ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3851/2010

Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. – instanța a admis apelul fără a se sprijini pe motivele de apel formulate, singurele care au fost puse în discuția părților. Deși apelul reclamantei a vizat, în principal, prioritatea titlului acestei părți în raport cu titlurile pârâților în operațiunea de comparare de titluri specifică revendicării, motivarea instanței de apel nu se referă la compararea titlurilor, ci la admisibilitatea revendicării, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – instanța de apel a considerat, în mod nelegal, că reclamanta și-a dovedit calitatea procesuală activă. Concluzia instanței este greșită, față de neclaritățile existente pe acest aspect în materialul probator al cauzei. Astfel, imobilul revendicat se afla pe strada A.C., pe când actul de proprietate se referă la un imobil de pe bd. A.M., iar actul de naționalizare face referire la un imobil situat pe str. A.C. Rezultă că nu s-a dovedit identitatea imobilului revendicat cu cel din actele de proprietate. Prezumția de proprietate prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001 nu putea fi aplicată în favoarea reclamantei, deoarece acțiunea dedusă judecății nu este supusă Legii nr. 10/2001, ci este o acțiune în revendicare de drept comun, în cadrul căreia prezumțiile, fie legale, fie judecătorești, nu au nici un fel de relevanță, operând regula că dreptul de proprietate trebuie dovedit de cel care îl invocă. Așadar, în cauză nu este făcută dovada că pe terenul cumpărat de soții N. s-a ridicat prezenta construcție, respectiv imobil format din demisol, parter și două etaje. Autorizația depusă la dosar se referă exclusiv la supraetajarea unui corp de imobil cu parter și etaj retras, însă nu există nici un act care să ateste persoana care a construit acest corp de imobil.

Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – considerând admisibilă acțiunea în revendicare dedusă judecății, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ. Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii dă dezlegare obligatorie pentru instanțe în problema de drept referitoare la admisibilitatea acțiunii în revendicare, formulată după apariția Legii nr. 10/2001, cum este cazul celei care face obiectul prezentului litigiu. În acest sens, în decizia menționată s-a reținut că persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via și principiul securități raporturilor juridice, respectiv că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate, care poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – acțiunea în revendicare nu putea fi admisă cât timp contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost desființat. Conform practicii constante a Înaltei Curți, din moment ce titlul de proprietate al subdobânditorului de la stat nu a fost desființat, iar subdobânditorul a fost de bună-credință la întocmirea actului, acțiunea în revendicare împotriva sa nu poate fi admisă. Recurentul susține că se află în această situație, deoarece contractul său de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost desființat pe cale judecătorească și el a fost de bună-credință, încheind contractul după expirarea termenului prevăzut de art. 9 din Legea nr. 112/195, la un moment la care nu exista nici o cerere de restituire din partea fostului proprietar. Prin urmare, titlul său de proprietate este perfect legal, inclusiv din punctul de vedere al opozabilității față de terți, întrucât a fost înscris în cartea funciară, spre deosebire de cel al reclamantei, radiat din registrele de publicitate de la data naționalizării. Așa fiind, el trebuia considerat preferabil titlului reclamantei, cu consecința că acțiunea în revendicare îndreptă împotriva sa trebuia respinsă, ca neîntemeiată. Mai mult, recurentul susține că și el deține un „bun” în sensul Convenției, așa încât trebuie să se bucure de protecția legislației internaționale. Practica recentă a Curții Europene a stabilit că nu se poate face un act de dreptate prin comiterea altei nedreptăți, așa încât din moment ce contractul său de vânzare-cumpărare a fost încheiat în condițiile legii și nu a fost desființat, el nu poate fi privat de proprietate în favoarea altei persoane, căreia i s-a făcut cândva un act de nedreptate și care, potrivit Legii nr. 10/2001, are posibilitatea unei juste și drepte despăgubiri. În situația admiterii acțiunii în revendicare, s-ar aduce atingere dreptului său de proprietate, iar despăgubirile la care face referire instanța de apel cu trimitere la dispozițiile Legii nr. 1/2009 nu-i oferă o siguranță proporțională privării de proprietate suferite, comportând riscuri ce țin de desfășurare procedurii judiciare și chiar de posibilitatea concretă de încasare a despăgubirilor. III. Recurenții-pârâți M.P. și M.V. au formulat următoarele motive de recurs: 1. