ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5277/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin contestația formulată la data

de 3 martie 2009 și înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a

civilă, sub nr. 8244/3/2009, contestatorii D.M. și C.A. au solicitat, în

contradictoriu cu intimata Primăria Municipiului București, să se constate

nulitatea parțială a Dispoziției nr. 11209 din 9 februarie 2009 emisă de

intimată.

În motivarea contestației au arătat

că, prin notificările nr. 1393/2001, nr. 83/2001 și nr. 425/2001 au solicitat

acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul compus din teren în suprafață

de 400 mp și construcție demolată în suprafață de 106,49 mp, situat în

București, sector 2, fostă proprietate a autorului lor C.T.

Contestatorii au mai arătat că, în

mod greșit, prin dispoziția contestată, s-a propus acordarea de despăgubiri

doar pentru construcția demolată și s-a respins cererea privind terenul,

intimata apreciind că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra

terenului, deși potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată, în lipsa

unor probe contrare, se prezumă că situația este cea care rezultă din actele

emise de autoritatea care a dispus preluarea.

Prin sentința civilă nr. 791 din 22

mai 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis contestația și a

obligat intimata să emită dispoziție de restituire prin echivalent și pentru

terenul în suprafață de 400 mp, aferent construcției demolate situată în

Municipiul București, sector 2, cu privire la care deja s-a dispus restituirea

în echivalent prin dispoziția nr. 11209 din 9 februarie 2009.

În considerentele acestei sentințe,

prima instanță a reținut că, din chitanța sub semnătură privată din 11 martie 1956

(fila 9), care la data de 11 martie 1958 a fost autentificată sub nr. 866 la Notariatul de Stat al Raionului 1 Mai (fila 25), coroborată cu adresa nr. A –

680 din 24 octombrie 2006 emisă de SC A. SA (fila 11), adresa nr. 5256 din 23

iunie 1992 emisă de SC A. SA (fila 12), sentința civilă nr. 4630 din 14 iulie 1986

pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, dosarul nr. 8052/1985 (fila

14), anexa nr. 19 la Decretul nr. 463/1984 (fila 13) și adresa nr. 250305 din 22

iulie 2004 (fila 21), rezultă neîndoielnic că autorii reclamanților C.T.N.,

decedat la 14 iulie 2002 și C.F., decedată la 11 februarie 2004, potrivit

certificatului de moștenitor succesiv nr. 15 din 30 martie 2004 emis de BNP „A.N."

(fila 6), au deținut în proprietate la data trecerii imobilului în proprietatea

statului nu numai construcția care a fost demolată și pentru care au fost

acordate despăgubiri prin Dispoziția nr. 11209 din 9 februarie 2009, dar și un

teren în suprafață de 400,00 mp potrivit chitanței autentificate (fila 9),

respectiv 444,00 mp potrivit măsurătorii la preluare (fila 11 și 13), pentru

care nu s-au încasat despăgubiri, astfel cum rezultă din adresa nr. A – 680 din

24 octombrie 2006 emisă de SC A. SA (fila 11), coroborată cu adresa nr. 5256

din 23 iunie 1992 emisă de SC A. SA (fila 12) și adresa nr. 1409 din 23

februarie 2007 emisă de Primăria Municipiului București, Serviciul Evidența

Proprietății (fila 74).

Instanța a mai reținut, din probele

administrate, că terenul nu poate fi restituit în natură, deoarece este afectat

de elemente de sistematizare, fiind în prezent ocupat de un bloc de locuințe.

Împotriva hotărârii respective, la

data de 3 septembrie 2009, a declarat apel, în termenul prevăzut de art. 284 alin.

(1) C. proc. civ., Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, susținând

că, în mod greșit s-a admis contestația cu privire la teren, deoarece la

dosarul comisiei de analiză a contestațiilor nu a fost depus actul de

proprietate în formă autentică, astfel cum prevăd dispozițiile art. 22 din

legea nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005.

Prin decizia civilă nr. 663 din 15

decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul

General, împotriva sentinței civile nr. 791 din 22 mai 2009 pronunțată de

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu

intimații-contestatori C.A. și D.M.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut că sunt neîntemeiate motivele de apel formulate de pârât,

întrucât susținerea apelantului, potrivit căreia, dovada dreptului de

proprietate asupra imobilului aflat în litigiu putea fi făcută doar prin act

autentic, este nefondată și vine în contradicție cu prevederile art. 24 din

Legea nr. 10/2001, republicată.

