ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3851/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3851/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând

asupra recursurilor civile de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a

civilă, la data de 15 august 2006, reclamanta A.O.A. a chemat în

judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General,

V.N., M.M., M.I., M.P. și M.V., solicitând ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se dispună:

pârâtului Municipiul București să-i restituie în natură

părțile din imobilul situat în București, sector 1, imobil

compus din teren în suprafață de 600 m.p. și construcția aflată

pe acesta, formată din parter, care nu au fost înstrăinate în temeiul

Legii nr. 112/1995;

pârâților persoane fizice să-i lase în deplină proprietate

și liniștită posesie părțile din imobilul

susmenționat, dobândite prin cumpărare în baza Legii nr. 112/1995.

Pârâții M.I.,

M.P. și M.V. au formulat cereri de chemare în garanție a Municipiului

București prin Primarul General și a M.F.P., solicitând ca, în cazul

admiterii acțiunii în revendicare împotriva lor, să se dispună

obligarea chemaților în garanție, în solidar, la plata prețului

actual, la valoarea de piață, pentru apartamentele din imobilul

litigios cumpărate de ei în baza Legii nr. 112/1995.

Prin

sentința nr. 1034 din 02 iunie 2008, Tribunalul București,

secția a V-a civilă, a admis, în parte, acțiunea

principală, în sensul că l-a obligat pe pârâtul Municipiul

București să restituie reclamantei suprafața de teren

neconstruită de 427,93 m.p., situată în București, sector 1

și a respins celelalte cereri ca neîntemeiate. Prin aceeași sentință

s-au respins cererile de chemare în garanție ca rămase fără

obiect și s-a dispus obligarea reclamantei la plata sumei de 1.000 lei

către pârâta V.N. și a sumei de 1.500 lei către pârâta M.I., cu

titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a reținut că, în ceea ce privește

solicitarea de obligare a pârâtului Municipiul București la restituirea

părții de imobil neînstrăinată, acțiunea reclamantei

vizează sancționarea refuzului unității

deținătoare de a-i răspunde la notificarea trimisă din 10

iulie 2001, ce echivalează cu refuzul restituirii imobilului, conform

Deciziei în interesul Legii nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție – Secțiile Unite.

În aceste

condiții, în temeiul deciziei în interesul legii menționate,

tribunalul a procedat la soluționarea pe fond a notificării, sens în

care, constatând că reclamanta a făcut dovada calității de

persoană îndreptățită la restituire, a apreciat că se

impune obligarea unității deținătoare, respectiv pârâtul

Municipiul București, la restituirea în natură a părții din

imobilul litigios care nu a făcut obiectul unor înstrăinări,

și anume suprafața de teren neconstruită, de 427,93 m.p.,

diferență între suprafața totală a terenului, de 609,70 m.p.,

stabilită de expert F.F.A., și suprafața construită, de

181,77 m.p., stabilită de expert O.C. prin răspunsul la

obiecțiuni.

În ceea ce

privește cererile în revendicarea părților de imobil

înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, opuse dobânditorilor acestora,

tribunalul a reținut că soluționarea acestora este supusă

regulilor de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001, lege specială

de reparație, care înlătură de la aplicare dispozițiile de

drept comun ale art. 480 C. civ., în virtutea regulii de drept potrivit

căreia norma specială derogă de la norma generală și

se aplică prioritar acesteia.

În raport de

prevederile legii speciale, care, în ipoteza imobilelor preluate abuziv de stat

și înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, permit fostului

proprietar să obțină restituirea în natură a bunului numai

dacă a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare (art. 18 lit. c)

coroborat cu art. 45), reținând, totodată, că ambele

părți au un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, tribunalul a apreciat că

pârâții, ale căror contracte de vânzare-cumpărare nu au fost

atacate de reclamantă pe calea acțiunii în nulitate, trebuie să

păstreze bunul în natură, urmând ca reclamanta să obțină

pentru acesta despăgubiri de la stat.

În sprijinul

acestei soluții, tribunalul a invocat și jurisprudența

Curții Europene, potrivit căreia Convenția nu impune statelor

contractante nicio obligație specifică de reparare a

nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi

ratificat Convenția, art. 1 din Protocolul nr. 1 neputând fi interpretat

ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în

care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate

înainte să ratifice Convenția. Adoptarea unor legi care să prevadă

restituirea bunurilor confiscate sau despăgubirea persoanelor victime ale

unor astfel de confiscări necesită o vastă analiză a

numeroase aspecte de ordin moral, juridic, politic și economic.

Considerând ca un lucru normal ca legiuitorul să dispună de o mare

marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică

și socială, Curtea Europeană a declarat că respectă

modul în care acesta concepe imperativele „utilității publice”, cu

excepția cazului în care aprecierea sa se dovedește complet

lipsită de o bază rezonabilă.

Împotriva

sentinței tribunalului au declarat apel chematul în garanție

Municipiul București prin Primarul General și reclamanta. Pârâtul M.M.

a formulat cerere de aderare la apel pentru recuperarea cheltuielilor de

judecată.

Prin Decizia nr.

245 din 31 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a respins, ca nefondate, excepțiile

inadmisibilității și lipsei calității procesuale

active, a respins, ca nefondate, apelul chematului în garanție și

cererea de aderare la apel a pârâtului M.M. și a admis apelul reclamantei,

iar în consecință: a casat în parte sentința apelată; a

admis în tot acțiunea; a obligat pe pârâți să lase reclamantei

în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București,

sector 1; a trimis cauza spre rejudecarea cererilor de chemare în garanție

la prima instanță.

În motivarea

soluției, curtea de apel a reținut, în esență,

următoarele:

Excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantei este nefondată,

deoarece reclamanta a justificat nu doar calitatea sa de succesoare a

proprietarului bunului revendicat, ci și existența dreptului de

proprietate în patrimoniul acestuia.

