ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3411/2011

Asupra recursului de față constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 27 ianuarie 2009, B.S. a solicitat, în contradictoriu cu Primăria Municipiului București prin Primar General, obligarea pârâtei la plata sumei de 350.000 euro, sumă ce reprezintă despăgubiri bănești pentru imobilul (construcție în suprafață de 80 m.p. și teren de 330 m.p. - în total suprafață desfășurată de 337 m.p.) situat în București, strada (fosta) C.V., preluat abuziv și ilegal de regimul comunist. În drept, a invocat decizia XX a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Legea nr. 10/2001, completată cu dispozițiile civile în materie, art. 998 și urm., și art. 1073 și urm. C. civ.

La 19 noiembrie 2009, reclamanta și-a precizat acțiunea față de calitatea procesuală pasivă a pârâtei, iar la dezbaterile care au avut loc la termenul din 25 martie 2010 a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei stabilită prin raportul de expertiză și obligarea acesteia să emită decizie prin care să propună acordarea despăgubirilor. Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, prin sentința nr. 498 din 1 aprilie 2010, a admis acțiunea formulată și precizată de reclamanta B.S. în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București prin Primar General. A obligat pe pârâtă să emită o dispoziție prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, în valoare de 274.475 euro, în echivalent lei la data plății, în favoarea reclamantei, pentru imobilul construcție și teren situate în fosta strada C.V., București (notificarea nr. RR/2001).

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut incidența prevederilor art. 25 din Legea nr. 10/2001 și ale art. 26 alin. (1) din același act normativ. S-a constatat că reclamanta a formulat notificarea înregistrată sub nr. RR din 15 octombrie 2001 la care nu i s-a răspuns. Mai mult, prin sentința civilă nr. 138 din 24 ianuarie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pârâta Primăria Municipiului București a fost obligată să soluționeze respectiva notificare. În continuare, s-a reținut că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin actul de vânzare-cumpărare autentificat, depus la dosar, iar imobilul a fost expropriat prin Decretul nr. 977/1962, situație în care devin incidente dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001.

S-a constatat totodată că prin raportul de expertiză efectuat în cauză s-a determinat situarea fostului imobil și s-a stabilit valoarea acestuia la suma de 274.475 RON. În ceea ce privește obligarea pârâtei de a propune acordarea de despăgubiri, s-a invocat decizia Înaltei Curți în interesul Legii nr. 20/2007, care a fost pronunțată după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005. S-a constatat, de asemenea, că reclamanta a dedus judecății o acțiune în baza Legii nr. 10/2001, întemeiată pe refuzul primăriei de a răspunde notificării sale și nu o acțiune în revendicare, astfel încât decizia nr. 33/2008 a instanței supreme nu este aplicabilă, nefîind incidență nici decizia în interesul Legii nr. 52/2007, invocată prin întâmpinare, întrucât în cauză nu a fost emisă o decizie sau dispoziție de către autoritatea competentă.

Prin decizia nr. 470 A din 29 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în majoritate, a admis apelul declarat de pârâta Primăria Municipiului București prin Primar General împotriva sentinței Tribunalului, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a constatat că reclamanta este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent, a înlăturat dispoziția privind cuantumul despăgubirilor și a trimis dosarul notificării la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. S-au păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate. S-a reținut, în esență, de către instanța de apel, că în conformitate cu dispozițiile art. 16 Cap.5 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pârâta nu are competența de a stabili cuantumul formei de despăgubire, acesta fiind atributul exclusiv al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

S-a constatat că decizia nr. XX pronunțată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție dă dreptul instanței de judecată de a soluționa fondul notificării, dar în condițiile legii speciale, care la rândul său nu permite stabilirea despăgubirilor de către pârâtă. Împotriva acestei ultime decizi a declarat recurs reclamanta B.S., solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate, cu consecința respingerii apelului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței pronunțată de Tribunal. A considerat decizia recurată ca fiind nelegală, dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii, motiv de recurs ce se circumscrie celui prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. A arătat astfel că în mod greșit a fost reținut art. 16 Cap. 5 din Titiul VII al Legii nr. 247/2005, întrucât decizia nr. XX a Înaltei Curți a hotărât că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare sau al entității învestită cu soluționarea notificării persoanei îndreptățite. Cât privește reținerea referitoare la atributul exclusiv al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, a opinat că instanța de apel a aplicat și interpretat greșit dispozițiile art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001 și a încălcat dispozițiile art. 21 din Constituția României și cele ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A subliniat că instanța judecătorească este abilitată, fiind evident învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției de restituire în natură și nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie, ci dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, poate dispune ea însăși, în mod direct, restituirea imobilului sau acordarea de despăgubiri. Trimiterea dosarului la Comisia Centrală, cu reluarea procedurilor cu caracter administrativ, astfel cum reține Curtea, înseamnă o gravă încălcare a legii și contravine principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Lipsa răspunsului pârâtei nu poate rămâne necenzurat de către instanța de judecată pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă însăși Constituția României prevede accesul liber la justiție prin art. 21 alin. (2). A arătat că instanța de apel a aplicat și interpretat greșit dispozițiile art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, întrucât pârâta era obligată, ca unitate deținătoare și învestită cu soluționarea notificării să se pronunțe asupra acesteia în termenul legal prevăzut. A considerat că argumentele și considerentele juridice prezentate sunt conform cu principiile legislației europene și cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului - cauzele F. contra României, M. contra României, R.I.