Or, potrivit acestui text de lege,

se reține faptul că, în absența unor probe contrare, existența și, după caz,

întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul

normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau

s-a pus în executare măsura preluării abuzive, iar potrivit alin. (2), în

absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de

autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura

preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

S-a reținut că aceste reguli

speciale în materie de probațiune, derogă de la regulile de drept comun,

instituind prioritatea prezumției de proprietate dedusă din actul normativ sau

de autoritate prin care imobilul a fost preluat de către stat, în lipsa unor

probe contrare care să ducă la concluzia că proprietarul imobilului la data preluării

era o altă persoană decât cea menționată în actul de preluare.

S-a concluzionat, în raport de

probele administrate în cauză, că imobilul aflat în litigiu, format din teren

și construcție, a fost preluat de stat de la autorii contestatorilor.

Împotriva deciziei respective, la

data de 12 februarie 2010, în termen legal, a declarat recurs pârâtul

Municipiul București, prin Primarul General, criticând-o ca fiind nelegală și

solicitând, în principal, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare

în vederea completării probatoriului, prin efectuarea unei expertize topografice,

iar în subsidiar, modificarea deciziei, în sensul admiterii apelului, cu

consecința respingerii cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

pârâtul a susținut faptul că reclamanții nu au făcut dovada dreptului de

proprietate în ceea ce privește terenul, înscrisul sub semnătură privată

încheiat la data de 11 martie 1956 nefăcând dovada acestui drept.

S-a mai arătat că, în mod corect s-a

emis dispoziția contestată prin care s-au propus măsuri reparatorii numai

pentru construcția demolată, fiind respinse cererile în ceea ce privește

terenul, precum și faptul că imobilul în litigiu a făcut obiectul Decretului de

expropriere nr. 463/1984, fiind acordate despăgubiri fostului proprietar cu

ocazia preluării.

În drept, și-a întemeiat calea de

atac pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată, din

perspectiva criticilor formulate și a excepției nulității recursului, excepție

invocată, din oficiu, de către instanță, Înalta Curte va constata nulitatea

recursului, avându-se în vedere considerentele ce se succed.

Potrivit art. 301

1

alin.

(1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub

sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul

și dezvoltarea lor, iar potrivit dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ.,

indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă

dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele de

casare sau modificare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Per a contrario, dacă dezvoltarea

motivelor nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de neegalitate

prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care

intervine este aceea a nulității recursului.

Această interpretare rezultă din

modul în care este reglementat recursul în codul de procedură civilă actual, ca

o cale de atac extraordinară supusă regulilor cuprinse în Titlul V, intitulat

căile extraordinare de atac.

Prin urmare, pentru promovarea

recursului, dispozițiile art. 302

1

C. proc. civ., instituie

dispoziții obligatorii, sancționate, în caz de nerespectare, cu nulitatea. Printre

aceste dispoziții, se instituie obligativitatea pentru recurent de a indica

motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.

Analizând recursul declarat de pârât

prin prisma acestor dispoziții procedurale, se constată, din expunerea de

motive arătată în cererea de recurs, că se antamează chestiuni de fond, care nu

vizează nelegalitatea deciziei recurate, ci numai netemeinicia acesteia, or, în

recurs, se examinează hotărârea anterior pronunțată, numai din punctul de

vedere al cerințelor art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

În acest sens, deși pârâtul și-a

întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., singurul

motiv de recurs invocat și dezvoltat în cuprinsul cererii nu poate fi încadrat

în acest text de lege, întrucât nu vizează legalitatea deciziei recurate.

Astfel, singura critică arătată de

recurent a vizat faptul că reclamanții nu puteau face dovada dreptului de

proprietate asupra terenului solicitat în procedură specială a Legii nr.

10/2001, cu un înscris sub semnătură privată încheiat la data de 11 martie 1956.

Or, această critică se referă la

situația de fapt reținută de Curtea de Apel, în raport de interpretarea

probelor administrate în cauză, critică ce nu mai poate fi reluată în recurs,

față de structura actuală a căii de atac, care nu mai permite reevaluarea

situației de fapt în raport de probele administrate în cauză, după abrogarea

motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. I

pct. nr. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Se va reține astfel faptul că

motivul de recurs invocat de recurent, nu poate fi încadrat în prevederile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., ca de altfel, nici în celelalte motive de casare sau

modificare prevăzute în art. 304 pct. 1-8 C. proc. civ.

Având în vedere că recursul nu poate

fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ., iar critica

formulată de recurent nu se circumscrie acestui cadru legal, Înalta Curte, în

baza art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., coroborat cu art.

306 alin. (3) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat de

pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de

pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei civile

nr. 663 din 15 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15

octombrie 2010.