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – instanța de apel a soluționat în mod nelegal excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare. În soluționarea acestei excepții, curtea de apel a nesocotit dezlegările obligatorii din Decizia în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, încălcând astfel prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ. Prin Decizia nr. 33/2008 s-a stabilit, tocmai cu privire la acțiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, modul de rezolvare a concursului dintre legea specială și legea generală – în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, precum și condițiile de acordare a priorității Convenției europene a drepturilor omului în carul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun – să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Raportat la prevederile deciziei în interesul legii susmenționată, acțiunea în revendicare a reclamantei, formulată pe calea dreptului comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este inadmisibilă, fiind aplicabilă legea specială de reparație, care înlătură dispozițiile de drept comun în materie. Reclamanta a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, așa încât ea este obligată să parcurgă întreaga procedură a acestei legi pentru obținerea de măsuri reparatorii, neavând deschisă calea acțiunii în revendicare de drept comun. Admisibilitatea acțiunii în revendicare nu putea fi reținută nici pin raportare la prevederile Convenției europene a drepturilor omului, deoarece acestea nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general. 2. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – în mod nelegal, instanța de apel s-a pronunțat asupra valabilității titlului statului, în condițiile în care nu fusese învestită de reclamantă cu un astfel de capăt de cerere. Pe de altă parte, urmare a constatării nevalabilității titlului statului, instanța de apel a reținut ca aplicabile speței dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu consecința că persoana îndreptățită are deschisă calea acțiunii de drept comun, pentru că legea specială nu prevede o cale de urmat în această situație, așa cum prevede în art. 29 alin. 4 pentru imobilele preluate cu titlu valabil. Acest raționament este greșit, deoarece se întemeiază pe o dispoziție legală abrogată la data soluționării apelului – art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a fost abrogat prin art. 1 paragr. 1 pct. 2 din Legea nr. 1/2009 – și ignoră modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, prin care se precizează expres calea de urmat și atunci când imobilul a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995. Astfel, potrivit alin. (4) al art. 46 din Legea nr. 10, introdus prin Legea nr. 1/2009, „Persoana îndreptățită are obligația de a urma procedura prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare. Prevederile acestei legi se aplică cu prioritate.” 3. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – instanța de apel a înlăturat în mod nelegal aplicarea la speță a dispozițiilor art. 45 alin. (2) și art. 7 alin. (1) 1 din Legea nr. 10/2001, pe motiv că acestea ar conduce la o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantei. Faptul că dispozițiile legale enunțate nu permit persoanei îndreptățite să obțină restituirea în natură a imobilului care a fost înstrăinat unui cumpărător de bună-credință nu echivalează cu o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantei, în condițiile în care reclamanta a avut posibilitatea ca, în termen de un an de la apariția Legii nr. 10/2001, să solicite nulitatea absolută a actului de vânzare-cumpărare încheiat de foștii chiriași, dar nu a uzat de această posibilitate. În absența unui atare demers, reclamanta nu mai poate obține, potrivit Legii nr. 10/2001, decât despăgubiri la valoarea actuală de circulație a imobilului, or, față de această modalitate de reparație, reclamanta nu este expusă la nicio ingerință în dreptul de proprietate. 4. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – instanța de apel a făcut o aplicare greșită a Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 atunci când a apreciat că riscul încălcării dreptului de proprietate al cumpărătorului este înlăturat după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009. Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 stabilește prioritatea aplicării normelor convenționale într-o acțiune în revendicare de drept comun numai dacă astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Cum, în speță, pârâții sunt titularii unui drept de proprietate preexistent, confirmat prin neatacarea lui pe calea acțiunii în nulitate, acțiunea în revendicare împotriva lor nu putea fi admisă, pentru că astfel s-ar aduce atingere dreptului lor de proprietate. Calea procedurii judiciare pentru obținerea de către chiriașii-cumpărători a contravalorii de piață a imobilului este reglementată de Legea nr. 1/2009 numai pentru cazul în care contractele de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile, situație care nu se regăsește în speță, așa încât instanța de apel a apreciat, în mod nelegal, că după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 este eliminat riscul încălcării dreptului de proprietate al subdobânditorilor prin admiterea acțiunii în revendicare îndreptată împotriva lor de persoana îndreptățită.

