ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7265/2011

Asupra recursului

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la 11 noiembrie 2008, P.M.M.M. a solicitat obligarea

Primăriei municipiului București la emiterea deciziei de măsură reparatorie în

echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile art. 2 lit. g) din

Legea nr. 10/2001 și obligarea pârâtei la plata daunelor morale pe zi de

întârziere, în acord cu dobânda B.N.R., începând din ziua introducerii cererii

de chemare în judecată.

Prin cererea

precizatoare din 25 martie 2010, reclamanta a solicitat admiterea acțiunii,

recunoașterea dreptului său de proprietate asupra imobilului în litigiu și

acordarea măsurii reparatorii a despăgubirilor bănești, precum și trimiterea

dosarului către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în

vederea evaluării imobilului și acordarea despăgubirilor bănești potrivit legii

de reparațiune.

Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, prin Sentința nr. 464 din 1 aprilie 2010 a admis în parte

acțiunea formulată de reclamanta P.M.M.M., astfel cum a fost precizată, în

contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului București. A constatat că

reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în

compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de pârâtă sau

despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii

și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru

imobilul situat în București, în suprafață de 300 mp. A obligat pe pârâtă să

înainteze dosarul către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în

vederea evaluării imobilului și acordării despăgubirilor. A respins cererea

privind acordarea, ca măsură reparatorie, a despăgubirilor bănești, ca

neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a constatat că dovada dreptului de proprietate asupra

imobilului și calitatea de moștenitor a reclamantei a fost făcută prin

înscrisurile ce se găsesc în dosarul de notificare, respectiv actul de

vânzare-cumpărare din 18 noiembrie 1939 prin care Societatea Națională pentru

Îmbunătățirea Rasei Cailor a vândut către D.N. parcela 431 de teren și

certificatul de moștenitor din 23 ianuarie 1998.

S-a reținut că

respectivul imobil, trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 54/1951,

nu poate fi restituit în natură, întrucât nu este liber, fiind afectat de

blocuri de locuințe, motiv pentru care tribunalul a constatat că reclamanta

este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în compensare

cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de pârâtă sau despăgubiri

acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și

plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, având în

vedere și dispozițiile Deciziei XX a Înaltei Curți.

Tribunalul a

considerat că într-o astfel de acțiune, pârâtul nu are, potrivit prevederilor

Legii nr. 10/2001, posibilitatea acordării despăgubirilor bănești.

A fost obligată

pârâta să înainteze notificarea și actele doveditoare Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, având

în vedere că respectiva autoritate administrativă emite decizia privind

acordarea titlurilor de despăgubire, după înaintarea dosarelor de notificare de

către unitățile deținătoare sau de către unitățile învestite cu soluționarea

notificărilor.

Soluția primei

instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

prin Decizia nr. 667 A din 10 noiembrie 2010, prin care s-a respins ca nefondat

apelul declarat de pârâta Primăria municipiului București împotriva sentinței

tribunalului.

S-a reținut de către

instanța de apel ca fiind nefondate criticile formulate de pârâtă, în

condițiile în care termenul de 60 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001 este

unul imperativ și nu de recomandare, iar în cauză, s-a constatat că reclamanta

are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, prin depunerea la

dosar atât a titlului de proprietate asupra terenului cât și a certificatului

de moștenitor.

S-a constatat astfel

că susținerile pârâtei nu corespund realității, dovedindu-se calitatea

reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent

pentru bunurile preluate abuziv de stat în perioada 1945 - 1989, respectiva

instituție având obligația înaintării dosarului Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor, în vederea evaluării imobilului și acordării de

despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei

ultime decizii a declarat recurs Municipiul București prin Primar general,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea

acestuia și modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii cererii de

chemare în judecată, ca neîntemeiată.

A considerat că în

mod greșit s-a respins apelul, întrucât așa cum rezultă din dispozițiile art.

21 - 23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată înăuntrul termenului legal

de persoana ce se consideră îndreptățită la restituire trebuie însoțită de

actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul

moștenitorilor foștilor proprietari, de acte privind calitatea de moștenitor,

respectivele acte putând fi depuse și ulterior, în condițiile legii (termenul

fiind prelungit prin mai multe acte normative de modificare a Legii nr.

10/2001).

A arătat astfel că

reclamanta ar fi trebuit să completeze dosarul constituit în temeiul Legii nr.

10/2001, pentru a face pe deplin dovada calității de persoană îndreptățită.

În ceea ce privește

obligarea de a înainta dosarul constituit în baza Legii nr. 10/2001, Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, prevalându-se de dispozițiile art.