Astfel, în

cauză s-a făcut dovada existenței dreptului de proprietate în

patrimoniul autorilor reclamantei prin actul de vânzare-cumpărare din 14

decembrie 1935, prin care H.N. și G.N. au dobândit terenul în

suprafață de 600 m.p., situat în București.

Este

adevărat că s-a depus la dosar autorizație de construire doar

pentru suprapunere etajul II la corpul cu parter situat în București,

însă atâta vreme cât nu s-a făcut dovada că imobilul la care s-a

efectuat suprapunerea aparținea altei persoane, este aplicabilă

prezumția că acesta aparținea proprietarilor terenului.

Identitatea

între imobilul solicitat prin cererea de chemare în judecată și cel

deținut în proprietate de autorii reclamantei este dovedită atât în

raport de adresa din 22 aprilie 1959 emisă de Sfatul Popular al Raionului

I.V.S. - Comitetul Executiv (fila 66), din care rezultă că imobilul

naționalizat de la N.G., cât și prin aplicarea prezumției

prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001, potrivit căreia „în

absența unor probe contrare, existența și, după caz,

întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută

în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura

preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării

abuzive”.

Faptul că

în actul de preluare a imobilului s-a menționat adresa acestuia ca fiind A.C.

în loc de A.C. constituie o eroare materială, astfel cum rezultă din

adresele din 22 aprilie 1959 emisă de Sfatul Popular al Raionului

I.V.Stalin – Comitetul Executiv (fila 66) și din 07 ianuarie 2006

emisă de CGMB – AFI (fila 14 dosar de fond), întocmite pe baza unor

evidențe oficiale.

Excepția

inadmisibilității acțiunii revendicare întemeiată pe

dreptul comun este nefondată, întrucât nici un text de lege nu interzice

revendicarea între două persoane fizice prin compararea titlurilor

acestora.

Soluția

este în acord și cu Decizia în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite,

în care s-a statuat nu doar asupra rezolvării concursului dintre legea

specială și legea generală în favoarea legii speciale, conform

principiului specialia generalibus derogant, ci și asupra faptului că,

în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială,

respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a

drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate, prioritate care poate

fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe

dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt

drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Pe fondul

cererii în revendicare, curtea a apreciat că se impune a fi analizată

cu prioritate valabilitatea titlului statului, chiar dacă nu s-a formulat

un capăt de cerere distinct în acest sens, pentru că, în ipoteza în

care se reține ca fiind aplicabilă speței Legea nr. 10/2001,

chiar prevederile acestei legi reglementează consecințe diferite în

ceea ce privește măsurile reparatorii, după cum imobilul a fost

preluat cu titlu sau fără titlu valabil.

În

speță, imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără

titlu valabil, întrucât Decretul nr. 92/1950 contravenea art. 8 din

Constituția României în vigoare la acel moment, art. 480 C. civ. și art.

17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului la

care România era parte.

În această

situație, reclamanta beneficiază de un „bun” în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului.

Totuși,

potrivit legii speciale interne, chiar dacă proprietarului imobilului

preluat fără titlu valabil i se recunoaște această

calitate, el nu va mai putea obține restituirea în natură în

situația în care bunul a fost înstrăinat către un

cumpărător de bună-credință (art. 45 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, republicată), ceea ce echivalează cu o „ingerință”

în dreptul de proprietate.

Or, privarea de

proprietate a reclamantei, respectiv „ingerința” ce s-ar produce prin

respingerea acțiunii în revendicare, fără o despăgubire

justă, adecvată, trebuie să răspundă principiului

proporționalității, în caz contrar aducându-i-se atingere

dreptului său de proprietate, consacrat și ocrotit de legislația

europeană.

În ceea ce

privește măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea

nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, respectiv titluri de

participare la Fondul Proprietatea după cotarea acestuia la Bursă, instanța europeană a apreciat, în mod constant, că acest organism

colectiv de valori nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil

să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri. În plus, s-a

mai arătat că noua reglementare nu ia în considerare prejudiciul

suferit de către persoanele care au fost private de bunurile lor înainte

de intrarea în vigoare a legii, din cauza absenței îndelungate a

oricărei despăgubiri.

Prin urmare,

respingerea acțiunii în revendicare a reclamantei ar echivala cu o lipsire

de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate,

întrucât chiar în jurisprudența Curții Europene s-a reținut

că măsurile reparatorii prevăzute de legea internă sunt

încă iluzorii.

În acest

context, trebuie reținută împrejurarea că legislația

internă nu permite un remediu efectiv și eficient al

încălcării constatate, având în vedere procedura greoaie și de

durată pe care reclamanta ar trebui să o parcurgă pe temeiul

Titlului VII al Legii nr. 247/2005 și a O.U.G. nr. 81/2007.

Toate aceste

argumente, deduse din practica instanței europene în domeniul restituirii

imobilelor preluate abuziv determină concluzia că reclamanta este în

imposibilitatea de a-și recupera bunul, deși legea în vigoare la

momentul promovării prezentei acțiuni, precum și la momentul

declarării apelului (art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

republicată) îi recunoștea calitatea de proprietar. În lipsa unei

despăgubiri, singura soluție pentru a înlătura privarea de

proprietate la care reclamanta este supusă în mod continuu este

înlăturarea dispozițiilor legii interne, ca efect al prevederilor art.

20 alin. (2) din Constituție și aplicarea directă a

Convenției europene a drepturilor omului și a jurisprudenței

instanței europene.