Art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. - instanța de apel nu a făcut o analiză de comparare a titlurilor de proprietate ale părților prin prisma dispozițiilor legii speciale aplicabile, sub acest aspect hotărârea fiind nemotivată și dată cu încălcarea legii. În operațiunea de comparare a titlurilor, instanța trebuia să aibă în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, pe temeiul cărora trebuia să dea preferință titlului pârâților. Aceasta deoarece, titlul pârâților este un contract valabil, încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și cu bună-credință, opozabil erga omnes prin înscrierea lui în cartea funciară, spre deosebire de cel al reclamantei, neînscris în cartea funciară și care, conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001, îi dă vocație exclusivă la obținerea de despăgubiri la valoarea de circulație a imobilului.

Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - instanța de apel a soluționat în mod nelegal cererea de chemare în garanție. Soluția de casare a sentinței primei instanțe cu trimiterea cauzei spre rejudecare pe aspectul cererilor de chemare în garanție echivalează cu o disjungere a cererilor de chemare în garanție, or acest aspect nu a fost supus dezbaterii părților, ceea ce le încalcă dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului. IV. Recurenta-pârâtă V.N. a invocat global motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. Fără a dezvolta separat aceste motive, recurenta a formulat următoarele critici: 1. Instanța de apel a reținut greșit că, în speță, s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului reclamantei asupra demisolului imobilului litigios. Nici la fond și nici în apel nu a fost depusă nicio autorizație de construire privind apartamentul de la demisolul imobilului, așa încât dreptul de proprietate al reclamantei asupra acestei părți de imobil nu putea fi reținut ca dovedit doar pe baza unei prezumții simple. 2. Instanța de apel a reținut greșit identitatea între imobilul revendicat și cel din actul de proprietate al autorului reclamantei, precum și identitatea între autorul reclamantei, G.N., și titularul dreptului de proprietate, G.N., stabilind, de asemenea, greșit profesia autorului reclamantei ca fiind una care îl excepta de la naționalizare. În acest sens, recurenta a făcut trimitere la probele administrate în cauză, susținând, în esență, că acestea au fost interpretate eronat de către instanța de apel și că, în realitate, ele nu confirmă situația de fapt stabilită de această instanță. 3. În mod nelegal instanța de apel a analizat valabilitatea titlului statului, cât timp reclamanta nu formulase un asemenea capăt de cerere. 4. Admiterea acțiunii în revendicare împotriva sa este greșită, în condițiile în care titlul său de proprietate nu a fost anulat. Potrivit art. 46 alin. (2) și (5) din Legea nr. 10/2001, reclamanta trebuia să formuleze acțiune în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 cu privire imobilul preluat de stat fără titlu valabil, în termenul special de prescripție. Reclamanta nu a formulat o asemenea acțiune, așa încât actul de înstrăinare pe Legea nr. 112/1995 este perfect valabil, fiind consolidată transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul subdobânditorului, iar acest drept nu poate fi anihilat în cadrul revendicării prin comparare de titluri. Recurenta susține că întrucât titlul său de proprietate nu a fost desființat, ea are un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, așa încât trebuie să beneficieze de protecția acestui document european. Prin urmare, acțiunea în revendicare a reclamantei trebuie respinsă, pentru că altfel s-ar rupe justul echilibru ce trebuie păstrat între protecția proprietății și cerințele interesului general. V. Recurentul-chemat în garanție M.F.P. a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii pe aspectul soluțiilor date cererilor de chemare în garanție și excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare. Astfel, recurentul a arătat că el nu poate fi chemat să răspundă pentru evicțiune, această răspundere revenind, conform art. 1337 C. civ., vânzătorului din contractul de vânzare-cumpărare încheiat pe Legea nr. 112/1995. Pe de altă parte, nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să justifice calitatea procesuală pasivă în cauză a M.F.P., cât timp obligația de garanție pentru evicțiune presupune angajarea răspunderii vânzătorului, în speță Primăria Municipiului București. Excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare a fost respinsă de instanța de apel în mod greșit, deoarece calea acțiunii în revendicare de drept comun nu mai este deschisă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege specială de reparație care instituie o procedură obligatorie pentru restituirea imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă. Ca lege specială, Legea nr. 10/2001 înlătură aplicarea dispozițiilor de drept comun, potrivit principiului specialia generalibus derogant. Examinând recursurile exercitate în cauză, în ordinea pe care desfășurarea judecății o impune, Înalta Curte reține următoarele: I. Recursul pârâtei