ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3411/2011

Asupra recursului de față constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 27 ianuarie 2009,

B.S. a solicitat, în contradictoriu cu

Primăria Municipiului București prin Primar General, obligarea pârâtei la plata

sumei de 350.000 euro, sumă ce reprezintă despăgubiri bănești pentru imobilul (construcție

în suprafață de 80 m.p. și teren de 330 m.p. - în total suprafață desfășurată de

337 m.p.) situat în București, strada (fosta) C.V., preluat abuziv și ilegal de

regimul comunist.

În drept, a invocat decizia XX a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, Legea nr. 10/2001, completată cu dispozițiile

civile în materie, art. 998 și urm., și art. 1073 și urm. C. civ.

La 19 noiembrie 2009, reclamanta și-a precizat

acțiunea față de calitatea procesuală pasivă a pârâtei, iar la dezbaterile care

au avut loc la termenul din 25 martie 2010 a solicitat obligarea pârâtei la plata

sumei stabilită prin raportul de expertiză și obligarea acesteia să emită decizie

prin care să propună acordarea despăgubirilor.

Tribunalul București, secția a IlI-a

civilă, prin sentința nr. 498 din 1 aprilie 2010,

a admis acțiunea formulată și precizată

de reclamanta B.S. în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București prin

Primar General. A obligat pe pârâtă să emită o dispoziție prin care să propună acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, în valoare de 274.475 euro, în echivalent

lei la data plății, în favoarea reclamantei, pentru imobilul construcție și teren

situate în fosta strada C.V., București (notificarea nr. RR/2001).

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond

a reținut incidența prevederilor art. 25 din Legea nr. 10/2001 și ale art. 26

alin. (1) din același act normativ.

S-a constatat că reclamanta a formulat

notificarea înregistrată sub nr. RR din 15 octombrie 2001 la care nu i s-a răspuns.

Mai mult, prin sentința civilă nr. 138 din 24 ianuarie 2008 a Tribunalului București,

secția a IV-a civilă, pârâta Primăria Municipiului București a fost obligată să

soluționeze respectiva notificare.

În continuare, s-a reținut că reclamanta

a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin actul de vânzare-cumpărare

autentificat, depus la dosar, iar imobilul a fost expropriat prin Decretul nr. 977/1962,

situație în care devin incidente dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001.

S-a constatat totodată că prin raportul de expertiză efectuat în cauză s-a determinat

situarea fostului imobil și s-a stabilit valoarea acestuia la suma de 274.475 RON.

În ceea ce privește obligarea pârâtei de

a propune acordarea de despăgubiri, s-a invocat decizia Înaltei Curți în interesul

Legii nr. 20/2007, care a fost pronunțată după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.

S-a constatat, de asemenea, că reclamanta

a dedus judecății o acțiune în baza Legii nr. 10/2001, întemeiată pe refuzul primăriei

de a răspunde notificării sale și nu o acțiune în revendicare, astfel încât decizia

nr. 33/2008 a instanței supreme nu este aplicabilă, nefîind incidență nici decizia

în interesul Legii nr. 52/2007, invocată prin întâmpinare, întrucât în cauză nu

a fost emisă o decizie sau dispoziție de către autoritatea competentă.

Prin decizia nr. 470 A din 29 iunie 2010,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

în majoritate, a admis apelul declarat de pârâta Primăria

Municipiului București prin Primar General împotriva sentinței Tribunalului, pe

care a schimbat-o în parte în sensul că a constatat că reclamanta este persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent, a înlăturat dispoziția privind

cuantumul despăgubirilor și a trimis dosarul notificării la Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor. S-au păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

S-a reținut, în esență, de către instanța

de apel, că în conformitate cu dispozițiile art. 16 Cap.5 din Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, pârâta nu are competența de a stabili cuantumul formei de despăgubire,

acesta fiind atributul exclusiv al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

S-a constatat că decizia nr. XX pronunțată

în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție dă dreptul

instanței de judecată de a soluționa fondul notificării, dar în condițiile legii

speciale, care la rândul său nu permite stabilirea despăgubirilor de către pârâtă.

Împotriva acestei ultime decizi a declarat

recurs reclamanta B.S.,

solicitând

admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate, cu consecința respingerii apelului

ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței pronunțată de Tribunal.

A considerat decizia recurată ca fiind

nelegală, dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii, motiv de recurs ce

se circumscrie celui prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

A arătat astfel că în mod greșit a fost

reținut art. 16 Cap. 5 din Titiul VII al Legii nr. 247/2005, întrucât decizia

nr. XX a Înaltei Curți a hotărât că instanța de judecată este competentă să soluționeze

pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere

a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate

abuziv ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al

unității deținătoare sau al entității învestită cu soluționarea notificării persoanei

îndreptățite.

Cât privește reținerea referitoare la atributul

exclusiv al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, a opinat că instanța

de apel a aplicat și interpretat greșit dispozițiile art. 25 și 26 din Legea

nr. 10/2001 și a încălcat dispozițiile art. 21 din Constituția României și cele

ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A subliniat că instanța judecătorească

este abilitată, fiind evident învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției

de restituire în natură și nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea

deținătoare să emită o altă decizie, ci dimpotrivă, în virtutea dreptului său de

plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, poate dispune ea însăși,

în mod direct, restituirea imobilului sau acordarea de despăgubiri.

