ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7265/2011

Asupra recursului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 11 noiembrie 2008, P.M.M.M. a solicitat obligarea Primăriei municipiului București la emiterea deciziei de măsură reparatorie în echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001 și obligarea pârâtei la plata daunelor morale pe zi de întârziere, în acord cu dobânda B.N.R., începând din ziua introducerii cererii de chemare în judecată. Prin cererea precizatoare din 25 martie 2010, reclamanta a solicitat admiterea acțiunii, recunoașterea dreptului său de proprietate asupra imobilului în litigiu și acordarea măsurii reparatorii a despăgubirilor bănești, precum și trimiterea dosarului către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în vederea evaluării imobilului și acordarea despăgubirilor bănești potrivit legii de reparațiune.

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin Sentința nr. 464 din 1 aprilie 2010 a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta P.M.M.M., astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului București. A constatat că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de pârâtă sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru imobilul situat în București, în suprafață de 300 mp. A obligat pe pârâtă să înainteze dosarul către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea evaluării imobilului și acordării despăgubirilor.

A respins cererea privind acordarea, ca măsură reparatorie, a despăgubirilor bănești, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a constatat că dovada dreptului de proprietate asupra imobilului și calitatea de moștenitor a reclamantei a fost făcută prin înscrisurile ce se găsesc în dosarul de notificare, respectiv actul de vânzare-cumpărare din 18 noiembrie 1939 prin care Societatea Națională pentru Îmbunătățirea Rasei Cailor a vândut către D.N.

parcela 431 de teren și certificatul de moștenitor din 23 ianuarie 1998. S-a reținut că respectivul imobil, trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 54/1951, nu poate fi restituit în natură, întrucât nu este liber, fiind afectat de blocuri de locuințe, motiv pentru care tribunalul a constatat că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de pârâtă sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, având în vedere și dispozițiile Deciziei XX a Înaltei Curți. Tribunalul a considerat că într-o astfel de acțiune, pârâtul nu are, potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, posibilitatea acordării despăgubirilor bănești.

A fost obligată pârâta să înainteze notificarea și actele doveditoare Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, având în vedere că respectiva autoritate administrativă emite decizia privind acordarea titlurilor de despăgubire, după înaintarea dosarelor de notificare de către unitățile deținătoare sau de către unitățile învestite cu soluționarea notificărilor. Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 667 A din 10 noiembrie 2010, prin care s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta Primăria municipiului București împotriva sentinței tribunalului.

S-a reținut de către instanța de apel ca fiind nefondate criticile formulate de pârâtă, în condițiile în care termenul de 60 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001 este unul imperativ și nu de recomandare, iar în cauză, s-a constatat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, prin depunerea la dosar atât a titlului de proprietate asupra terenului cât și a certificatului de moștenitor. S-a constatat astfel că susținerile pârâtei nu corespund realității, dovedindu-se calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru bunurile preluate abuziv de stat în perioada 1945 - 1989, respectiva instituție având obligația înaintării dosarului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea evaluării imobilului și acordării de despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs Municipiul București prin Primar general, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia și modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. A considerat că în mod greșit s-a respins apelul, întrucât așa cum rezultă din dispozițiile art. 21 - 23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptățită la restituire trebuie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de acte privind calitatea de moștenitor, respectivele acte putând fi depuse și ulterior, în condițiile legii (termenul fiind prelungit prin mai multe acte normative de modificare a Legii nr. 10/2001).

A arătat astfel că reclamanta ar fi trebuit să completeze dosarul constituit în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru a face pe deplin dovada calității de persoană îndreptățită. În ceea ce privește obligarea de a înainta dosarul constituit în baza Legii nr. 10/2001, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, prevalându-se de dispozițiile art. 16 alin. (2 1 ) din O.U.G. nr. 81/2007, a precizat că Municipiul București este obligat să transmită, spre avizare de legalitate, orice dispoziție emisă Prefectului municipiului București, această din urmă instituție urmând a transmite dosarul Comisiei Centrale. A mai arătat faptul că nu s-au făcut dovezi nici în sensul că reclamanta a primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu, potrivit acordurilor internaționale încheiate de România, în conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed. Nu pot fi primite motivele de recurs privitoare la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 21 - 23 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care, așa cum s-a constatat și de către instanțele fondului, intimata-reclamantă a dovedit calitatea sa de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent potrivit legii speciale de reparație, prin depunerea atât a titlului de proprietate asupra imobilului în litigiu, reprezentat de actul de vânzare-cumpărare din 18 noiembrie 1939 prin care Societatea Națională pentru Îmbunătățirea Rasei Cailor a vândut către D.N. parcela 431 de teren, cât și a certificatului de moștenitor din 23 ianuarie 1998 întocmit de Biroul Notarului Public Ș.A.

În atare ipoteză, se reține că și în situația depunerii respectivelor înscrisuri direct în fața instanței de judecată, nu și la dosarul notificării, nu sunt întemeiate criticile formulate de Municipiul București prin Primar general, în raport de principiul constituțional privind asigurarea liberului acces la justiție, nicio lege neputând îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime (problemă de drept dezlegată de altfel prin Decizia nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii). Criticile referitoare la faptul că în mod eronat s-a dispus de către instanțe înaintarea dosarului direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, întrucât potrivit art. 16 alin. (2 1 ) din O.U.G.

nr. 81/2007, Municipiul București are obligația transmiterii respectivelor dosare, spre avizare de legalitate, Prefectului municipiului București, care va înainta dosarul Comisiei Centrale, sunt pur formale. Obligarea pârâtei la înaintarea dosarului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, dispusă de instanțele fondului, a avut în vedere finalitatea procedurii stabilită prin dispozițiile art. 16 al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare și nu eludarea respectivelor prevederi legale.

Astfel, în cuprinsul Capitolului 5, la art. 16 din Legea nr. 247/2005, legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările care erau soluționate la data intrării în vigoare a acestei legi, prin consemnarea în cuprinsul deciziilor sau dispozițiilor a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire - ipoteză ce se referă la alin. (1) și notificările care nu erau soluționate într-o asemenea modalitate și în privința cărora s-a reglementat, prin alin. (2), să fie predate Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Din interpretarea acestui text de lege rezultă că după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, cuantumul despăgubirilor urmează a fi determinat de către Comisia Centrală, potrivit procedurii speciale reglementate de art. 13 din Capitolul III Titlul VII al legii.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent constau în „compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluționarea notificării sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”. Or, prevederile speciale care statuează asupra despăgubirilor ce pot fi acordate sunt cele cuprinse în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și constau în titluri de despăgubire stabilite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Criticile privind faptul că nu au fost administrate probe în sensul că intimata-reclamantă a primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu, prevalându-se de prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu pot fi primite, fiind străine de cauză, deoarece textul de lege invocat de recurent este aplicabil doar în situația în care persoanele îndreptățite au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale. Or, nici prima instanță, nici instanța de apel nu au avut de tranșat o astfel de chestiune, pentru că pârâtul nu a făcut apărări în acest sens. Pentru cele ce preced, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat. Văzând dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., potrivit cărora partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată și făcând aplicațiunea prevederilor alin. (3) ale aceluiași articol, recurentul va fi obligat la plata către intimata-reclamantă P.M.M.M. a sumei de 1.500 RON reprezentând onorariu avocațial, potrivit chitanței depusă la dosarul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Municipiul București prin Primar general împotriva Deciziei nr. 667 A din 10 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă pe recurent la 1.500 RON cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimata-reclamantă P.M.M.M. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2011.