ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4634/2011

Deliberând, în condițiile

art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 17 ianuarie

2008, sub nr. 2031/3/2008, având ca obiect obligație de a face, reclamantul R.M.

a solicitat obligarea pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, să

emită o dispoziție motivată de restituire în natură a imobilului situat în București,

ce face obiectul notificării nr. 2420 din 07 august 2001.

Prin sentința civilă

nr. 985 din 27 mai 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca

neîntemeiată acțiunea formulată.

Prin decizia civilă

nr. 11A din 22 ianuarie 2009, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul declarat de apelantul-reclamant,

a desființat sentința și a trimis cauza aceleiași instanțe, spre rejudecare.

La data de 10

septembrie 2009, reclamantul și-a precizat acțiunea, arătând că solicită obligarea

pârâtului la emiterea dispoziției de soluționare a notificării nr. 2420/2001 privind

imobilul din București.

Prin sentința civilă

nr. 96 din 26 ianuarie 2010, Tribunalul a obligat pârâtul să răspundă notificării

nr. 2420/2001 formulate de reclamant, prin emiterea unei decizii sau dispoziții

motivate cu privire la imobilul din București. Totodată, a obligat pârâtul la 1.000

RON, cheltuieli de judecată către reclamant.

Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, învestită cu soluționarea apelului declarat de pârât, prin

decizia nr. 487 din 02 septembrie 2010, a respins calea de atac și a obligat pârâtul

la 2.000 RON cheltuieli judiciare, pentru considerentele ce urmează:

Situația de fapt a fost

reținută în mod corect de prima instanță, în sensul că în anul 2001, autoarea intimatului-reclamant

a adresat Primăriei Municipiului București, prin intermediul BEJ S. și N., notificarea

nr. 2420/2001 prin care a solicitat restituirea terenului situat în București.

Notificarea nu a fost

soluționată în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) [în prezent

art. 25 alin. (1)] din Legea nr. 10/2001.

În raport cu aceasta situație

de fapt, prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente

în speță, obligând pârâtul să răspundă notificării formulate de reclamant prin emiterea

unei decizii sau dispoziții motivate.

Astfel, potrivit art.

23 alin. (1) [în prezent art. 25 alin. (1)] din Legea nr. 10/2001, privind regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie

1989, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz,

de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să

se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii

de restituire.

Termenul de 60 de zile

menționat mai sus, poate avea într-adevăr, conform textului legal enunțat mai sus

și Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, două date de referință,

fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.

În acest sens, art. 23

pct. 1 (în prezent art. 25 pct. 1) din Normele metodologice, prevede că, în cazul

în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care

înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60

de zile curge de la data depunerii notificării.

În cazul în care persoana

îndreptățită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă și, totodată, a

făcut precizarea că nu mai deține alte probe, unitatea deținătoare este obligată

să se pronunțe numai pe baza acestora, în termen de 60 de zile.

Totodată, textul legal

enunțat mai sus, prevede că termenul pentru îndeplinirea obligației se poate proroga

cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite dacă unitatea deținătoare,

în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți, în

intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru

fundamentarea deciziei de restituire.

Pentru a avea beneficiul

acestei prorogări este necesar ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei

îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate

de depunerea probelor solicitate. Depunerea actelor solicitate sau comunicarea faptului

că persoana îndreptățită nu posedă actele respective are semnificația acceptării

prorogării termenului respectiv (în această ipoteză termenul curge de la depunerea

actelor solicitate sau, după caz, de la data comunicării răspunsului).

În cauză, din documentația

ce formează obiectul dosarului de restituire înregistrat la Primăria Municipiului

București, a rezultat că notificarea a fost însoțită de actele doveditoare de care

autoarea reclamantei a înțeles să se prevaleze, și, cu toate acestea, unitatea deținătoare

nu a soluționat-o în termenul de 60 de zile prevăzut de lege.