În

consecință, având în vedere că în prezenta cauză reclamanta

se găsește într-o situație similară, deoarece are un „bun”

în sensul Convenției, există o ingerință în dreptul la

respectarea bunului său, manifestată prin vânzarea de către stat

a imobilului către chiriași, această ingerință a rupt

echilibrul just dintre protecția proprietății reclamantei

și cerințele interesului general, iar repararea acestui dezechilibru

nu se poate realiza prin mecanismele legilor speciale interne de

reparație, curtea de apel a apreciat că restituirea în natură a

imobilului către reclamantă se impune ca unică măsură

reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin

vânzarea imobilului către chiriași.

Aceștia

din urmă nu pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate

decurgând din contractele de vânzare-cumpărare neanulate, deoarece au la

dispoziție calea acțiunii în răspundere pentru evicțiune

pentru recuperarea prețului de piață a imobilului, cale, de

altfel, demarată în cauză prin formularea de către pârâții

M.I., M.P. și M.V. a cererilor de chemare în garanție a

vânzătorului Municipiului București și a M.E.F.

Prin urmare,

privarea de proprietate a acestora răspunde principiului proporționalității,

în raport de prevederile Legii nr. 1/2009, care deschid

chiriașului-cumpărător pe Legea nr. 112/1995 calea unei

acțiuni pentru obținerea unei reparații integrale a pierderii

bunului, prin restituirea prețului de piață al imobilului,

stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

În ceea ce

privește aplicarea în speță a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite, curtea

de apel a reținut că dispozitivul acestei decizii stabilește, în

caz de neconcordanță, prioritatea Convenției europene în raport

cu dispozițiile legii interne. Cât privește partea finală a

dispozitivului, care condiționează această prioritate prin aceea

de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice, curtea a considerat că prin intrarea în vigoare a

Legii nr. 1/2009 (ulterioară deciziei în interesul legii), riscul

încălcării dreptului de proprietate al cumpărătorului este

eliminat, în condițiile în care acesta are posibilitatea obținerii

valorii de piață a imobilului în cadrul unei proceduri judiciare de

drept comun.

Față

de considerentele expuse, s-a apreciat că se impune admiterea apelului

reclamantei și schimbarea în parte a sentinței, în sensul admiterii

și a cererilor în revendicare îndreptate împotriva

chiriașilor-cumpărători pe Legea nr. 112/1995.

Apelul

chematului în garanție Municipiul București a fost apreciat ca

nefondat, cu motivarea că reclamanta a formulat notificare în temeiul

Legii nr. 10/2001, iar absenta răspunsului persoanei juridice notificate

are valoarea unui refuz de restituire (în natură sau prin echivalent) a

imobilului, astfel încât acest refuz poate fi cenzurat de către

instanță, în condițiile legii speciale.

Instanța

sesizată cu acțiunea bazată pe refuzul persoanei juridice

notificate de a emite decizie/dispoziție asupra notificării este

competentă să examineze fondul cauzei, administrând probele necesare

și dispunând asupra restituirii în natură, sens în care a statuat

și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 20

din 19 martie 2007, în recurs în interesul legii.

Cererea de

aderare la apel formulată de pârâtul M.M. a fost apreciată și ea

ca nefondată în raport de soluția dată în apel acțiunii

principale, care nu îl mai îndreptățește pe titularul apelului

incident la recuperarea cheltuielilor de judecată de la reclamantă.

Decizia

curții de apel a fost atacată cu recurs de către pârâții M.I.,

M.M., M.P., M.V. și V.N., precum și de chematul în garanție M.F.P.

I. Prin

motivele de recurs înregistrate la Înalta Curte la data de 08 ianuarie 2010

(filele 60-63 dosar recurs), recurenta-pârâtă M.I. a invocat, în drept,

cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în

dezvoltarea căruia a contestat legalitatea soluțiilor de respingere a

excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare și

de admitere pe fond a acestei acțiuni împotriva sa; în ceea ce

privește soluția de casare cu trimitere spre rejudecarea cererilor de

chemare în garanție, recurenta a susținut că aceasta

echivalează cu disjungerea respectivelor cereri, măsură care nu

a fost pusă în discuția părților, ceea ce îi încalcă

dreptul la apărare.

II.

Recurentul-pârât M.M. a formulat următoarele motive de recurs:

7 C. proc. civ. – instanța a admis apelul fără a se sprijini pe

motivele de apel formulate, singurele care au fost puse în discuția

părților.

Deși

apelul reclamantei a vizat, în principal, prioritatea titlului acestei

părți în raport cu titlurile pârâților în operațiunea de

comparare de titluri specifică revendicării, motivarea instanței

de apel nu se referă la compararea titlurilor, ci la admisibilitatea

revendicării, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii.

9 C. proc. civ. – instanța de apel a considerat, în mod nelegal, că

reclamanta și-a dovedit calitatea procesuală activă.

Concluzia

instanței este greșită, față de

neclaritățile existente pe acest aspect în materialul probator al

cauzei.

Astfel,

imobilul revendicat se afla pe strada A.C., pe când actul de proprietate se

referă la un imobil de pe bd. A.M., iar actul de naționalizare face

referire la un imobil situat pe str. A.C.

Rezultă

că nu s-a dovedit identitatea imobilului revendicat cu cel din actele de

proprietate.

Prezumția

de proprietate prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001 nu putea fi

aplicată în favoarea reclamantei, deoarece acțiunea dedusă

judecății nu este supusă Legii nr. 10/2001, ci este o

acțiune în revendicare de drept comun, în cadrul căreia

prezumțiile, fie legale, fie judecătorești, nu au nici un fel de

relevanță, operând regula că dreptul de proprietate trebuie

dovedit de cel care îl invocă.

Așadar, în

cauză nu este făcută dovada că pe terenul cumpărat de

soții N. s-a ridicat prezenta construcție, respectiv imobil format

din demisol, parter și două etaje. Autorizația depusă la

dosar se referă exclusiv la supraetajarea unui corp de imobil cu parter

și etaj retras, însă nu există nici un act care să ateste

persoana care a construit acest corp de imobil.