Trimiterea dosarului la Comisia Centrală,

cu reluarea procedurilor cu caracter administrativ, astfel cum reține Curtea, înseamnă

o gravă încălcare a legii și contravine principiului soluționării cauzei într-un

termen rezonabil consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Lipsa răspunsului pârâtei nu poate rămâne

necenzurat de către instanța de judecată pentru că nicio dispoziție legală nu limitează

dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente,

ci dimpotrivă însăși Constituția României prevede accesul liber la justiție prin

art. 21 alin. (2).

A arătat că instanța de apel a aplicat

și interpretat greșit dispozițiile art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, întrucât

pârâta era obligată, ca unitate deținătoare și învestită cu soluționarea notificării

să se pronunțe asupra acesteia în termenul legal prevăzut.

A considerat că argumentele și considerentele

juridice prezentate sunt conform cu principiile legislației europene și cu practica

Curții Europene a Drepturilor Omului - cauzele F. contra României, M. contra României,

R.I. contra României.

Recursul este nefondat,

urmând a fi respins ca atare în considerarea

argumentelor ce succed.

Rezumând criticile formulate de reclamantă

prin motivele de recurs, se reține că acestea vizează greșita aplicare a dispozițiilor

Legii nr. 247/2005, în raport de decizia nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte

în interesul legii.

Aceste critici nu pot fi însă primite.

Astfel, în cuprinsul Capitolului 5 la

art. 16 din Legea nr. 247/2005, legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările

care erau soluționate la data intrării în vigoare a acestei legi, prin consemnarea

în cuprinsul deciziilor sau dispozițiilor a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire

- ipoteză ce se referă la alin. (1) și notificările care nu erau soluționate într-o

asemenea modalitate și în privința cărora s-a reglementat, prin alin. (2), să fie

predate Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Din interpretarea acestui text de lege

rezultă implicit că după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanțele de

judecată nu mai sunt abilitate să stabilească cuantumul despăgubirilor, acesta urmând

a fi determinate de către Comisia Centrală, potrivit procedurii speciale reglementate

de art. 13 din Capitolul III Titlul VII al legii.

Totodată, obligarea pârâtei, prin sentința

pronunțată de Tribunal, la emiterea unei dispoziții prin care să propună acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru imobilul în litigiu, nesocotește

prevederile legii speciale în cadrul căreia se valorifică pretențiile, prin stabilirea

măsurilor reparatorii în afara cadrului normativ existent.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent constau în „compensare cu alte

bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluționarea

notificării sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind

regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv".

Or, prevederile speciale care statuează

asupra despăgubirilor ce pot fi acordate sunt cele cuprinse în art. 16 din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005 și constau în titluri de despăgubire stabilite de Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Se reține deci că nedeterminarea valorii

măsurilor reparatorii de către instanță nu echivalează cu o încălcare a dreptului

de acces, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum eronat

susține recurenta, din moment ce instanța de apel, prin hotărârea atacată a constatat

faptul că reclamanta este persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii.

Astfel, reclamanta, în calitate de persoană

îndreptățită în accepțiunea Legii nr. 10/2001, are un drept de creanță în sensul

măsurilor reparatorii, în cauză neputând a fi acordate însă despăgubiri bănești,

întrucât ar excede cadrului normativ în vigoare.

Pe de altă parte, împotriva deciziei emisă

de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor se poate declanșa controlul judecătoresc

în baza Legii contenciosului administrativ, așa cum prevăd dispozițiile art. 19

din Legea nr. 247/2005.

În acest mod, este întrunită exigența dreptului

de acces la justiție, în sensul art. 6 din Convenție, care presupune ca orice hotărâre

a unui organism administrativ cu atribuții jurisdicționale să poată fi supusă examinării

complete, în fapt și în drept, unei instanțe care să îndeplinească cerințele de

independență și imparțialitate impuse de respectivul articol.

Nu pot fi primite astfel nici criticile

recurentei referitoare la aplicarea eronată a deciziei nr. XX/2007 a Înaltei

Curți prin care s-a hotărât că instanța de judecată este competentă să soluționeze

pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere

a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate

abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al

entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, întrucât,

după cum corect a reținut și instanța de apel, decizia pronunțată în interesul legii

de către Înalta Curte de Casație și Justiție dă dreptul instanței de judecată de

a soluționa fondul notificării, dar în condițiile legii speciale, care la rândul

său nu permite stabilirea despăgubirilor de către pârâtă și cu atât mai puțin a

celor bănești.

Sunt nefondate și criticile recurentei

referitoare la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 25 și 26

din Legea nr. 10/2001, aceasta susținând că pârâta era obligată, ca unitate deținătoare

și învestită cu soluționarea notificării să se pronunțe asupra acesteia în termenul

legal prevăzut, motivat de faptul că prin acțiunea dedusă judecății, reclamanta

a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor bănești reprezentând contravaloarea

imobilului în litigiu, iar anterior, prin sentința nr. 138 din 24 ianuarie 2008,

definitivă, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost obligată

Primăria Municipiului București prin Primar General să soluționeze notificarea formulată

de reclamantă.

Pentru cele de mai sus, în conformitate

cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă

se privește a fi nefondat, urmând a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta B.S. împotriva deciziei nr. 470 A din 29 iunie 2010 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință pubtică, astăzi 13

aprilie 2011.