ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5691/2010

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 30 martie 2009, reclamanții V.T., V.N. și C.Ș.L. au chemat în judecată pârâții Primăria Municipiului București, prin Primarul General, și Municipiul București, prin Primarul General, solicitând obligarea acestora să pronunțe o decizie motivată asupra cererii de restituire prin echivalent, cu privire la imobilul situat în București, sectorul 4, compus din teren în suprafață de 110,62 mp, din care 66 mp reprezintă suprafață construibilă, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces. În motivarea acțiunii, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamanții au arătat că, prin contractul de vânzare-cuimărare autentificat din 1965 V.T.

și V.N. au dobândit imobilul mai sus individualizat, aflat în sectorul 4 București. Ulterior, acest imobil a fost expropriat trecând în proprietatea Statului, prin Decretul Consiliului de Stat din 13 martie 1980, fără plata de despăgubiri, astfel cum rezultă din adresa din 22 aprilie 2008 emisă de Primăria Municipiului București, precum și adresa din 30 mai 2006 emisă de SC A.B. SA, reclamanta V.T. adresându-se cu notificare, prin care a solicitat acordarea de măsura reparatorii prin echivalent pentru imobil, la care nu a primit răspuns. Prin sentința nr. 891 din 23 iunie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea și a dispus obligarea pârâților pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării din 14 noiembrie 2001. Au fost obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată de 1.500 RON, către reclamanți.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 din același act normativ, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură. Tribunalul a apreciat că reclamanta V.T. și autorii reclamanților V.I. au formulat notificarea înregistrată din 14 noiembrie 2001. S-a reținut că deși termenul prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 a fost depășit, iar reclamanții au atașat la dosarul administrativ înscrisurile solicitate de către Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, pârâții nu au dat curs notificării.

Împotriva sentinței Tribunalului a declarat apel Municibiul București, prin Primarul General, criticând soluția instanței de fond sub aspectul nelegalității, susținând caracterul de recomandare al termenului de 60 de zile, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 și arătând că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 22 din aceeași lege, în conformitate cu care actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la data soluționării notificării. Au fost aduse critici în raport de cuantumul exagerat de nare al cheltuielilor de judecată acordate de instanța de fond, pârâtul susținând în motivele de apel, că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 274 C. proc.

civ., solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinței Tribunalului și, pe fond, respingerea acțiunii reclamanților. Prin decizia nr. 19/A din 12 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul și a dispus obligarea Municipiului București prin Primarul General la 700 RON cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți. Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a apreciait că termenul de 60 de zile are caracter imperativ, unitatea notificată fiind obligată să soluționeze notificarea în termen de 60 de zile de la depunerea acesteia sau, după caz, a actelor doveditoare, urmând ca, pe baza analizei acestor acte, să accepte sau să refuze acordare a de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.

Nu există niciun temei legal pentru care, considerând că actele depuse de persoana îndreptățită nu sunt adecvate sau suficiente, unitatea notificată să refuze sine die soluționarea notificarii și eventual, controlul ulterior al instanței de judecată privind temeinicia și legalitatea dispoziției sau deciziei emise. Prin urmare, chiar în situația nedepunerii de către persoana îndreptățită a tuturor actelor considerate necesare de către unitatea notificată, soluția instanței, de obligare a acesteia din urmă la emiterea unei decizii sau dispoziții motivate este în concordanță cu legea, astfel că motivul de apel este nefondat. Refuzul explicit al unităților administative de a soluționa notificarea ce le-a fost adresată deschide persoanei îndreptățite accesul la justiție.

In caz contrar, aceasta s-ar afla într-o situație imposibilă, în sensul ca i se refuză soluționarea cererii, dar, întrucât nu s-a emis o dispoziție expresă de respingere, nu se poate adresa justiției. Este evident că o astfel de susținere nu are un fundament legal, fiind contrară principiilor elementare de drept și scopului reparator al acesteia, astfel că nu pot fi primite criticile apelantului-pârât. In ceea ce privește invocarea art. 23 (fost art. 22) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, în sensul că actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la soluționarea notificării, instanța de apel a constatat că legea nu poate fi interpretată, în sensul prelungirii sine die a terrmenului de soluționare a notificării.

Instanța de apel a înlăturat ca nefondată critica privind cuantum exagerat al cheltuielilor de judecată, față de caracterul facultativ al prevederilor stipulate de alin. (3) al art. 274 C. proc. civ., arătând că în cazul în care unitatea deținătoare nu a răspuns notificării este dovedită atitudinea culpabilă a acesteia și îndreptățirea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces. Împotriva deciziei nr. 19/A din 12 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, sub aspectul motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depinerii actelor doveditoare, conform art. 23 din Legea nr. 10/2301.