Lipsa precizării din partea

persoanei îndreptățite în sensul că nu mai deține alte probe, nu condiționează unitatea

deținătoare să se pronunțe asupra notificării, astfel cum susține apelantul-pârât,

ci precizarea respectivă determină obligația de a se pronunța numai pe baza probelor

depuse.

În orice caz însă, în

sarcina pârâtului subzistă obligația de a da o soluție cererii petentului, fie în

sensul admiterii și restituirii imobilului în forma solicitată, fie în sensul respingerii

acesteia, în termenul stabilit de lege, astfel cum în mod corect a reținut și prima

instanța.

Unitatea deținătoare poate

beneficia de prorogarea termenului de a răspunde la notificare doar în situația

în care, în urma analizei efectuate, se constată că documentația depusă este insuficientă,

dar numai sub condiția de a comunica acest lucru notificatorului, în intervalul

de 60 de zile.

În cauză, însă, nu rezultă

că apelantul-pârât ar fi comunicat în scris intimatului-reclamant necesitatea depunerii

de noi acte doveditoare, în intervalul de 60 de zile prevăzut de art. 23 din

Legea nr. 10/2001, adresa din 12 septembrie 2005 fiind emisă chiar cu mult după

expirarea termenul menționat. Prin urmare, nu sunt incidente prevederile din Normele

metodologice, enunțate mai sus, referitoare la prorogarea termenului prevăzut pentru

îndeplinirea obligației.

Pe de altă parte, chiar

în lipsa unei astfel de comunicări, s-a constatat că intimatul-reclamant a depus

la dosar actele solicitate, potrivit cererii din 30 noiembrie 2005, și cu toate

acestea, notificarea nu a fost soluționată nici în termenul de 60 de zile calculat

de la depunerea actelor, conform Normelor metodologice enunțate mai sus.

Nefondată este și critica

apelantei-pârâte referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost

obligată, suma acordată, de 1.000 RON, fiind una rezonabilă în raport cu complexitatea

cauzei și munca îndeplinită de avocat (constând în redactarea cererii precizatoare

și reprezentarea părții pe parcursul a mai multor termene de judecată), astfel încât

nu se justifică diminuarea acesteia, în condițiile art. 274 alin. (3) C. proc.

civ.

Împotriva deciziei a declarat

recurs pârâtul, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin dezvoltarea motivelor

de recurs se arată că notificarea nu a fost dovedită prin acte care să ateste dreptul

de proprietate. Totodată, se arată că onorariul avocatului este disproporționat

de mare și nici nu se precizează punctual ce reprezintă această sumă.

Instanța de apel s-a pronunțat

extrapetita, săvârșind un exces de putere atunci când a considerat că sunt îndeplinite

condițiile legale referitoare la culpa procesuală a recurentului. De asemenea, instanța

era obligată să facă aplicarea riguroasă a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C.

proc. civ. Din conținutul deciziei lipsește motivarea acordării cheltuielilor de

judecată, ea fiind astfel stabilită arbitrar.

Se apreciază că în raport

de poziția procesuală a reclamantului, supusă prin lege unei taxe judiciare modice

și de activitatea depusă de apărătorul acestuia, suma de 3.000 RON este nejustificată.

Cheltuielile de judecată

sunt în contradicție cu onorariile minimale datorate pentru serviciile prestate

de avocați și art. 132 din Statutul profesiei de avocat.

Intimatul-reclamant, prin

întâmpinarea depusă în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită respingerea

recursului.

Înalta Curte, analizând

decizia prin prisma criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente cauzei,

reține caracterul nefondat al recursului, pentru argumentele ce succed:

Obiectul cererii de chemare

în judecată, așa cum a fost precizat la 10 septembrie 2009, se referă la obligarea

pârâtului să emită dispoziție privind soluționarea notificării nr. 2420/2001 privind

imobilele din București.

Drept urmare, criticile

de nelegalitate formulate de recurent în sensul că intimatul nu a făcut dovada dreptului

de proprietate asupra imobilului notificat sunt străine obiectului cauzei și, evident,

dispozitivului sentinței, confirmat în apel.