9 C. proc. civ. – considerând admisibilă acțiunea în revendicare

dedusă judecății, instanța de apel a încălcat

dispozițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Decizia nr. 33

din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în recurs în interesul legii dă dezlegare obligatorie pentru

instanțe în problema de drept referitoare la admisibilitatea acțiunii

în revendicare, formulată după apariția Legii nr. 10/2001, cum

este cazul celei care face obiectul prezentului litigiu.

În acest sens,

în decizia menționată s-a reținut că persoanele care au

utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior,

acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via și

principiul securități raporturilor juridice, respectiv că în

cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială

și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din

urmă are prioritate, care poate fi dată în cadrul unei acțiuni

în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel

nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice.

9 C. proc. civ. – acțiunea în revendicare nu putea fi admisă cât timp

contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a

fost desființat.

Conform

practicii constante a Înaltei Curți, din moment ce titlul de proprietate

al subdobânditorului de la stat nu a fost desființat, iar subdobânditorul

a fost de bună-credință la întocmirea actului, acțiunea în

revendicare împotriva sa nu poate fi admisă.

Recurentul

susține că se află în această situație, deoarece

contractul său de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995

nu a fost desființat pe cale judecătorească și el a fost de

bună-credință, încheind contractul după expirarea

termenului prevăzut de art. 9 din Legea nr. 112/195, la un moment la care

nu exista nici o cerere de restituire din partea fostului proprietar.

Prin urmare,

titlul său de proprietate este perfect legal, inclusiv din punctul de

vedere al opozabilității față de terți, întrucât a

fost înscris în cartea funciară, spre deosebire de cel al reclamantei,

radiat din registrele de publicitate de la data naționalizării.

Așa fiind, el trebuia considerat preferabil titlului reclamantei, cu

consecința că acțiunea în revendicare îndreptă împotriva sa

trebuia respinsă, ca neîntemeiată.

Mai mult,

recurentul susține că și el deține un „bun” în sensul

Convenției, așa încât trebuie să se bucure de protecția

legislației internaționale.

Practica

recentă a Curții Europene a stabilit că nu se poate face un act

de dreptate prin comiterea altei nedreptăți, așa încât din

moment ce contractul său de vânzare-cumpărare a fost încheiat în

condițiile legii și nu a fost desființat, el nu poate fi privat

de proprietate în favoarea altei persoane, căreia i s-a făcut cândva

un act de nedreptate și care, potrivit Legii nr. 10/2001, are

posibilitatea unei juste și drepte despăgubiri.

În

situația admiterii acțiunii în revendicare, s-ar aduce atingere

dreptului său de proprietate, iar despăgubirile la care face referire

instanța de apel cu trimitere la dispozițiile Legii nr. 1/2009 nu-i

oferă o siguranță proporțională privării de

proprietate suferite, comportând riscuri ce țin de desfășurare

procedurii judiciare și chiar de posibilitatea concretă de încasare a

despăgubirilor.

III.

Recurenții-pârâți M.P. și M.V. au formulat următoarele

motive de recurs:

9 C. proc. civ. – instanța de apel a soluționat în mod nelegal

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare.

În

soluționarea acestei excepții, curtea de apel a nesocotit

dezlegările obligatorii din Decizia în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie

2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, încălcând

astfel prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Prin Decizia nr.

33/2008 s-a stabilit, tocmai cu privire la acțiunile în revendicare

întemeiate pe dreptul comun având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în

perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

modul de rezolvare a concursului dintre legea specială și legea

generală – în favoarea legii speciale, conform principiului specialia

generalibus derogant, precum și condițiile de acordare a

priorității Convenției europene a drepturilor omului în carul

unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun – să nu se

aducă atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice.

Raportat la

prevederile deciziei în interesul legii susmenționată, acțiunea

în revendicare a reclamantei, formulată pe calea dreptului comun după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este inadmisibilă, fiind

aplicabilă legea specială de reparație, care înlătură

dispozițiile de drept comun în materie.

Reclamanta a

formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, așa încât ea este

obligată să parcurgă întreaga procedură a acestei legi

pentru obținerea de măsuri reparatorii, neavând deschisă calea

acțiunii în revendicare de drept comun.

Admisibilitatea

acțiunii în revendicare nu putea fi reținută nici pin raportare

la prevederile Convenției europene a drepturilor omului, deoarece acestea

nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le

consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform

interesului general.

9 C. proc. civ. – în mod nelegal, instanța de apel s-a pronunțat

asupra valabilității titlului statului, în condițiile în care nu

fusese învestită de reclamantă cu un astfel de capăt de cerere.

Pe de altă

parte, urmare a constatării nevalabilității titlului statului,

instanța de apel a reținut ca aplicabile speței

dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu consecința

că persoana îndreptățită are deschisă calea

acțiunii de drept comun, pentru că legea specială nu prevede o

cale de urmat în această situație, așa cum prevede în art. 29 alin.

4 pentru imobilele preluate cu titlu valabil.

Acest

raționament este greșit, deoarece se întemeiază pe o

dispoziție legală abrogată la data soluționării

apelului – art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a fost abrogat prin art. 1

paragr. 1 pct. 2 din Legea nr. 1/2009 – și ignoră modificările

aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, prin care se precizează

expres calea de urmat și atunci când imobilul a fost înstrăinat în

baza Legii nr. 112/1995. Astfel, potrivit alin. (4) al art. 46 din Legea nr. 10,

introdus prin Legea nr. 1/2009, „Persoana îndreptățită are obligația

de a urma procedura prevăzută de prezenta lege, după intrarea

acesteia în vigoare. Prevederile acestei legi se aplică cu prioritate.”

9 C. proc. civ. – instanța de apel a înlăturat în mod nelegal

aplicarea la speță a dispozițiilor art. 45 alin. (2) și art.

