri

în condițiile Titlului VII, cu respectarea dispozițiilor acestui titlu în ceea ce

privește instituția abilitată să stabilească valoarea echivalentă a imobilului preluat

de către stat.

Prin urmare, Tribunalul

a apreciat că s-a răspuns astfel și apărărilor pârâtului, reclamanta nesolicitând

restituirea în natură a imobilului, iar în raport de cele arătate și că nu se poate

dispune în mod direct obligarea pârâților la plata despăgubirii stabilite prin expertiză,

câtă vreme în virtutea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 247/2005 aceștia nu

mai au în competență o astfel de obligație, ci doar Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor poate emite un titlu de despăgubire.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel reclamanta invocând următoarele:

Prin sentința susmenționată,

se admite în parte acțiunea noastră, obligându-se pârâții, Ia emiterea unei dispoziții

de propunere de acordare de despăgubiri ce vor fi stabilite în condițiile Titlului

VII din Legea nr. 247/2005 și nu la acordarea despăgubirilor în cuantumul stabilit

prin expertiza dispusă în dosar.

Această soluție este nelegală

și netemeinică, deoarece în

conformitate cu decizia XX/2007 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, în rezolvarea recursului în interesul legii, chiar și în cazul refuzului

de a soluționa notificarea, instanța este competentă să soluționeze cauza pe fond.

Iar o soluție dată pe

fond, în prezenta speță, presupune și stabilirea cuantumului despăgubirilor, soluție

normală, față de împrejurarea că inclusiv cuantumul stabilit de Comisia Centrală

de Stabilire a Despăgubirilor poate fi contestat în instanță, acesteia revenindu-i

dreptul de a controla și respectiv de a stabili un alt cuantum și impusă de principiul

celerității. Astfel, putând să controleze și să schimbe cuantumul stabilit de Comisia

Centrală cu atât mai mult, (potrivit principiului cine poate mai mult, poate și

mai puțin) judecând, poate să stabilească cuantumul potrivit expertizei, de altfel

și dispuse în dosar și făcută astfel cum a solicitat instanța ținându-se cont de

prevederile cap. VII Legea nr. 247/2005, cum s-ar proceda și în cazul contestării

acesteia, Comisia Centrală urmând să emită titlu pe suma deja stabilită. Aceasta,

față de atribuțiile de control ale instanței și de stabilire a unui alt cuantum,

ce s-ar stabili prin aceleași mijloace ca și cele din prezentul dosar.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat apel reclamanta L.I.M. iar prin decizia civilă nr. 129 din 18 mai 2010

a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul

reclamantei pentru următoarele considerente:

Legea nr. 10/2001 a stabilit

care sunt măsurile reparatorii ce pot fi acordate și condițiile în care acestea

pot fi acordate.

Totodată, în măsura în

care măsura reparatorie care este găsită ca fiind aplicabilă în cauză este reprezentată

de măsurile reparatorii prin echivalent - despăgubiri, tot Legea nr. 10/2001 stabilește

ca aceste despăgubiri vor fi stabilite în conformitate cu dispozițiile Titlului

VII al Legii nr. 247/2005.

De asemenea, Legea

nr. 10/2001 stabilește în art. 1 alin. (2) și (3), art. 26 alin. (1), că unitatea

învestită cu soluționarea notificării poate doar să propună acordarea de despăgubiri

în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Or, legea specială privind

regimul de stabilire și plată a despăgubirilor conferă atribuții în stabilirea acestor

despăgubiri altor entități decât pârâta din prezenta cauză, iar cu privire la modul

de

stabilire

a despăgubirilor legea specială menționată stabilește

competența de control

în favoarea unei alte instanțe, respectiv instanța de contencios administrativ (art.

19).

Astfel instanța de apel

a reținut că în mod corect prima instanță a obligat pârâta să emită dispoziție prin

care să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale, fără a determina

cuantumul acestor despăgubiri și că sunt nefondate susținerile apelantei referitoare

la decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție întrucât soluționarea

pe fond la care face referire decizia invocată privește stabilirea măsurii ce va

fi acordată, respectiv restituirea în natură sau stabilirea unei măsuri de restituire

prin echivalent, iar nu stabilirea despăgubirilor.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamanta

L.I.M. solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului

astfel cum a fost formulat.

Criticile aduse hotărârii

instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel se susține că potrivit

deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată de secțiile unite

în recurs în interesul legii, instanța trebuia să soluționeze cauza pe fond în sensul

stabilirii cuantumului despăgubirilor ce i se cuvin, altfel ar însemna ca în cazul

în care va fi nemulțumită de evaluarea făcută de Comisia Centrală să se reîntoarcă

la instanță, ceea ce ar contraveni principiului stabilit prin decizia arătată, de

a soluționa cauza pe fond.

Ca atare, susține recurenta

instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, invocându-se

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Examinând hotărârea atacată

prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Obiectul dedus judecății

vizează obligarea pârâților la emiterea unei decizii de soluționare a notificării

formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 și plata despăgubirilor ce se cuvin ca măsuri

reparatorii pentru imobilul imposibil de restituit în natură, situat în București,

strada C.

Față de obiectul dedus

judecății, de tergiversarea soluționării notificării, instanța de apel și cea de

fond a dat eficiență dispozițiilor obligatorii ale deciziei nr. XX/2007 dată în

recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite.

Nemulțumirea reclamantei

vizează neacordarea efectivă a despăgubirilor pentru imobilul solicitat.

Or, este de reținut că

potrivit prevederilor art. 13 lit. a) din Capitolul III, Titlul VII al Legii

nr. 247/2005 privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor, stabilirea cuantumului

final al despăgubirilor se face de Comisia Centrală constituită în subordinea Cancelariei

Primului Ministru, care are ca principală atribuție emiterea deciziilor referitoare

la acordarea de titluri de despăgubire.

De asemenea potrivit prevederilor

art. 1 alin. (2) din Capitolul 1, Titlul VII din legea sus evocată, dispozițiile

acestui titlu sunt aplicabile și despăgubirilor propuse prin decizie motivată a

conducătorului instituției publice implicate în privatizare.

Astfel, după intrarea

în vigoare a Legii nr. 247/2005, competența instanței civile se păstrează doar în

ceea ce privește procedura derulată în etapa prealabilă la unitatea deținătoare,

în situația în care aceasta refuză să soluționeze notificarea, sau respinge notificarea.

Ca atare, conform Titlului

VII din Legea nr. 247/2005, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, este

abilitată și are competența legală în stabilirea cuantumului final al despăgubirilor,

într-o procedură administrativă distinctă și ulterioară procedurii administrative

prevăzute de Legea nr. 10/2001 și pentru care legiuitorul a prevăzut o altă cale

de atac (art. 19 din Titlul VII din Legea nr. 247/2001).

Or, din perspectiva celor

expuse, instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii, în

condițiile expres și imperativ prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Este de reținut că evaluarea

făcută prin expertiza tehnică dispusă în cauză nu leagă Comisia Centrală în procedura

stabilită prin art. 16 alin. (1) – (2), finalizată prin emiterea raportului de evaluare,

ce va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile

de despăgubire.

Astfel din perspectiva

celor expuse, sunt nu numai nefondate susținerile reclamantei dar și fără suport

juridic, motiv pentru care nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., recursul urmează a se respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta L.I.M. împotriva deciziei nr. 124A din 18 mai 2010 a Curții

de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 aprilie 2011.