16 alin. (2

1

) din O.U.G. nr. 81/2007, a precizat că Municipiul

București este obligat să transmită, spre avizare de legalitate, orice

dispoziție emisă Prefectului municipiului București, această din urmă

instituție urmând a transmite dosarul Comisiei Centrale.

A mai arătat faptul

că nu s-au făcut dovezi nici în sensul că reclamanta a primit despăgubiri

pentru imobilul în litigiu, potrivit acordurilor internaționale încheiate de

România, în conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001,

modificată prin Legea nr. 247/2005.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Nu pot fi primite

motivele de recurs privitoare la încălcarea de către instanța de apel a

dispozițiilor art. 21 - 23 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care, așa

cum s-a constatat și de către instanțele fondului, intimata-reclamantă a

dovedit calitatea sa de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin

echivalent potrivit legii speciale de reparație, prin depunerea atât a titlului

de proprietate asupra imobilului în litigiu, reprezentat de actul de

vânzare-cumpărare din 18 noiembrie 1939 prin care Societatea Națională pentru

Îmbunătățirea Rasei Cailor a vândut către D.N. parcela 431 de teren, cât și a

certificatului de moștenitor din 23 ianuarie 1998 întocmit de Biroul Notarului

Public Ș.A.

În atare ipoteză, se

reține că și în situația depunerii respectivelor înscrisuri direct în fața

instanței de judecată, nu și la dosarul notificării, nu sunt întemeiate

criticile formulate de Municipiul București prin Primar general, în raport de

principiul constituțional privind asigurarea liberului acces la justiție, nicio

lege neputând îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa

justiției pentru apărarea intereselor sale legitime (problemă de drept

dezlegată de altfel prin Decizia nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte în

soluționarea recursului în interesul legii).

Criticile referitoare

la faptul că în mod eronat s-a dispus de către instanțe înaintarea dosarului

direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, întrucât potrivit

art. 16 alin. (2

1

) din O.U.G. nr. 81/2007, Municipiul București are

obligația transmiterii respectivelor dosare, spre avizare de legalitate,

Prefectului municipiului București, care va înainta dosarul Comisiei Centrale,

sunt pur formale.

Obligarea pârâtei la

înaintarea dosarului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor,

dispusă de instanțele fondului, a avut în vedere finalitatea procedurii

stabilită prin dispozițiile art. 16 al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu

modificările și completările ulterioare și nu eludarea respectivelor prevederi

legale.

Astfel, în cuprinsul

Capitolului 5, la art. 16 din Legea nr. 247/2005, legiuitorul a înțeles să facă

distincție între notificările care erau soluționate la data intrării în vigoare

a acestei legi, prin consemnarea în cuprinsul deciziilor sau dispozițiilor a

sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire - ipoteză ce se referă la alin.

(1) și notificările care nu erau soluționate într-o asemenea modalitate și în

privința cărora s-a reglementat, prin alin. (2), să fie predate Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Din interpretarea

acestui text de lege rezultă că după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005,

cuantumul despăgubirilor urmează a fi determinat de către Comisia Centrală,

potrivit procedurii speciale reglementate de art. 13 din Capitolul III Titlul

VII al legii.

Potrivit art. 1 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent constau în

„compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către

entitatea învestită cu soluționarea notificării sau despăgubiri acordate în

condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”.

Or, prevederile

speciale care statuează asupra despăgubirilor ce pot fi acordate sunt cele

cuprinse în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și constau în titluri

de despăgubire stabilite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Criticile privind

faptul că nu au fost administrate probe în sensul că intimata-reclamantă a

primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu, prevalându-se de prevederile

art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu pot fi primite, fiind străine de cauză,

deoarece textul de lege invocat de recurent este aplicabil doar în situația în

care persoanele îndreptățite au primit despăgubiri potrivit acordurilor

internaționale.

Or, nici prima

instanță, nici instanța de apel nu au avut de tranșat o astfel de chestiune,

pentru că pârâtul nu a făcut apărări în acest sens.

Pentru cele ce

preced, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul urmează a fi respins ca nefondat.

Văzând dispozițiile

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care cade în pretenții

va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată și făcând

aplicațiunea prevederilor alin. (3) ale aceluiași articol, recurentul va fi

obligat la plata către intimata-reclamantă P.M.M.M. a sumei de 1.500 RON

reprezentând onorariu avocațial, potrivit chitanței depusă la dosarul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de Municipiul București prin Primar general

împotriva Deciziei nr. 667 A din 10 noiembrie 2010 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurent la

1.500 RON cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., către intimata-reclamantă P.M.M.M.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 octombrie 2011.