7 alin. (1)

1

din Legea nr. 10/2001, pe motiv că acestea ar

conduce la o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantei.

Faptul că

dispozițiile legale enunțate nu permit persoanei

îndreptățite să obțină restituirea în natură a imobilului

care a fost înstrăinat unui cumpărător de

bună-credință nu echivalează cu o ingerință în

dreptul de proprietate al reclamantei, în condițiile în care reclamanta a

avut posibilitatea ca, în termen de un an de la apariția Legii nr. 10/2001,

să solicite nulitatea absolută a actului de vânzare-cumpărare

încheiat de foștii chiriași, dar nu a uzat de această

posibilitate.

În absența

unui atare demers, reclamanta nu mai poate obține, potrivit Legii nr. 10/2001,

decât despăgubiri la valoarea actuală de circulație a

imobilului, or, față de această modalitate de reparație,

reclamanta nu este expusă la nicio ingerință în dreptul de

proprietate.

9 C. proc. civ. – instanța de apel a făcut o aplicare

greșită a Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 atunci când a

apreciat că riscul încălcării dreptului de proprietate al

cumpărătorului este înlăturat după intrarea în vigoare a

Legii nr. 1/2009.

Decizia în

interesul Legii nr. 33/2008 stabilește prioritatea aplicării normelor

convenționale într-o acțiune în revendicare de drept comun numai

dacă astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice.

Cum, în

speță, pârâții sunt titularii unui drept de proprietate

preexistent, confirmat prin neatacarea lui pe calea acțiunii în nulitate,

acțiunea în revendicare împotriva lor nu putea fi admisă, pentru

că astfel s-ar aduce atingere dreptului lor de proprietate.

Calea

procedurii judiciare pentru obținerea de către

chiriașii-cumpărători a contravalorii de piață a

imobilului este reglementată de Legea nr. 1/2009 numai pentru cazul în

care contractele de vânzare-cumpărare au fost desființate prin

hotărâri judecătorești irevocabile, situație care nu se

regăsește în speță, așa încât instanța de apel a

apreciat, în mod nelegal, că după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009

este eliminat riscul încălcării dreptului de proprietate al

subdobânditorilor prin admiterea acțiunii în revendicare îndreptată

împotriva lor de persoana îndreptățită.

7 și 9 C. proc. civ. - instanța de apel nu a făcut o

analiză de comparare a titlurilor de proprietate ale părților

prin prisma dispozițiilor legii speciale aplicabile, sub acest aspect

hotărârea fiind nemotivată și dată cu încălcarea

legii.

În

operațiunea de comparare a titlurilor, instanța trebuia să

aibă în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Deciziei în

interesul Legii nr. 33/2008, pe temeiul cărora trebuia să dea

preferință titlului pârâților.

Aceasta

deoarece, titlul pârâților este un contract valabil, încheiat cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și cu

bună-credință, opozabil erga omnes prin înscrierea lui în cartea

funciară, spre deosebire de cel al reclamantei, neînscris în cartea

funciară și care, conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001, îi

dă vocație exclusivă la obținerea de despăgubiri la

valoarea de circulație a imobilului.

9 C. proc. civ. - instanța de apel a soluționat în mod nelegal

cererea de chemare în garanție.

Soluția de

casare a sentinței primei instanțe cu trimiterea cauzei spre

rejudecare pe aspectul cererilor de chemare în garanție echivalează

cu o disjungere a cererilor de chemare în garanție, or acest aspect nu a

fost supus dezbaterii părților, ceea ce le încalcă dreptul la un

proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția europeană a

drepturilor omului.

IV.

Recurenta-pârâtă V.N. a invocat global motivele de modificare

prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Fără

a dezvolta separat aceste motive, recurenta a formulat următoarele

critici:

1.

Instanța de apel a reținut greșit că, în speță,

s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului reclamantei asupra

demisolului imobilului litigios.

Nici la fond

și nici în apel nu a fost depusă nicio autorizație de construire

privind apartamentul de la demisolul imobilului, așa încât dreptul de

proprietate al reclamantei asupra acestei părți de imobil nu putea fi

reținut ca dovedit doar pe baza unei prezumții simple.

2.

Instanța de apel a reținut greșit identitatea între imobilul

revendicat și cel din actul de proprietate al autorului reclamantei,

precum și identitatea între autorul reclamantei, G.N., și titularul

dreptului de proprietate, G.N., stabilind, de asemenea, greșit profesia

autorului reclamantei ca fiind una care îl excepta de la naționalizare.

În acest sens,

recurenta a făcut trimitere la probele administrate în cauză,

susținând, în esență, că acestea au fost interpretate

eronat de către instanța de apel și că, în realitate, ele

nu confirmă situația de fapt stabilită de această

instanță.

nelegal instanța de apel a analizat valabilitatea titlului statului, cât

timp reclamanta nu formulase un asemenea capăt de cerere.

acțiunii în revendicare împotriva sa este greșită, în

condițiile în care titlul său de proprietate nu a fost anulat.

Potrivit art. 46

alin. (2) și (5) din Legea nr. 10/2001, reclamanta trebuia să

formuleze acțiune în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate în baza Legii nr. 112/1995 cu privire imobilul preluat de stat

fără titlu valabil, în termenul special de prescripție.

Reclamanta nu a

formulat o asemenea acțiune, așa încât actul de înstrăinare pe

Legea nr. 112/1995 este perfect valabil, fiind consolidată

transmiterea dreptului de

proprietate în patrimoniul subdobânditorului,

iar acest drept nu poate fi

anihilat în cadrul revendicării prin comparare de titluri.

Recurenta

susține că întrucât titlul său de proprietate nu a fost

desființat, ea are un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția europeană a drepturilor omului, așa încât trebuie

să beneficieze de protecția acestui document european.

