ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5277/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin contestația formulată la data de 3 martie 2009 și înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 8244/3/2009, contestatorii D.M. și C.A. au solicitat, în contradictoriu cu intimata Primăria Municipiului București, să se constate nulitatea parțială a Dispoziției nr. 11209 din 9 februarie 2009 emisă de intimată. În motivarea contestației au arătat că, prin notificările nr. 1393/2001, nr. 83/2001 și nr. 425/2001 au solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul compus din teren în suprafață de 400 mp și construcție demolată în suprafață de 106,49 mp, situat în București, sector 2, fostă proprietate a autorului lor C.T.

Contestatorii au mai arătat că, în mod greșit, prin dispoziția contestată, s-a propus acordarea de despăgubiri doar pentru construcția demolată și s-a respins cererea privind terenul, intimata apreciind că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului, deși potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată, în lipsa unor probe contrare, se prezumă că situația este cea care rezultă din actele emise de autoritatea care a dispus preluarea.

Prin sentința civilă nr. 791 din 22 mai 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis contestația și a obligat intimata să emită dispoziție de restituire prin echivalent și pentru terenul în suprafață de 400 mp, aferent construcției demolate situată în Municipiul București, sector 2, cu privire la care deja s-a dispus restituirea în echivalent prin dispoziția nr. 11209 din 9 februarie 2009. În considerentele acestei sentințe, prima instanță a reținut că, din chitanța sub semnătură privată din 11 martie 1956 (fila 9), care la data de 11 martie 1958 a fost autentificată sub nr. 866 la Notariatul de Stat al Raionului 1 Mai (fila 25), coroborată cu adresa nr. A – 680 din 24 octombrie 2006 emisă de SC A. SA (fila 11), adresa nr. 5256 din 23 iunie 1992 emisă de SC A. SA (fila 12), sentința civilă nr. 4630 din 14 iulie 1986 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, dosarul nr. 8052/1985 (fila 14), anexa nr. 19 la Decretul nr. 463/1984 (fila 13) și adresa nr. 250305 din 22 iulie 2004 (fila 21), rezultă neîndoielnic că autorii reclamanților C.T.N., decedat la 14 iulie 2002 și C.F., decedată la 11 februarie 2004, potrivit certificatului de moștenitor succesiv nr. 15 din 30 martie 2004 emis de BNP „A.N." (fila 6),

au deținut în proprietate la data trecerii imobilului în proprietatea statului nu numai construcția care a fost demolată și pentru care au fost acordate despăgubiri prin Dispoziția nr. 11209 din 9 februarie 2009, dar și un teren în suprafață de 400,00 mp potrivit chitanței autentificate (fila 9), respectiv 444,00 mp potrivit măsurătorii la preluare (fila 11 și 13), pentru care nu s-au încasat despăgubiri, astfel cum rezultă din adresa nr. A – 680 din 24 octombrie 2006 emisă de SC A. SA (fila 11), coroborată cu adresa nr. 5256 din 23 iunie 1992 emisă de SC A. SA (fila 12) și adresa nr. 1409 din 23 februarie 2007 emisă de Primăria Municipiului București, Serviciul Evidența Proprietății (fila 74). Instanța a mai reținut, din probele administrate, că terenul nu poate fi restituit în natură, deoarece este afectat de elemente de sistematizare, fiind în prezent ocupat de un bloc de locuințe.

Împotriva hotărârii respective, la data de 3 septembrie 2009, a declarat apel, în termenul prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ., Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, susținând că, în mod greșit s-a admis contestația cu privire la teren, deoarece la dosarul comisiei de analiză a contestațiilor nu a fost depus actul de proprietate în formă autentică, astfel cum prevăd dispozițiile art. 22 din legea nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005. Prin decizia civilă nr. 663 din 15 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 791 din 22 mai 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-contestatori C.A.

