ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5691/2010

Deliberând asupra recursului civil de față;

Din examinarea actelor dosarului, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 30 martie 2009,

reclamanții V.T., V.N. și C.Ș.L. au chemat în judecată pârâții Primăria

Municipiului București, prin Primarul General, și Municipiul București, prin

Primarul General, solicitând obligarea acestora să pronunțe o decizie motivată

asupra cererii de restituire prin echivalent, cu privire la imobilul situat în

București, sectorul 4, compus din teren în suprafață de 110,62 mp, din care 66

mp reprezintă suprafață construibilă, cu obligarea acestora la plata

cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În motivarea acțiunii, întemeiată pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001, reclamanții au arătat că, prin contractul de vânzare-cuimărare

autentificat din 1965 V.T. și V.N. au dobândit imobilul mai sus

individualizat, aflat în sectorul 4 București.

Ulterior, acest imobil a fost expropriat trecând în

proprietatea Statului, prin Decretul Consiliului de Stat din 13 martie 1980,

fără plata de despăgubiri, astfel cum rezultă din adresa din 22 aprilie 2008

emisă de Primăria Municipiului București, precum și adresa din 30 mai 2006

emisă de SC A.B. SA, reclamanta V.T. adresându-se cu notificare, prin care a

solicitat acordarea de măsura reparatorii prin echivalent pentru imobil, la

care nu a primit răspuns.

Prin sentința nr. 891 din 23 iunie 2009, Tribunalul

București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea și a dispus obligarea

pârâților pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării din 14 noiembrie

2001.

Au fost obligați pârâții la plata cheltuielilor de

judecată de 1.500 RON, către reclamanți.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că

potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la

data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor

doveditoare potrivit art. 23 din același act normativ, unitatea deținătoare

este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție

motivată asupra cererii de restituire în natură.

Tribunalul a apreciat că reclamanta V.T. și autorii

reclamanților V.I. au formulat notificarea înregistrată din 14 noiembrie 2001.

S-a reținut că deși termenul prevăzut de art. 25 din

Legea nr. 10/2001 a fost depășit, iar reclamanții au atașat la dosarul administrativ

înscrisurile solicitate de către Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001,

pârâții nu au dat curs notificării.

Împotriva sentinței Tribunalului a declarat apel

Municibiul București, prin Primarul General, criticând soluția instanței de fond

sub aspectul nelegalității, susținând caracterul de recomandare al termenului

de 60 de zile, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 și arătând că instanța

de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 22 din aceeași lege, în

conformitate cu care actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi

depuse până la data soluționării notificării.

Au fost aduse critici în raport de cuantumul exagerat

de nare al cheltuielilor de judecată acordate de instanța de fond, pârâtul

susținând în motivele de apel, că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.

274 C. proc. civ., solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinței Tribunalului

și, pe fond, respingerea acțiunii reclamanților.

Prin decizia nr. 19/A din 12 ianuarie 2010, Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul și a dispus obligarea

Municipiului București prin Primarul General la 700 RON cheltuieli de judecată

către intimații-reclamanți.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar

a apreciait că termenul de 60 de zile are caracter imperativ, unitatea notificată

fiind obligată să soluționeze notificarea în termen de 60 de zile de la

depunerea acesteia sau, după caz, a actelor doveditoare, urmând ca, pe baza

analizei acestor acte, să accepte sau să refuze acordare a de măsuri

reparatorii pentru imobilul în litigiu.

Nu există niciun temei legal pentru care, considerând

că actele depuse de persoana îndreptățită nu sunt adecvate sau suficiente,

unitatea notificată să refuze sine die soluționarea notificarii și eventual,

controlul ulterior al instanței de judecată privind temeinicia și legalitatea

dispoziției sau deciziei emise.

Prin urmare, chiar în situația nedepunerii de către

persoana îndreptățită a tuturor actelor considerate necesare de către unitatea

notificată, soluția instanței, de obligare a acesteia din urmă la emiterea unei

decizii sau dispoziții motivate este în concordanță cu legea, astfel că motivul

de apel este nefondat.

Refuzul explicit al unităților administative de a

soluționa notificarea ce le-a fost adresată deschide persoanei îndreptățite accesul

la justiție. In caz contrar, aceasta s-ar afla într-o situație imposibilă, în

sensul ca i se refuză soluționarea cererii, dar, întrucât nu s-a emis o

dispoziție expresă de respingere, nu se poate adresa justiției.

Este evident că o astfel de susținere nu are un

fundament legal, fiind contrară principiilor elementare de drept și scopului

reparator al acesteia, astfel că nu pot fi primite criticile apelantului-pârât.

In ceea ce privește invocarea art. 23 (fost art. 22)

din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, în

sensul că actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la

soluționarea notificării, instanța de apel a constatat că legea nu poate fi

interpretată, în sensul prelungirii sine die a terrmenului de soluționare a

notificării.

Instanța de apel a înlăturat ca nefondată critica

privind cuantum exagerat al cheltuielilor de judecată, față de caracterul

facultativ al prevederilor stipulate de alin. (3) al art. 274 C. proc. civ.,

arătând că în cazul în care unitatea deținătoare nu a răspuns notificării este

dovedită atitudinea culpabilă a acesteia și îndreptățirea reclamanților la

plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Împotriva deciziei nr. 19/A din 12 ianuarie 2010 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs pârâtul Municipiul

București, prin Primarul General, sub aspectul motivului prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., susținând că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea

obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire

poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data

depinerii actelor doveditoare, conform art. 23 din Legea nr. 10/2301.