Prin urmare,

acțiunea în revendicare a reclamantei trebuie respinsă, pentru

că altfel s-ar rupe justul echilibru ce trebuie păstrat între

protecția proprietății și cerințele interesului

general.

V.

Recurentul-chemat în garanție M.F.P. a invocat motivul prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că hotărârea instanței

de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită

a legii pe aspectul soluțiilor date cererilor de chemare în garanție

și excepției inadmisibilității acțiunii în

revendicare.

Astfel,

recurentul a arătat că el nu poate fi chemat să

răspundă pentru evicțiune, această răspundere

revenind, conform art. 1337 C. civ., vânzătorului din contractul de

vânzare-cumpărare încheiat pe Legea nr. 112/1995.

Pe de altă

parte, nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt

de natură să justifice calitatea procesuală pasivă în

cauză a M.F.P., cât timp obligația de garanție pentru

evicțiune presupune angajarea răspunderii vânzătorului, în

speță Primăria Municipiului București.

Excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare a fost respinsă

de instanța de apel în mod greșit, deoarece calea acțiunii în

revendicare de drept comun nu mai este deschisă după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, lege specială de reparație care

instituie o procedură obligatorie pentru restituirea imobilelor preluate

abuziv în perioada comunistă. Ca lege specială, Legea nr. 10/2001

înlătură aplicarea dispozițiilor de drept comun, potrivit

principiului specialia generalibus derogant.

Examinând

recursurile exercitate în cauză, în ordinea pe care desfășurarea

judecății o impune, Înalta Curte reține următoarele:

I. Recursul

pârâtei M.I. este nul.

În

ședința publică de la termenul din 04 iunie 2010, curtea pus în

discuția părților, din oficiu, excepția nulității

acestui recurs în raport de dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ.,

ca urmare a motivării lui peste termenul legal.

Excepția

este întemeiată și va fi admisă, potrivit celor ce se vor

arăta în continuare.

Art. 303 alin. (1)

C. proc. civ. prevede că recursul se va motiva prin însăși

cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, care este de 15 zile

de la comunicarea hotărârii atacate, conform art. 301 C. proc. civ.

În speță,

recurentei-pârâte M.I. i s-a comunicat decizia atacată la data de 19 iunie

2009, așa cum rezultă din dovada de comunicare de la fila 114 din

dosarul de apel.

Prin raportare

la această dată, aplicând modul de calcul pe zile libere,

prevăzut de art. 101 alin. (1) C. proc. civ. pentru termenele procedurale

pe zile, urmează a se reține că termenul de motivare a

recursului s-a împlinit pentru această parte la data de 05 iulie 2009,

într-o zi de duminică, astfel că, în conformitate cu prevederile art.

101 alin. (5) C. proc. civ., el s-a prelungit până la sfârșitul

primei zile de lucru următoare, luni 06 iulie 2009.

Recurenta-pârâtă

M.I. a înregistrat la dosar motivele de recurs după această

dată, respectiv la 08 ianuarie 2010, iar printre ele nu se regăsesc

motive de ordine publică.

Astfel, prin

motivele de recurs depuse peste termen s-a contestat legalitatea hotărârii

atacate sub aspectul soluțiilor de respingere a excepției

inadmisibilității acțiunii în revendicare și de admitere,

pe fond, a acestei acțiuni; în ceea ce privește soluția de

casare cu trimitere spre rejudecarea cererilor de chemare în garanție, s-a

susținut că aceasta echivalează cu disjungerea respectivelor

cereri, măsură care nu a fost pusă de instanță în

discuția părților, ceea ce le încalcă dreptul la

apărare.

Încălcarea

dreptului la apărare prin nepunerea în discuția părților a

„disjungerii cererilor de chemare în garanție” a fost invocată de

recurenta-pârâtă M.I., la termenul de dezbateri din 04 iunie 2010, ca

reprezentând motiv de ordine publică.

Motivele vizând

nelegalitatea soluțiilor date pe excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare și pe fondul acțiunii în revendicare, nu

sunt motive de ordine publică, deoarece nu aduc în discuție

încălcarea unor norme care ocrotesc un interes general, obștesc, ci a

unor norme care ocrotesc un interes particular, așa încât partea

interesată le putea valorifica numai în termenul legal de motivare a

căii de atac.

Nici motivul

vizând încălcarea dreptului la apărare nu are caracter de ordine

publică, deoarece normele privind dreptul la apărare sunt edictate în

vederea ocrotirii interesului particular al părților, astfel că

încălcarea lor poate fi invocată în calea de atac de partea

interesată, dar numai cu respectarea termenului de motivare a căii de

atac.

Reținând,

așadar, că recurenta-pârâtă M.I. nu și-a motivat recursul

în termenul legal, iar motivele depuse peste termen nu cuprind motive de ordine

publică, Înalta Curte urmează să facă aplicarea la

speță a dispozițiilor art. 306 alin. (1) C. proc. civ., potrivit

cărora recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal

și nu au fost invocate nici motive de ordine publică.

Pe cale de

consecință, în baza textului de lege susmenționat, se va

constata nulitatea recursului declarat de pârâta M.I.

II. Recursurile

pârâților M.M., M.P., M.V. și V.N. sunt fondate numai în raport de

criticile comune vizând nelegalitatea soluției pronunțate pe fondul

acțiunii în revendicare îndreptată împotriva lor.

Celelalte

critici formulate în cadrul acestor recursuri nu pot fi primite, fie pentru

că nu se încadrează în art. 304 C. proc. civ., fie pentru că nu

sunt întemeiate.

Astfel,

criticile prin care recurenta-pârâtă V.N. contestă dovedirea

dreptului de proprietate al autorului reclamantei asupra demisolului imobilului

revendicat, a identității de imobil, a identității de

persoană cu privire la titularul dreptului de proprietate asupra

imobilului litigios și a exceptării de la naționalizare a

autorului reclamantei din perspective profesiunii acestuia vizează

chestiuni de fapt, sustrase controlului judiciar în recurs.