Ca atare, în cazul în care persoana îndreptățită a depus împreună cu notificarea, toate actele de care aceasta înțelege că utilizeaza pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care împreună cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora. O altă critică adusă hotărârii atacate vizează cuantumul mare al cheltuielilor de judecată, de 700 RON acordate intimaților-reclamanți în apel, recurentul-pârât Municipiul București, prin Primarul General, susținând că acestea nu corespund criteriilor stabilite de art. 132 din Statutul profesiei de avocat. Se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii acțiunii formulată de reclamanți.

Recursul, sub toate motivele invocate este nefondat și urmează a fi respins ca atare. Referitor la primul motiv de recurs, ce vizează aplicarea și interpretarea greșită realizată de instanța de apel privind caracterul normelor reglementate de art. 25 din Legea nr. 10/2001 este de observat că, în baza textului menționat s-a stabilit obligația unitații deținătoare a imobilului, de a răspunde notificării persoanei îndreptățite, în sensul că în termenul de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz de la data depunerii actelor doveditoare, aceasta va trebui să emită o dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii.

Păstrând considerentele deciziei din apel, Înalta Curte apreciază că, deși textul de lege sus menționat nu prevede o sancțiune pecuniară pentru nerespectarea termenului de 60 de zile, în care unitatea deținătoare are obligația de a răspunde la notificarea ce i-a fost adresată, termenul menționat nu are natura juridică a unui termen de recomandare, cum greșit susține recurentul, ci este un termen imperativ, deoarece o atare obligație rezultă din lege și face parte dintr-o procedură administrativ-juridisicțională prealabilă, instituită în mod imperativ. Legea nr. 10/2001 prevede că, pentru a beneficia de prorogarea termenului de 60 de zile în care unitatea deținătoare are obligația de a răspunde notificării, este necesar ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite, faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire a imobilului sunt condiționate de depunerea probelor solicitate.

Prorogarea termenului stabilit de lege pentru soluționarea notificării nu operează de drept, în beneficiul unității deținătoare, ea fiind condiționată de faptul analizei notificării de către unitatea deținătoare și comunicării, în intervalul de 60 de zile, a faptului că documentația este insuficientă, ceea ce nu a fost dovedit în prezenta cauză, motivul de recurs fiind nefondat. Nici critica privind cuantumul exagerat de mare al cheltuielilor de judecată acordate de instanța de apel, nu poate fi primită ca fondată, în interpretarea prevăzută de art. 274 C. proc. civ. În conformitate cu dispozițiile textului procedural mai sus evocat, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Este evident că, prin nesoluționarea notificării în termenul ales, culpa procesuală a pârâtului este pe deplin dovedită, astfel că în mod legal, instanța de apel a dispus obligarea unității deținătoare, care se face vinovată de neemiterea dispoziției motivate, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces. Atitudinea culpabilă a pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, care nu a dat curs demersului persoanelor încreptățite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, prin nesoluționarea notificării a fost corect sancționată pe tărâmul dreptului procesual, neîndeplinirea obligației stipulată de art. 25 din actul normativ de reparație, determinând partea reclamantă la efectuarea unor cheltuieli privind angajarea unui avocat care să le reprezinte interesele în instanță.

În legătură cu aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. este de observat că posibilitatea măririi sau micșorării cuantumului cheltuielilor de judecată este o facultate a instanței de judecată, și nu o obligație, aceasta urmând a aprecia de la caz la caz aplicarea acestor prevederi, în speță fiind evidentă culpa pârâtului în nesoluționarea notificării, reclamantul fiind îndreptățit la acordarea cheltuielilor de judecată dovedite conform chitanței de la dosar apel.

Cât privește stabilirea cuantumului este de observat că, onorariile se stabilesc liber între avocat și client, în limitele legii și Statutului profesiei, fiind interzisă fixarea de onorarii minime, recomandate sau maxime, așa încât nemulțumirea părții care a pierdut procesul, cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanță nu este fondată sub apectul nelegalității hotărârii pronunțate, în cazul concret dedus judecății instanța făcând o aplicare corectă a prevederilor art. 274 C. proc. civ. Așa fiind, recursul va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., pentru considerentele mai sus expuse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 19/A din 12 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 octombrie 2010.