ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5610/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 371 din 16 martie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamanții C.S., N.M. și C.A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primarul general, și primarul general al Municipiului București și a dispus obligarea pârâtului Municipiul București, prin primarul general, să restituie în natură terenul în suprafață de 510 mp din București, și a stabilit dreptul reclamanților la măsuri reparatorii în echivalent prin despăgubiri bănești pentru diferența de 5 mp suprapusă peste stradă și pentru construcția demolată, conform titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele: Prin notificarea din 3 august 2001, formulată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 de către reclamanți, aceștia au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 514 mp, situat în București, sector 4 și restituirea în echivalent, în bani, pentru construcția ce a existat pe terenul mai sus menționat, construcție ce a trecut în proprietatea statului în mai 1988, fiind ulterior demolată, cu primirea unei despăgubiri modice. Conform adresei din 13 iunie 2007 emisă de SC O. SA reclamanților le-a fost achitată suma de 79.972 lei, cu titlu de despăgubiri.

Cu privire la calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul sus-menționat, tribunalul a reținut că reclamanții au făcut această dovadă, în condițiile art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 coroborate cu art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001 și art. 22/1 din Normele Metodologice de aprobare a Legii nr. 10/2001, dovedind așadar, atât calitatea de proprietar asupra imobilului menționat a numitului C.A., cât și calitatea de succesori ai acestuia. Astfel, din contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 1957 transcris în registrul de transcripțiuni, coroborat cu tabelul de la fila 12 și cu situația juridica a imobilului, istoricul de adresă poștală și istoricul de rol fiscal, rezultă în mod evident că autorul C.A.

a dobândit terenul de 514 mp, ce face obiectul prezentei cauze. De asemenea, dreptul de proprietate asupra construcției este atestat de sentința civilă nr. 1896 din 31 martie 1988 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București în dosar nr. 2565/1988 prin care s-a constatat dreptul de proprietate al lui C.A. și C.S. asupra construcției din București, sector 6, prin constatarea calității de constructori de bună-credintă. Conform certificatului de moștenitor din 13 septembrie 1982 moștenitorii defunctului G.I. sunt notificatorii G.J. și G.L. Având în vedere cele de mai sus, instanța a analizat în continuare modalitatea de restituire în ceea ce privește terenul (pentru construcția demolată fiind evident că singura modalitate de reparare este cea a acordării despăgubirilor bănești), având în vedere că Legea nr. 10/2001 stabilește principiul restituirii în natură, dar și excepțiile de la acest principiu.

Analizând raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză și care nu a fost contestat, tribunalul a constatat că expertul a identificat terenul în suprafață de 510 mp și a reținut că acest teren este liber în prezent de orice sarcini, se află amplasat între blocuri, nu este afectat de construcții, parcări amenajate sau parcuri și spații de joacă pentru copii, de rețele supraterane sau subterane.

Totodată, expertul a reținut o parte de 5 mp din teren, identificată separat, reprezintă suprapunere peste stradă, nefiind în consecință susceptibilă de restituire în natură, față de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 (art. 10 pct. 1 – pct. 3). În consecință, tribunalul a obligat pârâtul să restituie în natură terenul în suprafață de 510 mp, situat în București, identificat prin raportul de expertiză din 2 martie 2009 efectuat de expert tehnic F.R.C., urmând ca pentru restul de 5 mp, imposibil de restituit în natură deoarece este afectat de un element de sistematizare de interes public, să se stabilească dreptul la măsuri reparatorii în echivalent prin despăgubiri bănești.

În ceea ce privește cererea de acordare a despăgubirilor pentru construcția ce a fost demolată, tribunalul a stabilit dreptul reclamanților la măsuri reparatorii în echivalent lei prin acordarea de despăgubiri bănești pentru construcția demolată, asupra căreia a fost dobândit dreptul de proprietate conform sentinței civile nr. 1896 din 31 martie 1988 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București în dosar nr. 2565/1988, suprafață construită de 137,68 mp, din care suprafață utilă 108,40 mp (conform tabelului), conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul București, prin primarul general, solicitând admiterea căii de atac formulate, schimbarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii ca nefondate.

