ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7441/2009

Deliberând asupra recursului de față,din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a V – a civilă, la 19 decembrie 2007, reclamanții C.A. și I.T. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primar general și Primăria Municipiului București, solicitând restituirea în natură a suprafeței de 88 m.p., teren liber aflat în vecinătatea blocului situat în București, sector 5 și despăgubiri în echivalent pentru diferența de teren aflată sub blocul P 3, imposibil de restituit și construcția demolată, situate în București, sector 5, iar în subsidiar acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru terenul în suprafață de 264 m.p.

și construcția în suprafață de 165 m.p., precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Tribunalul București, secția a V – a civilă, prin sentința civilă nr. 529 din 17 martie 2008, a constatat calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul construcție și teren situat în București, sector 5, respectiv teren în suprafață de 244 m.p. (suprafață construită de 168,81 m.p.). Totodată, a stabilit dreptul reclamanților la despăgubiri pentru construcția demolată și pentru teren în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu modificări și completări ulterioare.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, față de faptul că reclamanții nu au primit răspuns la notificarea formulată la 10 ianuarie 2002, deși pârâtul a fost obligat în acest sens prin sentința civilă nr. 324 din 6 februarie 2007, pronunțată la Tribunalul București, secția a III-a civilă, și de decizia în interesul Legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de judecată este competentă să soluționeze în fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului preluat abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare.

Instanța de fond a mai reținut că reclamanții și-au dovedit calitatea de persoane îndreptățite conform art. 3 alin. (1) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu actele depuse la dosar, respectiv certificatul de calitate de moștenitor nr. 3 din 27 ianuarie 2006, de pe urma defunctei C.C., decedată la 16 aprilie 2005, precum și faptul că imobilul proprietatea acesteia, ce face obiectul notificării, a fost expropriat și demolat în baza Decretului nr. 230/1986. Potrivit adreselor din 15 februarie 2006 și din 20 ianuarie 2006, emise de Primarul Municipiului București – D.E.I., imobilul în litigiu a făcut obiectul Decretului nr. 230 din 28 iunie 1986, în anexa 1 a decretului la poziția nr. 64/102 fiind înscrisă C.C.

cu 244 m.p. teren și 168,81 m.p. suprafață desfășurată construcții, chiar dacă determinarea grafică a suprafeței fostului imobil este de cca. 264 m.p., aceasta fiind o determinare faptică. Având în vedere dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, potrivit cu care, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, s-a apreciat că suprafața imobilului solicitat a fi restituit în natură și prin echivalent este de 244 m.p. teren, din care 168,81 suprafața construcțiilor, în prezent demolate. Susținerile reclamanților, în sensul că ar fi îndreptățiți la restituirea unei suprafețe de 264 m.p., au fost înlăturate motivat de faptul că s-a solicitat imobilul ce a făcut obiectul actului de expropriere, iar, potrivit acestuia, suprafața expropriată a fost de 244 m.p.

Motivat de faptul că imobilul este afectat în totalitate de elemente de sistematizare, trotuar de protecție, alee acces și spațiu verde aferent blocului și trotuar, instanța a constatat că reclamanții au dreptul la despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul București – prin Primarul General, criticând-o pentru greșita aplicare a legii întrucât, potrivit dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată nu se putea subroga într-un drept pe care legiuitorul l-a stabilit în sarcina unității deținătoare și nu putea soluționa fondul notificării, atâta timp cât procedura administrativă nu a fost finalizată.

S-a susținut că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este un termen de recomandare, care poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare, conform art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată și pct. 25.1 din H.G. nr. 250/2007. În termen legal, reclamanții au formulat cerere de aderare la apel, solicitând să se constate că sunt îndreptățiți la despăgubiri pentru suprafața de 264 m.p. și nu de 244 m.p., cum a reținut instanța de fond. În motivarea cererii de aderare la apel, reclamanții au arătat că instanța a aplicat greșit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dispoziții ce sunt incidente doar în situația absenței altor probe.