M.I. este nul. În ședința publică de la termenul din 04 iunie 2010, curtea pus în discuția părților, din oficiu, excepția nulității acestui recurs în raport de dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., ca urmare a motivării lui peste termenul legal. Excepția este întemeiată și va fi admisă, potrivit celor ce se vor arăta în continuare. Art. 303 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, care este de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate, conform art. 301 C. proc. civ. În speță, recurentei-pârâte M.I. i s-a comunicat decizia atacată la data de 19 iunie 2009, așa cum rezultă din dovada de comunicare de la fila 114 din dosarul de apel. Prin raportare la această dată, aplicând modul de calcul pe zile libere, prevăzut de art. 101 alin. (1) C. proc. civ. pentru termenele procedurale pe zile, urmează a se reține că termenul de motivare a recursului s-a împlinit pentru această parte la data de 05 iulie 2009, într-o zi de duminică, astfel că, în conformitate cu prevederile art. 101 alin. (5) C. proc. civ., el s-a prelungit până la sfârșitul primei zile de lucru următoare, luni 06 iulie 2009. Recurenta-pârâtă M.I. a înregistrat la dosar motivele de recurs după această dată, respectiv la 08 ianuarie 2010, iar printre ele nu se regăsesc motive de ordine publică. Astfel, prin motivele de recurs depuse peste termen s-a contestat legalitatea hotărârii atacate sub aspectul soluțiilor de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare și de admitere, pe fond, a acestei acțiuni; în ceea ce privește soluția de casare cu trimitere spre rejudecarea cererilor de chemare în garanție, s-a susținut că aceasta echivalează cu disjungerea respectivelor cereri, măsură care nu a fost pusă de instanță în discuția părților, ceea ce le încalcă dreptul la apărare. Încălcarea dreptului la apărare prin nepunerea în discuția părților a „disjungerii cererilor de chemare în garanție” a fost invocată de recurenta-pârâtă M.I., la termenul de dezbateri din 04 iunie 2010, ca reprezentând motiv de ordine publică. Motivele vizând nelegalitatea soluțiilor date pe excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și pe fondul acțiunii în revendicare, nu sunt motive de ordine publică, deoarece nu aduc în discuție încălcarea unor norme care ocrotesc un interes general, obștesc, ci a unor norme care ocrotesc un interes particular, așa încât partea interesată le putea valorifica numai în termenul legal de motivare a căii de atac. Nici motivul vizând încălcarea dreptului la apărare nu are caracter de ordine publică, deoarece normele privind dreptul la apărare sunt edictate în vederea ocrotirii interesului particular al părților, astfel că încălcarea lor poate fi invocată în calea de atac de partea interesată, dar numai cu respectarea termenului de motivare a căii de atac. Reținând, așadar, că recurenta-pârâtă M.I. nu și-a motivat recursul în termenul legal, iar motivele depuse peste termen nu cuprind motive de ordine publică, Înalta Curte urmează să facă aplicarea la speță a dispozițiilor art. 306 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal și nu au fost invocate nici motive de ordine publică. Pe cale de consecință, în baza textului de lege susmenționat, se va constata nulitatea recursului declarat de pârâta M.I. II. Recursurile pârâților M.M., M.P., M.V. și V.N. sunt fondate numai în raport de criticile comune vizând nelegalitatea soluției pronunțate pe fondul acțiunii în revendicare îndreptată împotriva lor. Celelalte critici formulate în cadrul acestor recursuri nu pot fi primite, fie pentru că nu se încadrează în art. 304 C. proc. civ., fie pentru că nu sunt întemeiate. Astfel, criticile prin care recurenta-pârâtă V.N. contestă dovedirea dreptului de proprietate al autorului reclamantei asupra demisolului imobilului revendicat, a identității de imobil, a identității de persoană cu privire la titularul dreptului de proprietate asupra imobilului litigios și a exceptării de la naționalizare a autorului reclamantei din perspective profesiunii acestuia vizează chestiuni de fapt, sustrase controlului judiciar în recurs. Modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate și a stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., prin O.U.G. nr. 138/2000. Față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește, în realitate, recurenta, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată. De aceea, criticile formulate pe aspectul situației de fapt nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate. Tot astfel, criticile prin care recurentul-pârât M.M. contestă soluția instanței de apel de respingere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, pe motiv că s-a reținut greșit ca fiind dovedit în cauză dreptul de proprietate al autorului reclamantei asupra întregului imobil revendicat, exced dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., deoarece ridică o problemă de temeinicie, iar nu de legalitate a hotărârii atacate. Ca atare, nici aceste critici nu pot fi analizate în calea de atac a recursului. În recursurile tuturor pârâților se regăsesc critici privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare