ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7441/2009

Deliberând asupra recursului

de față,din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția

a V – a civilă, la 19 decembrie 2007, reclamanții C.A. și I.T. au chemat în

judecată pe pârâții Municipiul București prin Primar general și Primăria

Municipiului București, solicitând restituirea în natură a suprafeței de 88

m.p., teren liber aflat în vecinătatea blocului situat în București, sector 5

și despăgubiri în echivalent pentru diferența de teren aflată sub blocul P 3,

imposibil de restituit și construcția demolată, situate în București, sector 5,

iar în subsidiar acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru terenul în

suprafață de 264 m.p. și construcția în suprafață de 165 m.p., precum și

obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul București, secția

a V – a civilă, prin sentința civilă nr. 529 din 17 martie 2008, a constatat

calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților în conformitate cu

dispozițiile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul construcție și teren situat în

București, sector 5, respectiv teren în suprafață de 244 m.p. (suprafață

construită de 168,81 m.p.).

Totodată, a stabilit dreptul

reclamanților la despăgubiri pentru construcția demolată și pentru teren în

condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu modificări și completări

ulterioare.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut că, față de faptul că reclamanții nu au

primit răspuns la notificarea formulată la 10 ianuarie 2002, deși pârâtul a

fost obligat în acest sens prin sentința civilă nr. 324 din 6 februarie 2007,

pronunțată la Tribunalul București, secția a III-a civilă, și de decizia în

interesul Legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, instanța de judecată este competentă să soluționeze în fond nu numai

contestația formulată împotriva deciziei de respingere a cererilor prin care

s-a solicitat restituirea în natură a imobilului preluat abuziv, ci și acțiunea

persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare

de a răspunde la notificare.

Instanța de fond a mai

reținut că reclamanții și-au dovedit calitatea de persoane îndreptățite conform

art. 3 alin. (1) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu actele depuse la

dosar, respectiv certificatul de calitate de moștenitor nr. 3 din 27 ianuarie

2006, de pe urma defunctei C.C., decedată la 16 aprilie 2005, precum și faptul

că imobilul proprietatea acesteia, ce face obiectul notificării, a fost

expropriat și demolat în baza Decretului nr. 230/1986.

Potrivit adreselor din 15

februarie 2006 și din 20 ianuarie 2006, emise de Primarul Municipiului

București – D.E.I., imobilul în litigiu a făcut obiectul Decretului nr. 230 din

28 iunie 1986, în anexa 1 a decretului la poziția nr. 64/102 fiind înscrisă C.C.

cu 244 m.p. teren și 168,81 m.p. suprafață desfășurată construcții, chiar dacă

determinarea grafică a suprafeței fostului imobil este de cca. 264 m.p.,

aceasta fiind o determinare faptică.

Având în vedere dispozițiile

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, potrivit cu care, în absența

unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de

proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate

prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, s-a apreciat că suprafața

imobilului solicitat a fi restituit în natură și prin echivalent este de 244

m.p. teren, din care 168,81 suprafața construcțiilor, în prezent demolate.

Susținerile reclamanților,

în sensul că ar fi îndreptățiți la restituirea unei suprafețe de 264 m.p., au

fost înlăturate motivat de faptul că s-a solicitat imobilul ce a făcut obiectul

actului de expropriere, iar, potrivit acestuia, suprafața expropriată a fost de

244 m.p.

Motivat de faptul că

imobilul este afectat în totalitate de elemente de sistematizare, trotuar de

protecție, alee acces și spațiu verde aferent blocului și trotuar, instanța a

constatat că reclamanții au dreptul la despăgubiri în condițiile Titlului VII

din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel pârâtul Municipiul București – prin Primarul General, criticând-o

pentru greșita aplicare a legii întrucât, potrivit dispozițiilor art. 22 din

Legea nr. 10/2001, instanța de judecată nu se putea subroga într-un drept pe

care legiuitorul l-a stabilit în sarcina unității deținătoare și nu putea

soluționa fondul notificării, atâta timp cât procedura administrativă nu a fost

finalizată.

S-a susținut că termenul de

60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este un termen

de recomandare, care poate avea două date de referință, fie data depunerii

notificării, fie data depunerii actelor doveditoare, conform art. 25 din Legea nr.

10/2001 republicată și pct. 25.1 din H.G. nr. 250/2007.

În termen legal, reclamanții

au formulat cerere de aderare la apel, solicitând să se constate că sunt

îndreptățiți la despăgubiri pentru suprafața de 264 m.p. și nu de 244 m.p., cum

a reținut instanța de fond.

În motivarea cererii de

aderare la apel, reclamanții au arătat că instanța a aplicat greșit art. 24 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, dispoziții ce sunt incidente doar în situația

absenței altor probe.

Curtea de Apel București, secția

a III – a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia civilă nr.

12/A din 7 octombrie 2009, a respins ca nefondat apelul pârâtului Municipiul

București prin Primarul General și a admis cererea de aderare la apel formulată

de reclamanți.