Curtea de Apel București, secția a III – a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia civilă nr. 12/A din 7 octombrie 2009, a respins ca nefondat apelul pârâtului Municipiul București prin Primarul General și a admis cererea de aderare la apel formulată de reclamanți. S-a schimbat în parte sentința în sensul că s-a constatat calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în București, sector 5, compus din teren în suprafață de 264 m.p. și construcție. S-au menținut restul dispozițiilor sentinței. Prin considerentele deciziei menționate, curtea de apel a reținut, în esență, că problema refuzului unității notificate de a răspunde cererii adresate de persoana îndreptățită în termenul de 60 de zile prevăzut de lege a fost dezlegată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin Decizia XX, publicată în M. Of.

nr. 764 din 12 noiembrie 2007, potrivit dispozițiilor art. 329 al. 3 teza II C. proc. civ., aceasta fiind obligatorie pentru instanțe, astfel că, în mod corect, prima instanță a soluționat în fond notificarea. În ceea ce privește cererea de aderare la apel, s-a constatat că dispozițiile art. 24 al. 1 din Legea nr. 10/2001 instituie în favoarea foștilor proprietari o prezumție legală de proprietate, ce are însă aplicabilitate numai în măsura în care petenții nu mai dețin acte de proprietate. S-a reținut că, în speță, contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 29.528 din 16 septembrie 1936 și adeverința nr. A/91293/923 din 24 februarie 2006 eliberată de Primăria Sectorului 5 București, fac dovada că autoarea reclamanților a avut în proprietate suprafața de 264 m.p.

situată în București, sector 5, cererea de aderare la apel a reclamanților fiind astfel întemeiată. Împotriva deciziei menționate a declarat recurs în termenul legal Municipiul București prin Primarul General, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât, având în vedere dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată nu se putea substitui într-un drept stabilit de către legiuitor în sarcina unității deținătoare, neputând soluționa fondul notificării, atâta timp cât procedura administrativă nu a fost finalizată prin emiterea unei dispoziții motivate, potrivit prevederilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. S-a susținut că, deși au fost invocate dispozițiile Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în speță nu există un refuz nejustificat, ci doar o procedură administrativă de soluționare a notificării, neepuizată până în prezent.

Examinând criticile formulate de pârâtul recurent, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Legea nr. 10/2001 a omis, cu toate modificările și completările sale ulterioare, să reglementeze situația în care persoana juridică notificată nu răspunde sau refuză să răspundă cererii adresate de persoana îndreptățită în termenul legal de 60 de zile. Această problemă a fost dezlegată însă de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin Decizia nr. XX/2007, publicată în M. Of.

nr. 764 din 12 noiembrie 2007, prin care s-a statuat, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei sau dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) teza II C. proc. civ., dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțele de judecată. Mai mult, respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, principiu consacrat prin art. 6 parag.

1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, la care România este parte. Se va reține, totodată, că reclamanții au mai formulat o acțiune, soluționată prin sentința civilă nr. 324 din 26 februarie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a III – a civilă, (fila 27 dosar fond), definitivă și irevocabilă, prin care recurentul din prezenta cauză a fost obligat să emită răspuns la notificare, această hotărâre nefiind pusă în executare din culpa Municipiului București prin Primarul General. Susținerea formulată prin motivele de recurs, potrivit căreia notificarea reclamanților nu a putut fi analizată întrucât aceștia nu au depus în dosarul administrativ o precizare în sensul că nu dețin alte probe, este neîntemeiată și nu poate justifica refuzul soluționării notificării.

Astfel reclamanții intimați au depus la dosarul Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei Municipiului București actele solicitate de aceasta prin adresa din 7 martie 2006, odată cu petiția nr. 16589/2006 înregistrată la Primăria Municipiului București (fila 8 – dosar fond). Ca atare, critica potrivit căreia nu ar exista un refuz nejustificat de a se răspunde la notificare este neîntemeiată. În consecință, Curtea va constata că în mod corect prima instanță a soluționat în fond solicitarea formulată de reclamanți prin acțiune, fiind dovedit refuzul nejustificat al pârâtului de a răspunde la notificare prin decizie sau dispoziție motivată emisă în temeiul Legii nr. 10/2001.

Pentru aceste considerente, urmează să se constate că nu sunt întrunite dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să se respingă recursul pârâtului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, Primarul General împotriva Deciziei nr. 12/A din 7 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III – a civilă, pentru cauze cu minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iulie 2009 .