și D.M. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că sunt neîntemeiate motivele de apel formulate de pârât, întrucât susținerea apelantului, potrivit căreia, dovada dreptului de proprietate asupra imobilului aflat în litigiu putea fi făcută doar prin act autentic, este nefondată și vine în contradicție cu prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată. Or, potrivit acestui text de lege, se reține faptul că, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, iar potrivit alin. (2), în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

S-a reținut că aceste reguli speciale în materie de probațiune, derogă de la regulile de drept comun, instituind prioritatea prezumției de proprietate dedusă din actul normativ sau de autoritate prin care imobilul a fost preluat de către stat, în lipsa unor probe contrare care să ducă la concluzia că proprietarul imobilului la data preluării era o altă persoană decât cea menționată în actul de preluare. S-a concluzionat, în raport de probele administrate în cauză, că imobilul aflat în litigiu, format din teren și construcție, a fost preluat de stat de la autorii contestatorilor.

Împotriva deciziei respective, la data de 12 februarie 2010, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, criticând-o ca fiind nelegală și solicitând, în principal, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea completării probatoriului, prin efectuarea unei expertize topografice, iar în subsidiar, modificarea deciziei, în sensul admiterii apelului, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul a susținut faptul că reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate în ceea ce privește terenul, înscrisul sub semnătură privată încheiat la data de 11 martie 1956 nefăcând dovada acestui drept.

S-a mai arătat că, în mod corect s-a emis dispoziția contestată prin care s-au propus măsuri reparatorii numai pentru construcția demolată, fiind respinse cererile în ceea ce privește terenul, precum și faptul că imobilul în litigiu a făcut obiectul Decretului de expropriere nr. 463/1984, fiind acordate despăgubiri fostului proprietar cu ocazia preluării. În drept, și-a întemeiat calea de atac pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Analizând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a excepției nulității recursului, excepție invocată, din oficiu, de către instanță, Înalta Curte va constata nulitatea recursului, avându-se în vedere considerentele ce se succed. Potrivit art. 301 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. Per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de neegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este aceea a nulității recursului. Această interpretare rezultă din modul în care este reglementat recursul în codul de procedură civilă actual, ca o cale de atac extraordinară supusă regulilor cuprinse în Titlul V, intitulat căile extraordinare de atac.

Prin urmare, pentru promovarea recursului, dispozițiile art. 302 1 C. proc. civ., instituie dispoziții obligatorii, sancționate, în caz de nerespectare, cu nulitatea. Printre aceste dispoziții, se instituie obligativitatea pentru recurent de a indica motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor. Analizând recursul declarat de pârât prin prisma acestor dispoziții procedurale, se constată, din expunerea de motive arătată în cererea de recurs, că se antamează chestiuni de fond, care nu vizează nelegalitatea deciziei recurate, ci numai netemeinicia acesteia, or, în recurs, se examinează hotărârea anterior pronunțată, numai din punctul de vedere al cerințelor art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ. În acest sens, deși pârâtul și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., singurul motiv de recurs invocat și dezvoltat în cuprinsul cererii nu poate fi încadrat în acest text de lege, întrucât nu vizează legalitatea deciziei recurate. Astfel, singura critică arătată de recurent a vizat faptul că reclamanții nu puteau face dovada dreptului de proprietate asupra terenului solicitat în procedură specială a Legii nr. 10/2001, cu un înscris sub semnătură privată încheiat la data de 11 martie 1956. Or, această critică se referă la situația de fapt reținută de Curtea de Apel, în raport de interpretarea probelor administrate în cauză, critică ce nu mai poate fi reluată în recurs, față de structura actuală a căii de atac, care nu mai permite reevaluarea situației de fapt în raport de probele administrate în cauză, după abrogarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc.

civ., prin art. I pct. nr. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Se va reține astfel faptul că motivul de recurs invocat de recurent, nu poate fi încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca de altfel, nici în celelalte motive de casare sau modificare prevăzute în art. 304 pct. 1-8 C. proc. civ. Având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ., iar critica formulată de recurent nu se circumscrie acestui cadru legal, Înalta Curte, în baza art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 663 din 15 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 octombrie 2010.