S-a schimbat în parte

sentința în sensul că s-a constatat calitatea de persoane îndreptățite a

reclamanților, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 pentru

imobilul situat în București, sector 5, compus din teren în suprafață de 264

m.p. și construcție.

S-au menținut restul

dispozițiilor sentinței.

Prin considerentele deciziei

menționate, curtea de apel a reținut, în esență, că problema refuzului unității

notificate de a răspunde cererii adresate de persoana îndreptățită în termenul

de 60 de zile prevăzut de lege a fost dezlegată de Secțiile Unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție prin Decizia XX, publicată în M. Of. nr. 764 din

12 noiembrie 2007, potrivit dispozițiilor art. 329 al. 3 teza II C. proc. civ.,

aceasta fiind obligatorie pentru instanțe, astfel că, în mod corect, prima

instanță a soluționat în fond notificarea.

În ceea ce privește cererea

de aderare la apel, s-a constatat că dispozițiile art. 24 al. 1 din Legea nr. 10/2001

instituie în favoarea foștilor proprietari o prezumție legală de proprietate,

ce are însă aplicabilitate numai în măsura în care petenții nu mai dețin acte

de proprietate.

S-a reținut că, în speță,

contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 29.528 din 16 septembrie

1936 și adeverința nr. A/91293/923 din 24 februarie 2006 eliberată de Primăria

Sectorului 5 București, fac dovada că autoarea reclamanților a avut în

proprietate suprafața de 264 m.p. situată în București, sector 5, cererea de

aderare la apel a reclamanților fiind astfel întemeiată.

Împotriva deciziei

menționate a declarat recurs în termenul legal Municipiul București prin

Primarul General, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., întrucât, având în vedere dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001,

instanța de judecată nu se putea substitui într-un drept stabilit de către

legiuitor în sarcina unității deținătoare, neputând soluționa fondul

notificării, atâta timp cât procedura administrativă nu a fost finalizată prin

emiterea unei dispoziții motivate, potrivit prevederilor art. 26 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001.

S-a susținut că, deși au

fost invocate dispozițiile Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în speță nu există un refuz nejustificat, ci doar o procedură

administrativă de soluționare a notificării, neepuizată până în prezent.

Examinând criticile

formulate de pârâtul recurent, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele

ce succed:

Legea nr. 10/2001 a omis, cu

toate modificările și completările sale ulterioare, să reglementeze situația în

care persoana juridică notificată nu răspunde sau refuză să răspundă cererii

adresate de persoana îndreptățită în termenul legal de 60 de zile.

Această problemă a fost

dezlegată însă de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin Decizia

nr. XX/2007, publicată în M. Of. nr. 764 din 12 noiembrie 2007, prin care s-a

statuat, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că

instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația

formulată împotriva deciziei sau dispoziției de respingere a cererilor prin

care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și

acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Potrivit dispozițiilor art. 329

alin. (3) teza II C. proc. civ., dezlegările date problemelor de drept judecate

prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțele de

judecată.

Mai mult, respingerea acțiunii

ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni și principiului

soluționării cauzei într-un termen rezonabil, principiu consacrat prin art. 6

parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale, la care România este parte.

Se va reține, totodată, că

reclamanții au mai formulat o acțiune, soluționată prin sentința civilă nr. 324

din 26 februarie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a III – a

civilă, (fila 27 dosar fond), definitivă și irevocabilă, prin care recurentul

din prezenta cauză a fost obligat să emită răspuns la notificare, această

hotărâre nefiind pusă în executare din culpa Municipiului București prin

Primarul General.

Susținerea formulată prin

motivele de recurs, potrivit căreia notificarea reclamanților nu a putut fi

analizată întrucât aceștia nu au depus în dosarul administrativ o precizare în

sensul că nu dețin alte probe, este neîntemeiată și nu poate justifica refuzul

soluționării notificării.

Astfel reclamanții intimați

au depus la dosarul Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 din cadrul

Primăriei Municipiului București actele solicitate de aceasta prin adresa din 7

martie 2006, odată cu petiția nr. 16589/2006 înregistrată la Primăria

Municipiului București (fila 8 – dosar fond).

Ca atare, critica potrivit

căreia nu ar exista un refuz nejustificat de a se răspunde la notificare este

neîntemeiată.

În consecință, Curtea va

constata că în mod corect prima instanță a soluționat în fond solicitarea

formulată de reclamanți prin acțiune, fiind dovedit refuzul nejustificat al

pârâtului de a răspunde la notificare prin decizie sau dispoziție motivată

emisă în temeiul Legii nr. 10/2001.

Pentru aceste considerente,

urmează să se constate că nu sunt întrunite dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să se respingă recursul

pârâtului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Municipiul București, Primarul General împotriva Deciziei

nr. 12/A din 7 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III – a civilă,

pentru cauze cu minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi

10 iulie 2009

.