ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2804/2008

Deliberând asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

cauzei constată următoarele:

Prin sentința nr. 432 din 19 martie

2007 pronunțată în dosarul nr. 38676/3/2005, Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, a respins acțiunea reclamanților M.M., C.D. și M.E., în

contradictoriu cu pârâta Primăria sectorului 1 București, ca fiind îndreptată

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins capătul de

cerere formulat de aceiași reclamanți privind revendicarea apartamentelor nr. 4

și 6 din imobilul situat în București, în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului

București, prin primarul general, ca fiind îndreptat împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă și a admis, în parte, acțiunea formulată de

reclamanți, în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului București, prin

primarul general, și, în consecință, a obligat pârâta să restituie în natură

reclamanților terenul în suprafață de 68 mp, aferent celor două apartamente din

imobilul situat în București, reținându-se că imobilul în litigiu a reprezentat

proprietatea reclamanților, conform contractului de vânzare-cumpărare nr.

15067/1949 și a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 92/1950.

Prin decizia nr. 236/A din 11

octombrie 2007, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, a respins, ca nefondat, apelul declarat de

Municipiul București prin primarul general, reținând, în esență, următoarele:

Cererea de chemare în judecată a

fost formulată de reclamanți în termenii unei acțiuni în restituirea unei părți

din imobilul situat în București, solicitat prin notificarea formulată în baza

Legii nr. 10/2001 de către autoarea reclamanților, C.F.

Analizarea cererii reclamanților se

face prin prisma legii aplicabile dreptului subiectiv valorificat prin

pretențiile deduse judecății, respectiv Legea nr. 10/2001.

Persoana îndreptățită a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001,

prevăzută de art. 22 din lege, pentru restituirea în natură a

imobilului, care nu a fost soluționată în termenul

prevăzut de art. 25 din lege, și nici într-un termen rezonabil, astfel că

persoana îndreptățită are deschisă calea unei acțiuni directe în justiție, cu

finalitatea acordării măsurii reparatorii preconizate prin inițierea procedurii

speciale.

S-a constatat că imobilul a fost

preluat abuziv de către stat și că reclamanții au calitatea de persoane

îndreptățite în sensul dispozițiilor art. 2, 3 și 4 din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel, prin decizia

atacată a menținut sentința primei instanțe, reținând că nu s-au formulat

critici în apel referitoare la temeinicia sentinței, ci doar privind

admisibilitatea cererii.

De asemenea, s-a reținut că prima

instanță nu a analizat cererea formulată drept o cerere în revendicare și a

constatat că excepția invocată prin motivele de apel nu are obiect.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs Municipiul București prin primarul general, criticând-o pentru

nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate,

Municipiul București prin primarul general a arătat că în mod greșit instanța

de apel a menținut soluția primei instanțe, prin care a fost obligat să

răspundă la notificarea formulată de autoarea reclamanților printr-o

decizie/dispoziție motivată, reținând că aceștia au formulat notificarea în

temeiul Legii nr. 10/2001, în termenul legal, iar pârâta nu a dat curs acestei

notificări.

Astfel, potrivit art. 23 din Legea

nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după

caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22 din lege,

unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz,

prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri

reparatorii.

Termenul de 60 de zile pentru

îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de

restituire poate avea două date de referință; fie data depunerii notificării,

fie data depunerii actelor doveditoare, în raport de data depunerii actelor

doveditoare, respectiv odată cu notificarea sau ulterior notificării.

Mai mult, dispozițiile art. 28.1 din

H.G. nr. 498/2003, privind Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001, condiționează pronunțarea asupra notificării de existența unei

declarații în mod expres că nu mai sunt alte dovezi de prezentat din partea persoanei

îndreptățite la restituie.

Analizând recursul, în limita

criticilor formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

instanța constată următoarele:

Prin dispozițiile art. 23 din Legea

nr. 10/2001 (art. 25 din legea republicată) s-a stabilit în sarcina unității

deținătoare, notificate, obligația de a se pronunța asupra cererii de

restituire în natură sau prin măsuri reparatorii, în termen de 60 de zile de la

înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare.

Termenul pentru îndeplinirea acestei

obligații de „a face” se poate proroga numai dacă unitatea deținătoare, în urma

analizării actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți, în

intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă

pentru fundamentarea deciziei de restituire.

Textul prevede în mod expres că

pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar ca unitatea deținătoare

să comunice, în scris, persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și

emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor

solicitate.

Prin urmare, prorogarea termenului

stabilit de lege pentru soluționarea notificării nu operează, de drept, în

beneficiul unității notificate, ori de câte ori notificatorul nu precizează că

nu mai deține alte probe, așa cum susține recurentul.

Prorogarea fiind condiționată de

faptul analizării notificării de către unitatea deținătoare și comunicării, în

intervalul de 60 de zile, a faptului că documentația este insuficientă, în

prezenta cauză, în mod corect prin decizia atacată s-a menținut soluția primei

instanțe prin care instituția notificată, care nu a făcut o asemenea

comunicare, a fost obligată să emită dispoziție.

De altfel, dispoziția prevăzută de

art. 25 din legea republicată nu a fost emisă nici până la data soluționării

căii de atac a recursului.

Pentru aceste motive, instanța, în

baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul

declarat de Municipiul București prin primarul general.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

Municipiul București reprezentat de primarul general împotriva deciziei nr. 236

A din 11 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 8 mai 2008 .