Instanța nu a stabilit

modul de soluționare a notificării, ci a obligat unitatea deținătoare la emiterea

dispoziției/deciziei motivate conform art. 25 din Legea nr. 10/2001, privind regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie

1989.

Recurentul susține că

instanța a săvârșit un exces de putere – critică ce poate fi încadrată în motivul

de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., pentru că s-a erijat în apărătorul

uneia dintre părți atunci când a constatat îndeplinite cerințele referitoare la

culpa procesuală.

Critica este vădit nefondată

câtă vreme culpa procesuală poate fi stabilită doar de instanța de judecată și nu

de puterea legislativă ori executivă.

Mai susține recurentul

că instanța de apel s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut – critică ce poate

fi încadrată în pct. 6 al art. 304 C. proc. civ. și nu în pct. 9 al art. 304 C.

proc. civ. cum s-a solicitat, deoarece a justificat pretențiile reclamantului fără

ca în motivare să invoce vreo probă.

Instanța de apel s-a pronunțat

în limitele învestirii prin cererea de apel de către unitatea administrativ teritorială,

greșita aplicare a dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, precum și neaplicarea

dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., așa încât și această critică este

nefondată.

O altă critică se referă

la cuantumul nerezonabil al cheltuielilor de judecată acordate de cele două instanțe

de fond, apreciindu-se că sumele de 1.000 RON în primă instanță și de 2.000 RON

acordată de instanța de apel nu reflectă gradul de complexitate al cauzei și munca

depusă de avocat, încălcând și dispozițiile deciziei nr. 3564 a Consiliului Uniunii

Barourilor din România și art. 132 din Statul profesiei de avocat.

Nici sub acest aspect

criticile nu sunt fondate.

Prevederile art. 274

alin. (3) C. proc. civ. rămân inaplicabile în privința raportului juridic dintre

client și avocatul său, acest raport fiind supus dispozițiilor imperative stipulate

în art. 30 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de

avocat. Cu alte cuvinte, raportul juridic generat de încheierea contractului de

asistență juridică se menține în integralitatea lui, deci și onorariul negociat

între părți.

Așadar, contractul dintre

avocat și clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect,

de niciun organ al statului sub aspectul modului de stabilire a onorariului, a confruntării

acestuia cu dispozițiile invocate de recurent.

Instanța, față de dispozițiile

art. 274 alin. (3) C. proc. civ., nu cenzurează cuantumul onorariului negociat,

ci îl analizează prin prisma proporționalității acestuia cu amplitudinea și complexitatea

activității depuse de avocat.

Ambele instanțe de fond,

față de calitatea de parte câștigătoare în proces a reclamantului, a efectuării

unei plăți de 1.000 RON reprezentând onorariu expertiză (Dosar nr. 2031/3/2008)

- așa cum, de altfel, motivează prima instanță, precum și a muncii efectiv îndeplinite

de avocatul părții, au apreciat corect că cele două sume, totalizând 3.000 RON,

reprezintă o sumă rezonabilă.

Soluția instanței de apel

este corectă, iar cuantumul cheltuielilor de judecată acordate nu este disproporționat

de mare față de durata procesului, a actelor de procedură îndeplinite de avocat

și a costurilor necesare administrării probei cu expertiză tehnică judiciară dispusă

de instanță.

Înalta Curte, pentru argumentele

de mai sus, va respinge recursul ca nefondat în temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

Dat fiind poziția de parte

câștigătoare în proces a reclamantului și de îndeplinirea corespunzătoare a obligației

sale procesuale, va fi obligat recurentul la plata cheltuielilor de judecată efectuate

de acesta în recurs în cuantum de 1.500 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei

nr. 487A din 02 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurentul pârât

la 1.500 RON către intimatul-reclamant R.M., reprezentând cheltuieli de judecată

în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 mai 2011.