ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5610/2010

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

371 din 16 martie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a

civilă a admis acțiunea formulată de reclamanții C.S., N.M.

și C.A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin

primarul general, și primarul general al Municipiului București

și a dispus obligarea pârâtului Municipiul București, prin primarul

general, să restituie în natură terenul în suprafață de 510

mp din București, și a stabilit dreptul reclamanților la

măsuri reparatorii în echivalent prin despăgubiri bănești

pentru diferența de 5 mp suprapusă peste stradă și pentru

construcția demolată, conform titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Prin notificarea din 3 august 2001,

formulată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 de către

reclamanți, aceștia au solicitat restituirea în natură a

terenului în suprafață de 514 mp, situat în București, sector 4

și restituirea în echivalent, în bani, pentru construcția ce a

existat pe terenul mai sus menționat, construcție ce a trecut în

proprietatea statului în mai 1988, fiind ulterior demolată, cu primirea

unei despăgubiri modice.

Conform adresei din 13 iunie 2007

emisă de SC O. SA reclamanților le-a fost achitată suma de

79.972 lei, cu titlu de despăgubiri.

Cu privire la calitatea

reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri

reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul

sus-menționat, tribunalul a reținut că reclamanții au

făcut această dovadă, în condițiile art. 3 alin. (1) lit.

a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 coroborate cu art. 23 și

24 din Legea nr. 10/2001 și art. 22/1 din Normele Metodologice de aprobare

a Legii nr. 10/2001, dovedind așadar, atât calitatea de proprietar asupra

imobilului menționat a numitului C.A., cât și calitatea de succesori

ai acestuia.

Astfel, din contractul de vânzare -

cumpărare autentificat din 1957 transcris în registrul de

transcripțiuni, coroborat cu tabelul de la fila 12 și cu

situația juridica a imobilului, istoricul de adresă poștală

și istoricul de rol fiscal, rezultă în mod evident că autorul C.A.

a dobândit terenul de 514 mp, ce face obiectul prezentei cauze.

De asemenea, dreptul de proprietate

asupra construcției este atestat de sentința civilă nr. 1896 din

31 martie 1988 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6

București în dosar nr. 2565/1988 prin care s-a constatat dreptul de

proprietate al lui C.A. și C.S. asupra construcției din

București, sector 6, prin constatarea calității de constructori

de bună-credintă.

Conform certificatului de

moștenitor din 13 septembrie 1982 moștenitorii defunctului G.I. sunt

notificatorii G.J. și G.L.

Având în vedere cele de mai sus,

instanța a analizat în continuare modalitatea de restituire în ceea ce

privește terenul (pentru construcția demolată fiind evident

că singura modalitate de reparare este cea a acordării

despăgubirilor bănești), având în vedere că Legea nr. 10/2001

stabilește principiul restituirii în natură, dar și

excepțiile de la acest principiu.

Analizând raportul de expertiză

tehnică efectuat în cauză și care nu a fost contestat,

tribunalul a constatat că expertul a identificat terenul în

suprafață de 510 mp și a reținut că acest teren este

liber în prezent de orice sarcini, se află amplasat între blocuri, nu este

afectat de construcții, parcări amenajate sau parcuri și

spații de joacă pentru copii, de rețele supraterane sau

subterane.

Totodată, expertul a

reținut o parte de 5 mp din teren, identificată separat,

reprezintă suprapunere peste stradă, nefiind în consecință

susceptibilă de restituire în natură, față de Normele

Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 (art. 10 pct. 1 – pct. 3).

În consecință, tribunalul

a obligat pârâtul să restituie în natură terenul în

suprafață de 510 mp, situat în București, identificat prin

raportul de expertiză din 2 martie 2009 efectuat de expert tehnic F.R.C.,

urmând ca pentru restul de 5 mp, imposibil de restituit în natură deoarece

este afectat de un element de sistematizare de interes public, să se

stabilească dreptul la măsuri reparatorii în echivalent prin

despăgubiri bănești.

În ceea ce privește cererea de

acordare a despăgubirilor pentru construcția ce a fost demolată,

tribunalul a stabilit dreptul reclamanților la măsuri reparatorii în

echivalent lei prin acordarea de despăgubiri bănești pentru

construcția demolată, asupra căreia a fost dobândit dreptul de

proprietate conform sentinței civile nr. 1896 din 31 martie 1988

pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București în dosar nr.

2565/1988, suprafață construită de 137,68 mp, din care

suprafață utilă 108,40 mp (conform tabelului), conform Titlului

VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel pârâtul Municipiul București, prin primarul general,

solicitând admiterea căii de atac formulate, schimbarea hotărârii

atacate în sensul respingerii acțiunii ca nefondate.