deduse judecății, ce nu pot fi, însă, primite. Contrar susținerilor recurenților, soluția instanței de apel de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare este corectă și va fi menținută pentru următoarele considerente, care înlocuiesc motivarea instanței de apel. În speță, instanța a fost învestită cu o acțiune în revendicare având ca obiect un imobil preluat de stat în mod abuziv în perioada comunistă, îndreptată împotriva chiriașilor-cumpărători, care au dobândit imobilul revendicat de la stat, în baza Legii nr. 112/1995, acțiune formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Este adevărat că pentru imobilele preluate de stat în mod abuziv – cu titlu sau fără titlu, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, există lege specială de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001 și că, potrivit principiului specialia generalibus derogant, legea specială derogă de la legea generală și se aplică prioritar, ceea ce nu înseamnă, însă, că Legea nr. 10/2001 ar înlătura calea acțiunii în revendicare îndreptată împotriva subdobânditorilor de la stat ai bunului revendicat. Aceasta deoarece, Legea nr. 10/2001 nu reglementează o procedură administrativă pentru restituirea în natură a bunurilor înstrăinate de stat anterior intrării sale în vigoare, ci numai pentru bunurile care erau deținute de stat la data intrării sale în vigoare - art. 21. Restituirea în natură în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001 este condiționată de deținerea imobilului solicitat, la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, de una din persoanele juridice prevăzute la alin. (1) și (2) din art. 21, or, în speță, la data intrării în vigoare a Legii 10/2001 și anume la 14 februarie 2001, imobilul revendicat de reclamantă nu mai era deținut de una dintre persoanele juridice prevăzute de lege, întrucât fusese anterior înstrăinat chiriașilor, pârâții persoane fizice din prezenta cauză, în baza Legii nr. 112/1995. Rezultă că, în cazul înstrăinării imobilului de către stat până la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, persoana îndreptățită are deschisă și după intrarea în vigoare a acestei legi calea acțiunii în revendicare la instanța judecătorească împotriva chiriașilor-cumpărători. Desigur că soluționarea unei asemenea acțiuni nu urmează regulile clasice ale comparării de titluri, consacrate de dreptul comun, ci regulile stabilite prin dispozițiile de drept substanțial ale legii speciale de reparație, întrucât în concursul dintre legea specială și legea generală are prioritate legea specială, conform principiului specialia generalibus derogant, după cum corect au susținut și recurenții. Recurenții-pârâți M.P., M.V. și V.N. au imputat instanței de apel și faptul că s-a pronunțat, în mod nelegal, asupra valabilității titlului statului, în condițiile în care reclamanta nu formulase un asemenea capăt de cerere. Critica este neîntemeiată, neputându-se reține depășirea limitelor legalei învestiri a instanței prin analizarea validității titlului statului în absența unui capăt de cerere distinct în acest sens, deoarece o asemenea analiză se impune, ca o chestiune prejudicială, într-o acțiune în revendicare având ca obiect un imobil preluat de stat în perioada comunistă. Acțiunea în revendicare fiind, prin definiție, acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, în cadrul ei se impune a se stabili, cu prioritate, dacă reclamantul este sau nu proprietar și cum, în speță, reclamanta a invocat prin cererea de chemare în judecată calitatea sa de proprietară a imobilului revendicat, decurgând din nevalabilitatea titlului de preluare al statului, instanța trebuia să analizeze acest aspect și să stabilească dacă titlul statului este sau nu valabil. În ceea ce privește critica recurentului M.M. privind nemotivarea hotărârii recurate prin raportare la motivele de apel formulate de reclamantă, nici aceasta nu este întemeiată. În cadrul apelului reclamantei s-a contestat soluția dată de prima instanță pe fondul cererii în revendicare îndreptată împotriva chiriașilor-cumpărători și aceasta este chestiunea analizată în considerentele deciziei recurate. Faptul dacă analiza realizată de instanța de apel pe acest aspect este sau nu corectă din perspectiva legii aplicabile raportului juridic dedus judecății este o chestiune ce ține de legalitatea hotărârii pronunțate, formând obiectul unui motiv de recurs separat. Astfel, în recursurile tuturor pârâților se regăsesc critici vizând nelegalitatea soluției pronunțate pe fondul acțiunii în revendicare îndreptate împotriva subdobânditorilor pe Legea nr. 112/1995. Aceste critici sunt întemeiate și în raport de ele recursurile pârâților vor fi admise, potrivit celor ce se vor arăta în continuare. Înlăturând aplicarea dispozițiilor de drept substanțial ale legii speciale, Legea nr. 10/2001, în soluționarea cererii în revendicare îndreptată împotriva chiriașilor-cumpărători pe Legea nr. 112/1995, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Astfel, pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada comunistă, cum este și cazul celui în litigiu, există o lege specială, respectiv Legea