ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4634/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, reține următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 17 ianuarie 2008, sub nr. 2031/3/2008, având ca obiect obligație de a face, reclamantul R.M. a solicitat obligarea pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, să emită o dispoziție motivată de restituire în natură a imobilului situat în București, ce face obiectul notificării nr. 2420 din 07 august 2001. Prin sentința civilă nr. 985 din 27 mai 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată. Prin decizia civilă nr. 11A din 22 ianuarie 2009, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul declarat de apelantul-reclamant, a desființat sentința și a trimis cauza aceleiași instanțe, spre rejudecare.

La data de 10 septembrie 2009, reclamantul și-a precizat acțiunea, arătând că solicită obligarea pârâtului la emiterea dispoziției de soluționare a notificării nr. 2420/2001 privind imobilul din București. Prin sentința civilă nr. 96 din 26 ianuarie 2010, Tribunalul a obligat pârâtul să răspundă notificării nr. 2420/2001 formulate de reclamant, prin emiterea unei decizii sau dispoziții motivate cu privire la imobilul din București. Totodată, a obligat pârâtul la 1.000 RON, cheltuieli de judecată către reclamant.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, învestită cu soluționarea apelului declarat de pârât, prin decizia nr. 487 din 02 septembrie 2010, a respins calea de atac și a obligat pârâtul la 2.000 RON cheltuieli judiciare, pentru considerentele ce urmează: Situația de fapt a fost reținută în mod corect de prima instanță, în sensul că în anul 2001, autoarea intimatului-reclamant a adresat Primăriei Municipiului București, prin intermediul BEJ S. și N., notificarea nr. 2420/2001 prin care a solicitat restituirea terenului situat în București. Notificarea nu a fost soluționată în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) [în prezent art. 25 alin. (1)] din Legea nr. 10/2001. În raport cu aceasta situație de fapt, prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în speță, obligând pârâtul să răspundă notificării formulate de reclamant prin emiterea unei decizii sau dispoziții motivate.

Astfel, potrivit art. 23 alin. (1) [în prezent art. 25 alin. (1)] din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire. Termenul de 60 de zile menționat mai sus, poate avea într-adevăr, conform textului legal enunțat mai sus și Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.

În acest sens, art. 23 pct. 1 (în prezent art. 25 pct. 1) din Normele metodologice, prevede că, în cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. În cazul în care persoana îndreptățită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă și, totodată, a făcut precizarea că nu mai deține alte probe, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe numai pe baza acestora, în termen de 60 de zile. Totodată, textul legal enunțat mai sus, prevede că termenul pentru îndeplinirea obligației se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.

Pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate. Depunerea actelor solicitate sau comunicarea faptului că persoana îndreptățită nu posedă actele respective are semnificația acceptării prorogării termenului respectiv (în această ipoteză termenul curge de la depunerea actelor solicitate sau, după caz, de la data comunicării răspunsului). În cauză, din documentația ce formează obiectul dosarului de restituire înregistrat la Primăria Municipiului București, a rezultat că notificarea a fost însoțită de actele doveditoare de care autoarea reclamantei a înțeles să se prevaleze, și, cu toate acestea, unitatea deținătoare nu a soluționat-o în termenul de 60 de zile prevăzut de lege.

Lipsa precizării din partea persoanei îndreptățite în sensul că nu mai deține alte probe, nu condiționează unitatea deținătoare să se pronunțe asupra notificării, astfel cum susține apelantul-pârât, ci precizarea respectivă determină obligația de a se pronunța numai pe baza probelor depuse. În orice caz însă, în sarcina pârâtului subzistă obligația de a da o soluție cererii petentului, fie în sensul admiterii și restituirii imobilului în forma solicitată, fie în sensul respingerii acesteia, în termenul stabilit de lege, astfel cum în mod corect a reținut și prima instanța. Unitatea deținătoare poate beneficia de prorogarea termenului de a răspunde la notificare doar în situația în care, în urma analizei efectuate, se constată că documentația depusă este insuficientă, dar numai sub condiția de a comunica acest lucru notificatorului, în intervalul de 60 de zile.

În cauză, însă, nu rezultă că apelantul-pârât ar fi comunicat în scris intimatului-reclamant necesitatea depunerii de noi acte doveditoare, în intervalul de 60 de zile prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001, adresa din 12 septembrie 2005 fiind emisă chiar cu mult după expirarea termenul menționat. Prin urmare, nu sunt incidente prevederile din Normele metodologice, enunțate mai sus, referitoare la prorogarea termenului prevăzut pentru îndeplinirea obligației. Pe de altă parte, chiar în lipsa unei astfel de comunicări, s-a constatat că intimatul-reclamant a depus la dosar actele solicitate, potrivit cererii din 30 noiembrie 2005, și cu toate acestea, notificarea nu a fost soluționată nici în termenul de 60 de zile calculat de la depunerea actelor, conform Normelor metodologice enunțate mai sus.