Curtea de Apel a constatat că

apelul este nefondat pentru următoarele motive:

Apelantul își începe motivarea

căii de atac promovate, făcând referire la dispozițiile art. 23 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 10/2001, care statuează obligația unității

deținătoare de a soluționa cererea de acordare a măsurilor

reparatorii în termen de 60 de zile de la data depunerii notificării sau

de la data depunerii actelor doveditoare. Apelantul a mai arătat că

termenul de 60 de zile are natura termen de recomandare, a cărui

depășire poate atrage cel mult obligarea la despăgubiri, aspect

care nu a fost dovedit în cauză.

Examinând petitul acțiunii

introductive, Curtea a constatat că, de fapt, reclamanții au

solicitat instanței de judecată, soluționarea pe fond a

notificării formulate în condiții de regularitate procedurală

și în termen legal, în conformitate cu decizia nr. 20/2007

pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție

într-un recurs în interesul legii, prin care a recunoscut competența

instanțelor de a judeca nu doar contestația formulată, în baza

dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, împotriva dispoziției

sau deciziei (emise de unitatea deținătoare sau entitatea învestită

cu soluționarea notificării) prin care autoritatea

administrativă s-a pronunțat asupra cererii de retrocedare, ci

și notificarea însăși, dacă autoritatea

deținătoare se face culpabilă de pasivitate.

Pe cale de consecință,

probațiunea incompletă (așa cum susține indirect apelantul)

nu poate fi reținută drept impediment pentru nesoluționarea

notificării în termenul legal. Chiar și în ipoteza în care ne-am fi

aflat într-o astfel de situație (probațiune incompletă),

unitatea deținătoare avea obligația notificării

petenților cu privire la dovezile lipsă, dând astfel acestora

posibilitatea să le depună. Mai mult decât atât, dispozițiile art.

25 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, consacră dreptul petenților

notificatori să susțină în fața organelor de conducere ale

unității deținătoare cererea de retrocedare formulată,

stabilindu-se totodată obligația unității administrative

să convoace în scris, în timp util solicitantul pentru a lua parte la

lucrările organelor de conducere ale unității

deținătoare.

Pentru toate aceste considerente,

Curtea de Apel București prin decizia civilă nr. 651/A din 3

decembrie 2009 a respins apelul declarat.

Împotriva deciziei a declarat recurs

Municipiul București, prin primar general, care a invocat motivul de

casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., considerându-se că

situația nu trebuie interpretată într-un mod atât de simplist cum a

fost reținută de Curtea de Apel, în sensul că prin emiterea

dispozițiilor de mai sus nu s-a avut în vedere și acordarea de măsurii

reparatorii în compensare.

Se susține că la dosar nu

se regăsește o situație juridică clară a terenului

identificat potrivit raportului de expertiză din dosar în care să se

stabilească apartenența terenului la domeniul public sau privat,

invocându-se în continuare dispozițiile art. 10.1 și art. 10.3 din

Hotărârea nr. 250 din 7 martie 2007 pentru Aprobarea Normelor metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

În cea ce privește capătul

de cerere prin care s-a dispus măsuri reparatorii prin echivalent pentru

teren în favoarea reclamantului, se consideră ca reclamantul avea

obligația să depună dovezi, prin care să facă dovada

că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în

proprietatea statului a terenului, fie prin declarații autentificate date pe

propria răspundere.

Dacă persoana

îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în

natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre

valoarea despăgubirii primite și valoarea terenului sau a

construcției demolate așa cum a fost calculată în

documentația de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu

coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare.

Analizând recursul declarat prin

prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație

și Justiție constată că recursul nu poate fi primit pentru

considerentele ce succed:

Criticile recurentului ce ar putea

fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează

practic încălcarea și greșita aplicare de către

instanța de apel a dispozițiilor legale incidente și anume art. 10.1

și art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 pentru Aprobarea Normelor Metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, considerându-se totodată

că trebuia avută în vedere și posibilitatea acordării de

măsuri reparatorii în compensare.

O altă critică

vizează ignorarea de către instanța de judecată a

obligației depunerii de dovezi prin care să se facă proba

neîncasării de despăgubiri la momentul preluării în proprietatea

statului a terenului respectiv.

Toate aceste susțineri au fost

invocate pentru prima dată în faza procesuală a recursului, așa

cum de altfel, a precizat și reprezentanții recurentei în

ședința publică din 28 octombrie 2010.

Criticile pe care pârâta

Primăria Municipiului București le-a formulat în apel au vizat alte

aspecte, în principal interpretarea art. 23 din Legea nr. 10/2001 în

privința termenului de 60 de zile în care trebuia soluționată

notificarea de către unitatea deținătoare și data de la

care curge acest termen, în funcție de care se puteau aprecia asupra

fondului pricinii.

Cum motivele formulate de recurenta

pârâtă vizează susțineri neinvocate în faza procesuală a

apelului, recursul declarat de Primăria Municipiului București nu

poate fi primit (fiind omisso medio).

Pentru aceste considerente, se va

respinge recursul și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține

decizia civilă a Curții de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

pârâtul Municipiul București, prin primar general, împotriva deciziei

civile nr. 651/A din 3 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția

a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 28 octombrie 2010.