Ca atare, în cazul în care persoana îndreptățită a

depus împreună cu notificarea, toate actele de care aceasta înțelege că utilizeaza

pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data

depunerii notificării. Însă, în cazul în care împreună cu notificarea nu s-au

depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii

acestora.

O altă critică adusă hotărârii atacate vizează

cuantumul mare al cheltuielilor de judecată, de 700 RON acordate

intimaților-reclamanți în apel, recurentul-pârât Municipiul București, prin Primarul

General, susținând că acestea nu corespund criteriilor stabilite de art. 132

din Statutul profesiei de avocat.

Se solicită admiterea recursului, modificarea

deciziei atacate, în sensul respingerii acțiunii formulată de reclamanți.

Recursul, sub toate motivele invocate este nefondat

și urmează a fi respins ca atare.

Referitor la primul motiv de recurs, ce vizează

aplicarea și interpretarea greșită realizată de instanța de apel privind

caracterul normelor reglementate de art. 25 din Legea nr. 10/2001 este de

observat că, în baza textului menționat s-a stabilit obligația unitații

deținătoare a imobilului, de a răspunde notificării persoanei îndreptățite, în

sensul că în termenul de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după

caz de la data depunerii actelor doveditoare, aceasta va trebui să emită o

dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de

măsuri reparatorii.

Păstrând considerentele deciziei din apel, Înalta Curte

apreciază că, deși textul de lege sus menționat nu prevede o sancțiune

pecuniară pentru nerespectarea termenului de 60 de zile, în care unitatea

deținătoare are obligația de a răspunde la notificarea ce i-a fost adresată,

termenul menționat nu are natura juridică a unui termen de recomandare, cum

greșit susține recurentul, ci este un termen imperativ, deoarece o atare

obligație rezultă din lege și face parte dintr-o procedură

administrativ-juridisicțională prealabilă, instituită în mod imperativ.

Legea nr. 10/2001 prevede că, pentru a beneficia de

prorogarea termenului de 60 de zile în care unitatea deținătoare are obligația

de a răspunde notificării, este necesar ca unitatea deținătoare să comunice în

scris persoanei îndreptățite, faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de

restituire a imobilului sunt condiționate de depunerea probelor solicitate.

Prorogarea termenului stabilit de lege pentru

soluționarea notificării nu operează de drept, în beneficiul unității

deținătoare, ea fiind condiționată de faptul analizei notificării de către

unitatea deținătoare și comunicării, în intervalul de 60 de zile, a faptului că

documentația este insuficientă, ceea ce nu a fost dovedit în prezenta cauză,

motivul de recurs fiind nefondat.

Nici critica privind cuantumul exagerat de mare al

cheltuielilor de judecată acordate de instanța de apel, nu poate fi primită ca

fondată, în interpretarea prevăzută de art. 274 C. proc. civ.

În conformitate cu dispozițiile textului procedural

mai sus evocat, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să

plătească cheltuielile de judecată.

Este evident că, prin nesoluționarea notificării în

termenul ales, culpa procesuală a pârâtului este pe deplin dovedită, astfel că

în mod legal, instanța de apel a dispus obligarea unității deținătoare, care se

face vinovată de neemiterea dispoziției motivate, la plata cheltuielilor de

judecată ocazionate de proces.

Atitudinea culpabilă a pârâtului Municipiul București,

prin Primarul General, care nu a dat curs demersului persoanelor încreptățite

la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, prin nesoluționarea

notificării a fost corect sancționată pe tărâmul dreptului procesual,

neîndeplinirea obligației stipulată de art. 25 din actul normativ de reparație,

determinând partea reclamantă la efectuarea unor cheltuieli privind angajarea

unui avocat care să le reprezinte interesele în instanță.

În legătură cu aplicarea prevederilor art. 274 alin.

(3) C. proc. civ. este de observat că posibilitatea măririi sau micșorării

cuantumului cheltuielilor de judecată este o facultate a instanței de judecată,

și nu o obligație, aceasta urmând a aprecia de la caz la caz aplicarea acestor

prevederi, în speță fiind evidentă culpa pârâtului în nesoluționarea

notificării, reclamantul fiind îndreptățit la acordarea cheltuielilor de

judecată dovedite conform chitanței de la dosar apel.

Cât privește stabilirea cuantumului este de observat

că, onorariile se stabilesc liber între avocat și client, în limitele legii și

Statutului profesiei, fiind interzisă fixarea de onorarii minime, recomandate

sau maxime, așa încât nemulțumirea părții care a pierdut procesul, cu privire

la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanță nu este fondată sub

apectul nelegalității hotărârii pronunțate, în cazul concret dedus judecății instanța

făcând o aplicare corectă a prevederilor art. 274 C. proc. civ.

Așa fiind, recursul va fi respins ca nefondat,

conform art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., pentru considerentele mai

sus expuse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul

București, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 19/A din 12 ianuarie

2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 octombrie

2010.