Modul în care

instanța de apel a interpretat probele administrate și a stabilit pe

baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de

recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., prin O.U.G. nr. 138/2000.

Față

de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea

unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de

netemeinicie, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura

situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și

de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește, în

realitate, recurenta, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin

raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

De aceea,

criticile formulate pe aspectul situației de fapt nu pot face obiect de

analiză în calea de atac a recursului, ridicând o problemă

legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate.

Tot astfel, criticile

prin care recurentul-pârât M.M. contestă soluția instanței de

apel de respingere a excepției lipsei calității procesuale

active a reclamantei, pe motiv că s-a reținut greșit ca fiind

dovedit în cauză dreptul de proprietate al autorului reclamantei asupra

întregului imobil revendicat, exced dispozițiilor art. 304 C. proc. civ.,

deoarece ridică o problemă de temeinicie, iar nu de legalitate a

hotărârii atacate.

Ca atare, nici

aceste critici nu pot fi analizate în calea de atac a recursului.

În recursurile

tuturor pârâților se regăsesc critici privind inadmisibilitatea

acțiunii în revendicare deduse judecății, ce nu pot fi,

însă, primite.

Contrar

susținerilor recurenților, soluția instanței de apel de

respingere a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare

este corectă și va fi menținută pentru următoarele

considerente, care înlocuiesc motivarea instanței de apel.

În

speță, instanța a fost învestită cu o acțiune în

revendicare având ca obiect un imobil preluat de stat în mod abuziv în perioada

comunistă, îndreptată împotriva

chiriașilor-cumpărători, care au dobândit imobilul revendicat de

la stat, în baza Legii nr. 112/1995, acțiune formulată după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Este

adevărat că pentru imobilele preluate de stat în mod abuziv – cu

titlu sau fără titlu, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

există lege specială de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001

și că, potrivit principiului specialia generalibus derogant, legea

specială derogă de la legea generală și se aplică

prioritar, ceea ce nu înseamnă, însă, că Legea nr. 10/2001 ar

înlătura calea acțiunii în revendicare îndreptată împotriva

subdobânditorilor de la stat ai bunului revendicat. Aceasta deoarece, Legea nr.

10/2001 nu reglementează o procedură administrativă pentru

restituirea în natură a bunurilor înstrăinate de stat anterior

intrării sale în vigoare, ci numai pentru bunurile care erau deținute

de stat la data intrării sale în vigoare - art. 21.

Restituirea în

natură în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001 este

condiționată de deținerea imobilului solicitat, la data

intrării în vigoare a Legii 10/2001, de una din persoanele juridice

prevăzute la alin. (1) și (2) din art. 21, or, în speță, la

data intrării în vigoare a Legii 10/2001 și anume la 14 februarie 2001,

imobilul revendicat de reclamantă nu mai era deținut de una dintre

persoanele juridice prevăzute de lege, întrucât fusese anterior

înstrăinat chiriașilor, pârâții persoane fizice din prezenta

cauză, în baza Legii nr. 112/1995.

Rezultă

că, în cazul înstrăinării imobilului de către stat

până la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, persoana

îndreptățită are deschisă și după intrarea în

vigoare a acestei legi calea acțiunii în revendicare la instanța

judecătorească împotriva chiriașilor-cumpărători.

Desigur că

soluționarea unei asemenea acțiuni nu urmează regulile clasice

ale comparării de titluri, consacrate de dreptul comun, ci regulile

stabilite prin dispozițiile de drept substanțial ale legii speciale

de reparație, întrucât în concursul dintre legea specială și

legea generală are prioritate legea specială, conform principiului

specialia generalibus derogant, după cum corect au susținut și

recurenții.

Recurenții-pârâți

M.P., M.V. și V.N. au imputat instanței de apel și faptul

că s-a pronunțat, în mod nelegal, asupra valabilității

titlului statului, în condițiile în care reclamanta nu formulase un

asemenea capăt de cerere.

Critica este

neîntemeiată, neputându-se reține depășirea limitelor

legalei învestiri a instanței prin analizarea validității

titlului statului în absența unui capăt de cerere distinct în acest

sens, deoarece o asemenea analiză se impune, ca o chestiune

prejudicială, într-o acțiune în revendicare având ca obiect un imobil

preluat de stat în perioada comunistă. Acțiunea în revendicare fiind,

prin definiție, acțiunea proprietarului neposesor împotriva

posesorului neproprietar, în cadrul ei se impune a se stabili, cu prioritate,

dacă reclamantul este sau nu proprietar și cum, în speță,

reclamanta a invocat prin cererea de chemare în judecată calitatea sa de

proprietară a imobilului revendicat, decurgând din nevalabilitatea

titlului de preluare al statului, instanța trebuia să analizeze acest

aspect și să stabilească dacă titlul statului este sau nu

valabil.

În ceea ce

privește critica recurentului M.M. privind nemotivarea hotărârii

recurate prin raportare la motivele de apel formulate de reclamantă, nici

aceasta nu este întemeiată.

În cadrul

apelului reclamantei s-a contestat soluția dată de prima

instanță pe fondul cererii în revendicare îndreptată împotriva

chiriașilor-cumpărători și aceasta este chestiunea

analizată în considerentele deciziei recurate.

Faptul

dacă analiza realizată de instanța de apel pe acest aspect este

sau nu corectă din perspectiva legii aplicabile raportului juridic dedus

judecății este o chestiune ce ține de legalitatea hotărârii

pronunțate, formând obiectul unui motiv de recurs separat.

