ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6716/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă, la 30 iulie 2007, reclamantul P.C. a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului București prin Primarul General și Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, solicitând obligarea acestora la emiterea unei dispoziții de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii în echivalent cu privire la imobilul din București, sector 4, compus din teren în suprafață de 155 m.p. și construcție.

În motivarea cererii, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 21, 25, 26 și 27 din Legea nr. 10/2001 și pe Decizia nr. 9/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reclamantul a arătat că a formulat în termenul legal notificare în baza Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea imobilului ce a aparținut tatălui său P.D., fost proprietar conform actului de vânzare-cumpărare din 14 decembrie 1937, însă nu a primit niciun răspuns. Prin Sentința civilă nr. 1414 din 7 decembrie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis acțiunea reclamantului P.C. în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, obligând-o pe aceasta să emită dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în valoare de 281.986,09 RON pe terenul în litigiu, situat în sector 4, București și, respectiv, 122.576 RON pentru construcția demolată.

A fost obligată pârâta la 15.000 RON cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantul a făcut dovada calității sale de persoană îndreptățită conform Legii nr. 10/2001, cât și a faptului că a urmat procedura prevăzută de lege, motive pentru care s-a apreciat că, în baza art. 28, acțiunea este întemeiată, lipsa răspunsului la notificare fiind considerată drept refuz din partea deținătorului notificat de a da curs solicitării din notificare. S-a avut în vedere că terenul în litigiu, ce a aparținut autorului reclamantului conform actului autentic din 14 decembrie 2007, transcris la Tribunalul Ilfov, secție notariat, este în prezent afectat de Lacul Văcărești, așa cum a rezultat din adresele de la dosar.

Împotriva sentinței menționate au declarat apel ambele părți. În apelul său, reclamantul a arătat că prin hotărârea instanței de fond s-a reținut eronat că tatăl său s-a numit P.C., în loc de P.D. și că data actului de proprietate este 14 decembrie 2007, în loc de 14 decembrie 1937. În dezvoltarea motivelor de apel, pârâta Primăria Municipiului București a invocat încălcarea dispozițiilor Titlului VII Capitolul 5, art. 16 și ale art. 11 din Legea nr. 10/2001, care prevăd expres că valoarea echivalentă a măsurilor reparatorii urmează să fie stabilită de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

De asemenea, s-a susținut că au fost ignorate dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, în sensul producerii de dovezi privind acordarea sau nu a despăgubirilor la momentul exproprierii, invocându-se, totodată, ignorarea prevederilor obligatorii ale deciziei de recurs în interesul Legii nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite referitoare la problema aplicabilității dispozițiilor cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Cea de-a doua critică formulată de apelanta-pârâtă a vizat greșita obligare a acesteia la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care nu s-a făcut dovada culpei procesuale conform art. 274 C. proc. civ., iar cuantumul acestora este nepotrivit de mare față de valoarea pricinii și munca avocatului.

La data de 2 septembrie 2008 apelantul-reclamant a decedat, moștenitorii P.I., P.T.M., P.D. și R.E. formulând cerere de introducere în cauză și arătând că își însușesc acțiunea autorului lor. Ca atare, la termenul din 7 aprilie 2010, Curtea de Apel a dispus introducerea în cauză a moștenitorilor apelantului-reclamant decedat în cursul procesului. Prin Decizia civilă nr. 394 A din 2 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul reclamantului P.C., continuat de moștenitorii acestuia și a admis apelul pârâtei Primăria Municipiului București prin Primarul General. S-a schimbat sentința apelată în sensul că a fost obligată pârâta să înainteze dosarul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, constatând că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în sectorul 4, compus din construcție și teren în suprafață de 155 m.p.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că, întrucât în cauză nu s-a emis încă o dispoziție de soluționare a notificării, contestația fiind înregistrată la 30 iulie 2007, după data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanța de fond avea obligația de a aplica prevederile cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005. S-a mai reținut că pârâta datorează cheltuieli de judecată întrucât a căzut în pretenții, cuantumul acestor cheltuieli dovedite nefiind exagerat în raport cu durata procedurii. În ceea ce privește apelul reclamantului, s-a apreciat că erorile materiale referitoare la numele autorului acestuia și data la care a fost dobândit bunul în proprietate pot fi îndreptate pe calea procedurii prevăzute de art. 281 C. proc.

civ. chiar de către instanța care a pronunțat hotărârea. Solicitarea de acordare de despăgubiri bănești în cuantumul stabilit de tribunal nu a fost primită pentru considerentele deja expuse în analiza apelului declarat de pârâtă. Împotriva deciziei menționate au declarat recurs, în termenul legal, reclamanții P.I., P.T.M., P.D. și R.E., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 7 și 9 C. proc. civ. Dezvoltând motivele de recurs, reclamanții au invocat aplicarea eronată a dispozițiilor Titlului VII, Capitolul 5, art. 16 din Legea nr. 247/2005 și greșita obligare a pârâtei la trimiterea dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în loc să se dispună emiterea unei dispoziții motivate prin care să se acorde măsuri reparatorii în echivalent, constând în despăgubiri materiale în cuantumul stabilit prin expertizele omologate.

S-a invocat încălcarea Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii referitor la refuzul autorității de a soluționa notificarea conform Legii nr. 10/2001, decizie obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe noi. Examinând criticile invocate de reclamanți, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pe considerentele ce succed: Așa cum corect a reținut instanța de apel, notificarea formulată de reclamantul P.C. prin care s-a solicitat restituirea în natură a termenului expropriat, situat în București, sector 4, nu a fost soluționată până la data introducerii acțiunii, nefiind emisă o decizie sau o dispoziție conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Ca atare, prima instanță nu putea ignora reglementările în vigoare la data pronunțării hotărârii, respectiv art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care prevede în mod expres că valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în acest sens notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001, pentru acordarea măsurilor reparatorii, fiind predate pe bază de proces-verbal Secretariatului Comisiei Centrale. Întrucât nu s-a emis dispoziție de soluționare a notificării reclamantului până la momentul înregistrării acțiunii, 30 iulie 2007, instanța de fond avea doar posibilitatea de a constata calitatea acestuia, respectiv a moștenitorilor, de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii și natura acestora, dosarul urmând a fi înaintat Comisiei Centrale pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor.

Într-adevăr, Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție statuează că instanța de judecată este competentă să soluționeze în fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a notificării prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Contrar susținerilor recurenților, instanța de apel nu a nesocotit această decizie de vreme ce s-a pronunțat în sensul constatării calității apelanților reclamanți de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu, analizând în fond solicitările formulate prin notificare în limita cadrului legal stabilit prin Legea nr. 247/2005.

Nu puteau fi ignorate în acest sens prevederile obligatorii ale Deciziei nr. 52/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite prin care s-a admis recursul în interesul legii referitor la problema aplicabilității dispozițiilor cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, prin care s-a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 și urm. (din Legea nr. 247/2005) nu se aplică dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată (prin Legea nr. 247/2005). Întrucât, în speță, până la data introducerii acțiunii, 30 iulie 2007, nu s-a emis dispoziție de soluționare a notificării, s-a făcut corect aplicarea dispozițiilor legale în vigoare ale Legii nr. 247/2005, Titlul VII.

Criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4 și 7 C. proc. civ. nu vor fi analizate, întrucât au fost invocate formal, în dezvoltarea acestora neregăsindu-se în argumente care să se circumscrie motivelor de recurs menționate. Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul reclamanților nu este fondat și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții P.I., P.T.M., P.D. și R.E. împotriva Deciziei nr. 394/A din 02 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 04 octombrie 2011.