ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 872/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 872/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra
recursului civil de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată
următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1150 din 20
iunie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea
formulată de reclamanta N.A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul
București, prin primar, dispunând obligarea acestuia să restituie, în natură,
prin dispoziție motivată imobilul-teren în suprafață de 300 mp situat în
Municipiul București, sector 6.
Pentru a se pronunța astfel,
instanța a reținut că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la
restituire, în sensul Legii nr. 10/2001, fiind moștenitoarea autorului Z.A.,
conform certificatului de moștenitor nr. 135 din 20 octombrie 2004, acesta, la
rândul lui, fiind moștenitorul lui Z.A., conform certificatului de moștenitor nr.
793 din 26 iulie 1983, cel care a deținut în proprietate imobilul ce a fost
preluat de către stat prin Decretul nr. 109 din 7 aprilie 1988.
În ceea ce privește modalitatea de
restituire, instanța a reținut că se poate dispune restituirea în natură,
terenul solicitat fiind liber, conform raportului de expertiză tehnică întocmit
în cauză.
Prin decizia civilă nr. 48A din 27
ianuarie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze
cu minori și familie, a admis excepția lipsei de interes a reclamantei în
formularea cererii de apel, respingând, pe această excepție, calea de atac
promovată de aceasta.
Prin aceeași decizie civilă s-a
respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primar.
Pentru a se pronunța astfel,
instanța a reținut că sunt neîntemeiate motivele de apel formulate de pârât,
nefiind aplicabile prevederile art. 23 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, avându-se
în vedere Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și
din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care
reglementează dreptul de acces la o instanță independentă și imparțială, cu
deplina jurisdicție, și a jurisprudenței dezvoltate de instanța de contencios european
de la Strasbourg în cauzele împotriva României.
S-a avut în vedere și Decizia nr. IX
din 20 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia nu
se poate refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa instanței
competente, pe motiv că plângerea ar fi prematur introdusă sau inadmisibilă.
Împotriva deciziei respective, la
data de 19 martie 2009, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Municipiul
București, prin Primar, criticând-o ca fiind nelegală și solicitând modificarea
acesteia, în sensul admiterii apelului declarat împotriva hotărârii primei instanțe.
În drept, s-au invocat prevederile
art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs depuse odată
cu cererea, s-a susținut că decizia recurată s-a pronunțat cu aplicarea greșită
a legii, întrucât reclamanta ar fi trebuit să aștepte finalizarea procedurii
administrative declanșată în urma notificării formulate, să depună toate actele
doveditoare și abia apoi, în cazul unui refuz nejustificat sau a lipsei unui
răspuns, să formuleze cerere de chemare în judecată.
S-a învederat și faptul că nu este
aplicabilă Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât
procedura administrativă privind soluționarea notificării reclamantei, este în
plină desfășurare, nefiind vorba de un refuz nejustificat de soluționare a
acesteia.
Recursul declarat de pârât, se
privește ca fiind nefondat, și se va respinge, ca atare, avându-se în vedere
următoarele argumente :
Susținerile recurentei că nu sunt aplicabile
considerentele Deciziei nr. XX pronunțată în anul 2007 de către Înalta Curte de
Casație și Justiție, în urma admiterii unui recurs în interesul legii, sunt
neîntemeiate, atâta vreme cât notificarea formulată de autorul reclamantei (fratele
acesteia) în baza Legii nr. 10/2001, având ca obiect restituirea imobilului
situat în București, sector 6, și înregistrată sub nr. 474 din 6 februarie
2002, nu a fost soluționată timp de 7 ani de zile, până la formularea cererii
de chemare în judecată.
De altfel, recurentul-pârât, în
calitate de unitate deținătoare, nu a emis dispoziție sau decizie prin care să
răspundă notificării cu care a fost învestită, nici după ce reclamanta a obținut
sentința civilă nr. 1289 din 18 octombrie 2006 pronunțată de Tribunalul
București, secția a IV-a civilă, prin care a fost obligat pârâtul Municipiul
București, prin Primar, să soluționeze prin dispoziție motivată notificarea
înregistrată sub nr. 474 din 6 februarie 2002 la B.E.J. „S. și N.”.
Această hotărâre judecătorească a
fost ignorată de către recurent, astfel încât nu pot fi pertinente considerentele
potrivit cărora, reclamanta trebuia să aștepte finalizarea procedurii
administrative, și că nu este vorba de un refuz nejustificat de soluționare a
notificării cu care a fost învestită.
Sub acest aspect, pârâtul a încălcat
evident nu numai prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit
cărora, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz,
de la depunerea actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se
pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de
restituire în natură, cât și dispozitivul unei hotărâri judecătorești
irevocabile, prin care recurentul a fost obligat să emită decizie, ca răspuns
la notificarea formulată de reclamantă.
Față de cele arătate, Înalta Curte,
constată că nu subzistă motivul de modificare invocat, prevederile art. 304
pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,
recursul declarat de pârât se privește ca fiind nefondat și se va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul
București, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 48 A din 27 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze
cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică,
astăzi 12 februarie 2010.