contra României. Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed. Rezumând criticile formulate de reclamantă prin motivele de recurs, se reține că acestea vizează greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 247/2005, în raport de decizia nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte în interesul legii. Aceste critici nu pot fi însă primite. Astfel, în cuprinsul Capitolului 5 la art. 16 din Legea nr. 247/2005, legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările care erau soluționate la data intrării în vigoare a acestei legi, prin consemnarea în cuprinsul deciziilor sau dispozițiilor a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire - ipoteză ce se referă la alin. (1) și notificările care nu erau soluționate într-o asemenea modalitate și în privința cărora s-a reglementat, prin alin. (2), să fie predate Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Din interpretarea acestui text de lege rezultă implicit că după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanțele de judecată nu mai sunt abilitate să stabilească cuantumul despăgubirilor, acesta urmând a fi determinate de către Comisia Centrală, potrivit procedurii speciale reglementate de art. 13 din Capitolul III Titlul VII al legii. Totodată, obligarea pârâtei, prin sentința pronunțată de Tribunal, la emiterea unei dispoziții prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru imobilul în litigiu, nesocotește prevederile legii speciale în cadrul căreia se valorifică pretențiile, prin stabilirea măsurilor reparatorii în afara cadrului normativ existent.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent constau în „compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluționarea notificării sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv". Or, prevederile speciale care statuează asupra despăgubirilor ce pot fi acordate sunt cele cuprinse în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și constau în titluri de despăgubire stabilite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Se reține deci că nedeterminarea valorii măsurilor reparatorii de către instanță nu echivalează cu o încălcare a dreptului de acces, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum eronat susține recurenta, din moment ce instanța de apel, prin hotărârea atacată a constatat faptul că reclamanta este persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii. Astfel, reclamanta, în calitate de persoană îndreptățită în accepțiunea Legii nr. 10/2001, are un drept de creanță în sensul măsurilor reparatorii, în cauză neputând a fi acordate însă despăgubiri bănești, întrucât ar excede cadrului normativ în vigoare. Pe de altă parte, împotriva deciziei emisă de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor se poate declanșa controlul judecătoresc în baza Legii contenciosului administrativ, așa cum prevăd dispozițiile art. 19 din Legea nr. 247/2005.

În acest mod, este întrunită exigența dreptului de acces la justiție, în sensul art. 6 din Convenție, care presupune ca orice hotărâre a unui organism administrativ cu atribuții jurisdicționale să poată fi supusă examinării complete, în fapt și în drept, unei instanțe care să îndeplinească cerințele de independență și imparțialitate impuse de respectivul articol.

Nu pot fi primite astfel nici criticile recurentei referitoare la aplicarea eronată a deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți prin care s-a hotărât că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, întrucât, după cum corect a reținut și instanța de apel, decizia pronunțată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție dă dreptul instanței de judecată de a soluționa fondul notificării, dar în condițiile legii speciale, care la rândul său nu permite stabilirea despăgubirilor de către pârâtă și cu atât mai puțin a celor bănești.

Sunt nefondate și criticile recurentei referitoare la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, aceasta susținând că pârâta era obligată, ca unitate deținătoare și învestită cu soluționarea notificării să se pronunțe asupra acesteia în termenul legal prevăzut, motivat de faptul că prin acțiunea dedusă judecății, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor bănești reprezentând contravaloarea imobilului în litigiu, iar anterior, prin sentința nr. 138 din 24 ianuarie 2008, definitivă, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost obligată Primăria Municipiului București prin Primar General să soluționeze notificarea formulată de reclamantă.

Pentru cele de mai sus, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă se privește a fi nefondat, urmând a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.S. împotriva deciziei nr. 470 A din 29 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință pubtică, astăzi 13 aprilie 2011.