ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8369/2011

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 22 noiembrie 2007 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta H.M.G. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, și a solicitat instanței ca, în temeiul Legii 10/2001, să pronunțe o hotărâre judecătorească care să țină loc de decizie sau, după caz, o dispoziție motivată referitor la imobilul situat în București, str. F., sector 4. La data de 06 februarie 2008, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare prin care a arătat că imobilul situat în București, str. F., sector 4 este compus din teren în suprafață de 300 mp și construcție formată din 3 camere, dependințe și 2 magazii din scândură.

Prin Sentința civilă nr. 647 din 12 mai 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanta H.M.G., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General; a obligat pârâtul să emită dispoziție prin care să acorde reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri pentru imobilul situat în București, str. F., sector 4 compus din teren în suprafață de 300 mp; a respins cererea privind restituirea în natură a construcției edificată pe terenul mai sus menționat, ca neîntemeiată și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5.600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut că prin Notificarea nr. 2365 din 01 august 2001, comunicată Primăriei Municipiului București prin intermediul executorului judecătoresc, reclamanta H.M.G.

a solicitat restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 300 mp situat în București, str. F., sectorul 4. Până în prezent, Primăria Municipiului București nu a emis o dispoziție, prin care să se pronunțe asupra cererii formulate de reclamantă, privind restituirea în natură a imobilului menționat mai sus. În aceste condiții, tribunalul este competent să soluționeze pe fond notificarea formulată de reclamanți, atitudinea pârâtei echivalând cu un refuz nejustificat de a răspunde la notificare.

În acest sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, prin Decizia XX din 19 martie 2007, dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin care a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Pe fondul notificării, tribunalul a reținut că prin actul de donație autentificat din 21 august 1948 de Tribunalul Ilfov, secția I civilă comercială, numita B.G.

a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, str. F., compus din teren în suprafață de 300 mp. Prin Decizia nr. 104 din 28 ianuarie 1976 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București s-a dispus preluarea, cu plată, în proprietatea statului a imobilului situat în București, str. F., compus din 3 camere, dependințe, 2 magazii din scândură și trecerea, fără plată, în proprietatea statului a terenului în suprafață de 300 mp, de la numita A.M.G. Din actele de stare civilă aflate la dosar reiese că H.M.G. este una și aceeași persoană cu B.G. și cu A.M.G. Prin raportul de expertiză topo efectuat de expertul M.B.M. s-a identificat terenul situat în București, str. F., sector 4 și s-a stabilit că pe acesta este edificată o construcție cu destinația de locuință, care ocupă circa 80% din întregul teren.

Din Adresa din 28 mai 2009 emisă de Direcția Generală de Impozite și Taxe Locale Sector 4 rezultă că, prin Sentința civilă nr. 5861 din 18 iunie 1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în Dosarul nr. 73382/1998, numita N.M. a devenit proprietar al terenului în suprafață de 281,3 mp situat în str. F., sector 4, aceasta înstrăinându-l numitei S.I., conform actului de vânzare-cumpărare din 20 aprilie 2000. În baza autorizației de construire din 03 august 2000 emisă de Primăria Sectorului 4, numita S.I. a edificat pe terenul mai sus menționat o construcție compusă din subsol, parter și etaj.

În privința măsurilor reparatorii cuvenite reclamantei pentru terenul mai sus menționat, tribunalul a reținut că acestea nu pot consta decât în despăgubiri, restituirea în natură nefiind posibilă, întrucât imobilul nu se mai află în posesia unității deținătoare, dreptul de proprietate asupra acestuia intrând în patrimoniul unei persoane fizice, care, la rândul său, l-a înstrăinat unei alte persoane fizice. În acest sens, tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, atunci când restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

În ceea ce privește construcția compusă din 3 camere, dependințe și 2 magazii de scândură, tribunalul a constatat că reclamanta nu este îndreptățită să primească măsuri reparatorii și pentru acest imobil, având în vedere că nu a formulat notificare, în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin care să solicite restituirea în natură a imobilului arătat sau acordarea de despăgubiri pentru acesta. Prin Notificarea nr. 2365/2001, reclamanta a solicitat doar restituirea terenului în suprafață de 300 mp situat în București, str. F., sector 4, nu și a construcției care a existat pe acest teren. Potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului prevăzut de lege pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