nr. 10/2001, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute (art. 18 lit. c)). Prin urmare, existând suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al Legii nr. 10/2001 și cel al dreptului comun în materia revendicării, dat de dispozițiile art. 480 C. civ., în speță se ridica problema concursului dintre legea specială și legea generală, iar aceasta trebuia rezolvată în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant. În același sens este și decizia în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, obligatorie pentru instanțe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căreia „concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.” Pe cale de consecință, în soluționarea acțiunii în revendicare formulată de reclamantă împotriva subdobânditorilor imobilului, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, erau aplicabile dispozițiile de drept substanțial ale acestei legi speciale. Potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, fostul proprietar nu poate redobândi în natură imobilele înstrăinate de către stat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Pentru a se înlătura de la aplicare dispozițiile legale menționate, este necesar ca fostul proprietar să introducă acțiunea în anularea actului de înstrăinare. În acest sens, art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stabilește că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință, iar alin. (5) al acestui articol prevede termenul în care se poate formula acțiunea în nulitate. Din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale enunțate, rezultă că acțiunea în revendicare a fostului proprietar poate fi admisă numai dacă se anulează contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Or, în speță, această condiție nu este îndeplinită. Deși după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, avea posibilitatea să atace în justiție contractele de vânzare-cumpărare ale pârâților, respectiv să solicite constatarea nulității acestora în termenul special de prescripție prevăzut legea specială, reclamanta nu a acționat în acest sens și nici nu a oferit o explicație a motivului pentru care a rămas în pasivitate față de posibilitatea pe care i-o oferea legea specială de reparație, aceea de a solicita anularea contractelor și, în cazul obținerii unei soluții favorabile, de a primi în natură imobilul. Prin urmare, însăși atitudinea de pasivitate a reclamantei a contribuit hotărâtor la crearea actualei situații. La data expirării termenului de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, și anume 14 august 2002, dreptul de proprietate dobândit de pârâți s-a consolidat, iar aceștia au dobândit, totodată, speranța legitimă conferită de legea în vigoare că, nefiindu-le anulate contractele de vânzare-cumpărare, sunt îndreptățiți să păstreze apartamentele care, conform art. 18 lit. c), nu mai puteau fi restituite în natură foștilor proprietari. În atare condiții, admiterea acțiunii în revendicare a fostului proprietar nu este posibilă. Aceasta fiind și situația în speță, urmează a se reține că prin admiterea apelului reclamantei și schimbarea soluției fondului, în sensul admiterii acțiunii în revendicare împotriva subdobânditorilor pe Legea nr. 112/1995, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor de drept substanțial ale legii speciale, aplicabile raportului juridic dedus judecății. Referitor la compatibilitatea dintre dispozițiile Legii nr. 10/2001 și dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului, trebuie reținut că, Convenția nu impune statelor contractante nici o obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat convenția. Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția. În virtutea marjei de apreciere de care dispunea, statul român a reglementat situația juridică a imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă, optând, în principal, pentru restituirea în natură a imobilelor către foștii proprietari și, în subsidiar, în măsura în care acestea au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 către terțe persoane, cu respectarea dispozițiilor acestei legi, pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, care urmează a fi stabilite la valoarea de piață a imobilului. În consecință, legislația internă respectă exigențele Convenției, astfel că nu existau motive pentru a se înlătura de la aplicare Legea nr. 10/2001, cum greșit a procedat curtea de apel. În cauză, soluția de admitere a acțiunii în revendicare a fostului proprietar împotriva chiriașilor-cumpărători pe Legea nr. 112/1995 nu se justifică nici din perspectiva dispozițiilor Convenției europene a drepturilor omului, cum, de asemenea, greșit a reținut instanța de apel. Garanțiile conferite de Convenție protejează atât pe reclamantă, cât și pe pârâți, deoarece și unii și ceilalți sunt titularii unui „bun” în sensul Convenției. Pentru reclamantă, acest „bun” îl reprezintă tocmai hotărârea pronunțată în prezentul litigiu în apel, prin care s-a constatat că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, ceea ce echivalează cu recunoașterea calității de proprietar a reclamantei. În egală măsură, și pârâții deț