Nefondată este și critica apelantei-pârâte referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată, suma acordată, de 1.000 RON, fiind una rezonabilă în raport cu complexitatea cauzei și munca îndeplinită de avocat (constând în redactarea cererii precizatoare și reprezentarea părții pe parcursul a mai multor termene de judecată), astfel încât nu se justifică diminuarea acesteia, în condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că notificarea nu a fost dovedită prin acte care să ateste dreptul de proprietate. Totodată, se arată că onorariul avocatului este disproporționat de mare și nici nu se precizează punctual ce reprezintă această sumă.

Instanța de apel s-a pronunțat extrapetita, săvârșind un exces de putere atunci când a considerat că sunt îndeplinite condițiile legale referitoare la culpa procesuală a recurentului. De asemenea, instanța era obligată să facă aplicarea riguroasă a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Din conținutul deciziei lipsește motivarea acordării cheltuielilor de judecată, ea fiind astfel stabilită arbitrar. Se apreciază că în raport de poziția procesuală a reclamantului, supusă prin lege unei taxe judiciare modice și de activitatea depusă de apărătorul acestuia, suma de 3.000 RON este nejustificată. Cheltuielile de judecată sunt în contradicție cu onorariile minimale datorate pentru serviciile prestate de avocați și art. 132 din Statutul profesiei de avocat.

Intimatul-reclamant, prin întâmpinarea depusă în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită respingerea recursului. Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente cauzei, reține caracterul nefondat al recursului, pentru argumentele ce succed: Obiectul cererii de chemare în judecată, așa cum a fost precizat la 10 septembrie 2009, se referă la obligarea pârâtului să emită dispoziție privind soluționarea notificării nr. 2420/2001 privind imobilele din București. Drept urmare, criticile de nelegalitate formulate de recurent în sensul că intimatul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului notificat sunt străine obiectului cauzei și, evident, dispozitivului sentinței, confirmat în apel.

Instanța nu a stabilit modul de soluționare a notificării, ci a obligat unitatea deținătoare la emiterea dispoziției/deciziei motivate conform art. 25 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989. Recurentul susține că instanța a săvârșit un exces de putere – critică ce poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., pentru că s-a erijat în apărătorul uneia dintre părți atunci când a constatat îndeplinite cerințele referitoare la culpa procesuală. Critica este vădit nefondată câtă vreme culpa procesuală poate fi stabilită doar de instanța de judecată și nu de puterea legislativă ori executivă.

Mai susține recurentul că instanța de apel s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut – critică ce poate fi încadrată în pct. 6 al art. 304 C. proc. civ. și nu în pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. cum s-a solicitat, deoarece a justificat pretențiile reclamantului fără ca în motivare să invoce vreo probă. Instanța de apel s-a pronunțat în limitele învestirii prin cererea de apel de către unitatea administrativ teritorială, greșita aplicare a dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, precum și neaplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., așa încât și această critică este nefondată.

O altă critică se referă la cuantumul nerezonabil al cheltuielilor de judecată acordate de cele două instanțe de fond, apreciindu-se că sumele de 1.000 RON în primă instanță și de 2.000 RON acordată de instanța de apel nu reflectă gradul de complexitate al cauzei și munca depusă de avocat, încălcând și dispozițiile deciziei nr. 3564 a Consiliului Uniunii Barourilor din România și art. 132 din Statul profesiei de avocat. Nici sub acest aspect criticile nu sunt fondate. Prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. rămân inaplicabile în privința raportului juridic dintre client și avocatul său, acest raport fiind supus dispozițiilor imperative stipulate în art. 30 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat.

Cu alte cuvinte, raportul juridic generat de încheierea contractului de asistență juridică se menține în integralitatea lui, deci și onorariul negociat între părți. Așadar, contractul dintre avocat și clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de niciun organ al statului sub aspectul modului de stabilire a onorariului, a confruntării acestuia cu dispozițiile invocate de recurent. Instanța, față de dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., nu cenzurează cuantumul onorariului negociat, ci îl analizează prin prisma proporționalității acestuia cu amplitudinea și complexitatea activității depuse de avocat.

Ambele instanțe de fond, față de calitatea de parte câștigătoare în proces a reclamantului, a efectuării unei plăți de 1.000 RON reprezentând onorariu expertiză (Dosar nr. 2031/3/2008) - așa cum, de altfel, motivează prima instanță, precum și a muncii efectiv îndeplinite de avocatul părții, au apreciat corect că cele două sume, totalizând 3.000 RON, reprezintă o sumă rezonabilă. Soluția instanței de apel este corectă, iar cuantumul cheltuielilor de judecată acordate nu este disproporționat de mare față de durata procesului, a actelor de procedură îndeplinite de avocat și a costurilor necesare administrării probei cu expertiză tehnică judiciară dispusă de instanță. Înalta Curte, pentru argumentele de mai sus, va respinge recursul ca nefondat în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. Dat fiind poziția de parte câștigătoare în proces a reclamantului și de îndeplinirea corespunzătoare a obligației sale procesuale, va fi obligat recurentul la plata cheltuielilor de judecată efectuate de acesta în recurs în cuantum de 1.500 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 487A din 02 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă pe recurentul pârât la 1.500 RON către intimatul-reclamant R.M., reprezentând cheltuieli de judecată în recurs. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2011.