În baza dispozițiile art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâtul, care este în culpă procesuală, la plata către reclamantă a sumei de 5.600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat (5.000 RON) și onorariul pentru expertul topo (600 RON). Împotriva acestei sentințe a declarat apel apelantul-pârât Municipiul București, prin Primarul General, apel care a fost respins prin Decizia civilă nr. 12 A din 11 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: În condițiile reglementării controlului de legalitate a actului administrativ la instanțele judecătorești, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție, instanța poate să dispună ea însăși, în cadrul acestui control, restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.

În același timp și pentru considerente de identitate de rațiune, în cazul când unitatea deținătoare sau entitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001, cazul în speță, de a se pronunța asupra cererii de restituire, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să soluționeze fondul și să constate temeinicia sau nu a cererii de restituire în natură, cu judecata căreia a fost sesizată. Cu privire la interpretarea acestor texte legale aplicabile în speță, prin Decizia nr. XX/2007 pronunțată într-un recurs în interesul legii, de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, obligatorie conform art. 329 C. proc.

civ. (menționată, de altfel, și în considerentele sentinței apelate), s-a statuat că într-un astfel de caz, lipsa răspunsului entității învestite cu soluționarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului, refuz ce nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră neîndreptățit de a se adresa instanței, ci dimpotrivă, drept consfințit și prin art. 21 alin. (2) din Constituția României care prevede că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Având în vedere că în cauză Primăria Municipiului București a fost învestită cu o notificare la data de 1 august 2001, notificare nesoluționată până în prezent, vătămarea pricinuită reclamantei în exercitarea drepturilor acesteia fundamentate pe prevederile legii speciale de reparație prin neemiterea până la acest moment a unei dispoziții motivate poate fi examinată în cauza dedusă judecății, neexistând niciun impediment în acest sens, fiind evident că reclamanta, în raport de conduita unității deținătoare, nu poate fi lipsită de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege. Nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, întrucât rolul instanței nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în fața persoanei juridice notificate, ceea ce ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției, reglementat de art. 129 C. proc.

civ. Tribunalul a stabilit, pe baza probatoriului administrat, conform celor expuse anterior, și împrejurarea că imobilul-teren în suprafață de 300 mp solicitat prin notificare nu este liber și nu poate face astfel obiectul restituirii în natură, conform art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Or, față de această situație, cum corect a reținut instanța de fond, devin incidente dispozițiile art. 1 alin. (2) din același act normativ în ceea ce privește modalitatea de restituire, pârâtului revenindu-i obligația de restituire prin echivalent a imobilului notificat, cu respectarea însă a reglementărilor speciale din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 - chiar dacă în cuprinsul hotărârii atacate nu se menționează expres, fără a se institui însă în sarcina apelantului-pârât o obligație directă de plată, ci doar aceea de emite o dispoziție în acest sens cuprinzând propunerea acestora în favoarea reclamantei, în condițiile Legii nr. 247/2005 (Titlul VII).

Ulterior emiterii acesteia, dispozițiile art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor sunt pe deplin aplicabile în cazul de față, astfel cum rezultă și din interpretarea celor statuate prin Decizia nr. LII din 4 iunie 2007 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul legii.

În ceea ce privește posibilitatea ca fostul proprietar să fi încasat despăgubiri ca urmare a preluării abuzive nu s-au propus alte probe de către apelant, Curtea observând însă că preluarea imobilului s-a realizat prin Decizia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București nr. 104 din 28 ianuarie 1976, decizie emisă în temeiul Decretului nr. 223/1974 și în conținutul căreia se menționează expres că „se trece, fără plată, în proprietatea statului terenul în suprafață de 300 mp” (art. 2), a constatat că și aceste susțineri ale apelantului rămân simple supoziții, care nu fac necesară schimbarea hotărârii pronunțate în cauză nici sub acest aspect.