Astfel, în

recursurile tuturor pârâților se regăsesc critici vizând

nelegalitatea soluției pronunțate pe fondul acțiunii în revendicare

îndreptate împotriva subdobânditorilor pe Legea nr. 112/1995.

Aceste critici

sunt întemeiate și în raport de ele recursurile pârâților vor fi

admise, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Înlăturând

aplicarea dispozițiilor de drept substanțial ale legii speciale,

Legea nr. 10/2001, în soluționarea cererii în revendicare îndreptată

împotriva chiriașilor-cumpărători pe Legea nr. 112/1995,

instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea

și aplicarea greșită a legii.

Astfel, pentru

imobilele preluate abuziv de stat în perioada comunistă, cum este și

cazul celui în litigiu, există o lege specială, respectiv Legea nr. 10/2001,

care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură

persoanelor îndreptățite.

Legea

specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu

valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2),

precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la

măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să

păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute (art. 18

lit. c)).

Prin urmare,

existând suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al Legii nr.

10/2001 și cel al dreptului comun în materia revendicării, dat de

dispozițiile art. 480 C. civ., în speță se ridica problema

concursului dintre legea specială și legea generală, iar aceasta

trebuia rezolvată în favoarea legii speciale, conform principiului specialia

generalibus derogant.

În același

sens este și decizia în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție -

Secțiile Unite, obligatorie pentru instanțe, conform art. 329 alin. (3)

C. proc. civ., potrivit căreia „concursul dintre legea specială

și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este

prevăzut expres în legea specială.”

Pe cale de

consecință, în soluționarea acțiunii în revendicare

formulată de reclamantă împotriva subdobânditorilor imobilului,

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, erau aplicabile

dispozițiile de drept substanțial ale acestei legi speciale.

Potrivit art. 18

lit. c) din Legea nr. 10/2001, fostul proprietar nu poate redobândi în

natură imobilele înstrăinate de către stat cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Pentru a se înlătura de la aplicare

dispozițiile legale menționate, este necesar ca fostul proprietar

să introducă acțiunea în anularea actului de înstrăinare.

În acest sens, art.

45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stabilește că actele juridice de

înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de

privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil,

sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a

fost încheiat cu bună-credință, iar alin. (5) al acestui articol

prevede termenul în care se poate formula acțiunea în nulitate.

Din

interpretarea sistematică a dispozițiilor legale enunțate,

rezultă că acțiunea în revendicare a fostului proprietar poate

fi admisă numai dacă se anulează contractul de

vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Or, în

speță, această condiție nu este îndeplinită.

Deși

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, avea posibilitatea să

atace în justiție contractele de vânzare-cumpărare ale

pârâților, respectiv să solicite constatarea nulității

acestora în termenul special de prescripție prevăzut legea

specială, reclamanta nu a acționat în acest sens și nici nu a

oferit o explicație a motivului pentru care a rămas în pasivitate față

de posibilitatea pe care i-o oferea legea specială de reparație,

aceea de a solicita anularea contractelor și, în cazul obținerii unei

soluții favorabile, de a primi în natură imobilul.

Prin urmare,

însăși atitudinea de pasivitate a reclamantei a contribuit

hotărâtor la crearea actualei situații.

La data

expirării termenului de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001, și anume 14 august 2002, dreptul de proprietate

dobândit de pârâți s-a consolidat, iar aceștia au dobândit,

totodată, speranța legitimă conferită de legea în vigoare

că, nefiindu-le anulate contractele de vânzare-cumpărare, sunt

îndreptățiți să păstreze apartamentele care, conform art.

18 lit. c), nu mai puteau fi restituite în natură foștilor

proprietari.

În atare

condiții, admiterea acțiunii în revendicare a fostului proprietar nu

este posibilă.

Aceasta fiind

și situația în speță, urmează a se reține că

prin admiterea apelului reclamantei și schimbarea soluției fondului,

în sensul admiterii acțiunii în revendicare împotriva subdobânditorilor pe

Legea nr. 112/1995, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu

încălcarea dispozițiilor de drept substanțial ale legii

speciale, aplicabile raportului juridic dedus judecății.

Referitor la

compatibilitatea dintre dispozițiile Legii nr. 10/2001 și dispozițiile

Convenției europene a drepturilor omului, trebuie reținut că,

Convenția nu impune statelor contractante nici o obligație

specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate

înainte ca ele să fi ratificat convenția. Art. 1 din Protocolul nr. 1

nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a

alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au

fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

În virtutea

marjei de apreciere de care dispunea, statul român a reglementat situația

juridică a imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă, optând,

în principal, pentru restituirea în natură a imobilelor către

foștii proprietari și, în subsidiar, în măsura în care acestea

au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 către terțe

persoane, cu respectarea dispozițiilor acestei legi, pentru acordarea de

măsuri reparatorii prin echivalent, care urmează a fi stabilite la

valoarea de piață a imobilului.

În

consecință, legislația internă respectă

exigențele Convenției, astfel că nu existau motive pentru a se

înlătura de la aplicare Legea nr. 10/2001, cum greșit a procedat

curtea de apel.

În cauză,

soluția de admitere a acțiunii în revendicare a fostului proprietar

împotriva chiriașilor-cumpărători pe Legea nr. 112/1995 nu se

justifică nici din perspectiva dispozițiilor Convenției europene

a drepturilor omului, cum, de asemenea, greșit a reținut

instanța de apel.

Garanțiile

conferite de Convenție protejează atât pe reclamantă, cât

și pe pârâți, deoarece și unii și ceilalți sunt titularii

unui „bun” în sensul Convenției.

Pentru

reclamantă, acest „bun” îl reprezintă tocmai hotărârea

pronunțată în prezentul litigiu în apel, prin care s-a constatat

că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, ceea ce

echivalează cu recunoașterea calității de proprietar a

reclamantei.

În egală

măsură, și pârâții deț