ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 872/2010

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1150 din 20 iunie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanta N.A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar, dispunând obligarea acestuia să restituie, în natură, prin dispoziție motivată imobilul-teren în suprafață de 300 mp situat în Municipiul București, sector 6. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la restituire, în sensul Legii nr. 10/2001, fiind moștenitoarea autorului Z.A., conform certificatului de moștenitor nr. 135 din 20 octombrie 2004, acesta, la rândul lui, fiind moștenitorul lui Z.A., conform certificatului de moștenitor nr. 793 din 26 iulie 1983, cel care a deținut în proprietate imobilul ce a fost preluat de către stat prin Decretul nr. 109 din 7 aprilie 1988. În ceea ce privește modalitatea de restituire, instanța a reținut că se poate dispune restituirea în natură, terenul solicitat fiind liber, conform raportului de expertiză tehnică întocmit în cauză.

Prin decizia civilă nr. 48A din 27 ianuarie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a admis excepția lipsei de interes a reclamantei în formularea cererii de apel, respingând, pe această excepție, calea de atac promovată de aceasta. Prin aceeași decizie civilă s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primar. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că sunt neîntemeiate motivele de apel formulate de pârât, nefiind aplicabile prevederile art. 23 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, avându-se în vedere Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul de acces la o instanță independentă și imparțială, cu deplina jurisdicție, și a jurisprudenței dezvoltate de instanța de contencios european de la Strasbourg în cauzele împotriva României.

S-a avut în vedere și Decizia nr. IX din 20 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia nu se poate refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa instanței competente, pe motiv că plângerea ar fi prematur introdusă sau inadmisibilă. Împotriva deciziei respective, la data de 19 martie 2009, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primar, criticând-o ca fiind nelegală și solicitând modificarea acesteia, în sensul admiterii apelului declarat împotriva hotărârii primei instanțe. În drept, s-au invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs depuse odată cu cererea, s-a susținut că decizia recurată s-a pronunțat cu aplicarea greșită a legii, întrucât reclamanta ar fi trebuit să aștepte finalizarea procedurii administrative declanșată în urma notificării formulate, să depună toate actele doveditoare și abia apoi, în cazul unui refuz nejustificat sau a lipsei unui răspuns, să formuleze cerere de chemare în judecată. S-a învederat și faptul că nu este aplicabilă Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât procedura administrativă privind soluționarea notificării reclamantei, este în plină desfășurare, nefiind vorba de un refuz nejustificat de soluționare a acesteia.

Recursul declarat de pârât, se privește ca fiind nefondat, și se va respinge, ca atare, avându-se în vedere următoarele argumente : Susținerile recurentei că nu sunt aplicabile considerentele Deciziei nr. XX pronunțată în anul 2007 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în urma admiterii unui recurs în interesul legii, sunt neîntemeiate, atâta vreme cât notificarea formulată de autorul reclamantei (fratele acesteia) în baza Legii nr. 10/2001, având ca obiect restituirea imobilului situat în București, sector 6, și înregistrată sub nr. 474 din 6 februarie 2002, nu a fost soluționată timp de 7 ani de zile, până la formularea cererii de chemare în judecată.

De altfel, recurentul-pârât, în calitate de unitate deținătoare, nu a emis dispoziție sau decizie prin care să răspundă notificării cu care a fost învestită, nici după ce reclamanta a obținut sentința civilă nr. 1289 din 18 octombrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin care a fost obligat pârâtul Municipiul București, prin Primar, să soluționeze prin dispoziție motivată notificarea înregistrată sub nr. 474 din 6 februarie 2002 la B.E.J. „S. și N.”. Această hotărâre judecătorească a fost ignorată de către recurent, astfel încât nu pot fi pertinente considerentele potrivit cărora, reclamanta trebuia să aștepte finalizarea procedurii administrative, și că nu este vorba de un refuz nejustificat de soluționare a notificării cu care a fost învestită.

Sub acest aspect, pârâtul a încălcat evident nu numai prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură, cât și dispozitivul unei hotărâri judecătorești irevocabile, prin care recurentul a fost obligat să emită decizie, ca răspuns la notificarea formulată de reclamantă. Față de cele arătate, Înalta Curte, constată că nu subzistă motivul de modificare invocat, prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul declarat de pârât se privește ca fiind nefondat și se va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 48 A din 27 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 februarie 2010.