Invocarea de către apelant în acest context a prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 (Titlul VII, Cap. V) nu are nicio legătură cu cauza dedusă judecății, având în vedere că în speță nu s-a emis și nici nu ar putea ulterior să se emită în executarea hotărârii tribunalului o atare dispoziție, ci doar o dispoziție cuprinzând propunerea acordării măsurilor reparatorii respective, în condițiile Legii nr. 247/2005 (Titlul VII), cum deja s-a arătat mai sus prin considerentele prezentei decizii care le complinesc pe cele expuse de prima instanță referitor la aceeași împrejurare.

În privința motivului de apel vizând obligarea pârâtului la plata unor cheltuieli de judecată prea mari, Curtea de Apel a constatat că și acesta este nefondat, criteriile de apreciere a cuantumului cheltuielilor de judecată neputând fi analizate cu ignorarea principiului reparării integrale a prejudiciului cauzat de partea căzută în pretenții, în raport de culpa sa procesuală reținută în cauză. O atare analiză nu poate deci avea ca punct de plecare onorariile minimale pentru serviciile prestate de către avocați, cum în mod vădit neîntemeiat se sugerează de către apelant. Apreciind prin prisma dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., asupra volumului de muncă necesar și depus în speță de apărătorul intimatei, examinând elemente obiective cum ar fi complexitatea cauzei sau durata litigiului, instanța de apel a reținut că nu rezultă în mod evident un cuantum al onorariului avocațial prea mare, care să impună schimbarea sentinței apelate în sensul reducerii cheltuielilor de judecată acordate. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primarul General. Prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se formulează următoarele critici de nelegalitate: 1. Normele metodologice de aplicare a Legii 10/2001 fac vorbire de necesitatea existenței, alături de notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire în sensul că nu mai deține probe, precizare ce condiționa pârâtul în a se pronunța asupra notificării (pct. 23.1 din H.G.

nr. 498/2003). 2. Obligația de a depune actele doveditoare ale proprietății, precum și în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate revine, potrivit art. 22 din Normele metodologice date în aplicarea Legii nr. 10/2001, notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare odată cu aceasta, sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost soluționată notificarea. 3. Se mai susține că, dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, este necesară rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea terenului sau a construcției demolate așa cum a fost calculată în documentația de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare precum și cu dobânzile legale de la data exproprierii.

4. Instanța de apel a respins în mod greșit critica vizând aplicarea în cauză a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. În raport de poziția procesuală a reclamantei, de activitatea depusă de apărătorul acesteia, soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la obligarea Municipiului București prin Primarul General la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.600 ROM, este vădit nejustificată. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: În ceea ce privește susținerile grupate la pct. 1 - 3 ale motivelor de recurs, Înalta Curte constată că motivele de apel formulate în cauză nu au cuprins, la rândul lor, critici cu acest conținut.

Or, dat fiind principiul ierarhiei căilor de atac, instanța de recurs nu poate să examineze, omissio medio, aspecte care nu au făcut obiectul controlului instanței de apel și care nu vizează totodată încălcarea unei norme imperative. Critica vizând interpretarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. este nefondată. Ceea ce poate fi cenzurat pe calea controlului de legalitate exercitat în urma recursului declarat, este modul în care instanța de apel a interpretat prevederile art. 274 C. proc. civ. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prima instanță a stabilit în mod corect că, în cauză, a existat, în raport de soluția pronunțată, o culpă procesuală a pârâtului. Fiind în culpă procesuală, prin aplicarea prevederilor art. 274 C. proc.

civ., pârâtul a fost în mod legal obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate, dovedite și solicitate de reclamantă. Potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ.: „Judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților (...) ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.” Cenzurarea hotărârii pronunțate din perspectiva argumentelor pentru care instanța de apel a menținut cuantumul cheltuielilor de judecată acordat de prima instanță în urma aplicării prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., se rezumă la a verifica aplicarea criteriilor legale în raport cu care se apreciază cuantumul onorariilor avocaților și anume valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocat.

Or, în cauză aceste criterii au fost avute în vedere și au fost corect aplicate de instanța de apel. Prin urmare, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General împotriva Deciziei civile nr. 12 A din 11 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2011.