Curtea de Apel a constatat că apelul este nefondat pentru următoarele motive: Apelantul își începe motivarea căii de atac promovate, făcând referire la dispozițiile art. 23 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, care statuează obligația unității deținătoare de a soluționa cererea de acordare a măsurilor reparatorii în termen de 60 de zile de la data depunerii notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare. Apelantul a mai arătat că termenul de 60 de zile are natura termen de recomandare, a cărui depășire poate atrage cel mult obligarea la despăgubiri, aspect care nu a fost dovedit în cauză.

Examinând petitul acțiunii introductive, Curtea a constatat că, de fapt, reclamanții au solicitat instanței de judecată, soluționarea pe fond a notificării formulate în condiții de regularitate procedurală și în termen legal, în conformitate cu decizia nr. 20/2007 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, prin care a recunoscut competența instanțelor de a judeca nu doar contestația formulată, în baza dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, împotriva dispoziției sau deciziei (emise de unitatea deținătoare sau entitatea învestită cu soluționarea notificării) prin care autoritatea administrativă s-a pronunțat asupra cererii de retrocedare, ci și notificarea însăși, dacă autoritatea deținătoare se face culpabilă de pasivitate.

Pe cale de consecință, probațiunea incompletă (așa cum susține indirect apelantul) nu poate fi reținută drept impediment pentru nesoluționarea notificării în termenul legal. Chiar și în ipoteza în care ne-am fi aflat într-o astfel de situație (probațiune incompletă), unitatea deținătoare avea obligația notificării petenților cu privire la dovezile lipsă, dând astfel acestora posibilitatea să le depună. Mai mult decât atât, dispozițiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, consacră dreptul petenților notificatori să susțină în fața organelor de conducere ale unității deținătoare cererea de retrocedare formulată, stabilindu-se totodată obligația unității administrative să convoace în scris, în timp util solicitantul pentru a lua parte la lucrările organelor de conducere ale unității deținătoare.

Pentru toate aceste considerente, Curtea de Apel București prin decizia civilă nr. 651/A din 3 decembrie 2009 a respins apelul declarat. Împotriva deciziei a declarat recurs Municipiul București, prin primar general, care a invocat motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., considerându-se că situația nu trebuie interpretată într-un mod atât de simplist cum a fost reținută de Curtea de Apel, în sensul că prin emiterea dispozițiilor de mai sus nu s-a avut în vedere și acordarea de măsurii reparatorii în compensare. Se susține că la dosar nu se regăsește o situație juridică clară a terenului identificat potrivit raportului de expertiză din dosar în care să se stabilească apartenența terenului la domeniul public sau privat, invocându-se în continuare dispozițiile art. 10.1 și art. 10.3 din Hotărârea nr. 250 din 7 martie 2007 pentru Aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

În cea ce privește capătul de cerere prin care s-a dispus măsuri reparatorii prin echivalent pentru teren în favoarea reclamantului, se consideră ca reclamantul avea obligația să depună dovezi, prin care să facă dovada că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului, fie prin declarații autentificate date pe propria răspundere. Dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea terenului sau a construcției demolate așa cum a fost calculată în documentația de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare.

Analizând recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul nu poate fi primit pentru considerentele ce succed: Criticile recurentului ce ar putea fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează practic încălcarea și greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor legale incidente și anume art. 10.1 și art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 pentru Aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, considerându-se totodată că trebuia avută în vedere și posibilitatea acordării de măsuri reparatorii în compensare. O altă critică vizează ignorarea de către instanța de judecată a obligației depunerii de dovezi prin care să se facă proba neîncasării de despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului respectiv.

Toate aceste susțineri au fost invocate pentru prima dată în faza procesuală a recursului, așa cum de altfel, a precizat și reprezentanții recurentei în ședința publică din 28 octombrie 2010. Criticile pe care pârâta Primăria Municipiului București le-a formulat în apel au vizat alte aspecte, în principal interpretarea art. 23 din Legea nr. 10/2001 în privința termenului de 60 de zile în care trebuia soluționată notificarea de către unitatea deținătoare și data de la care curge acest termen, în funcție de care se puteau aprecia asupra fondului pricinii. Cum motivele formulate de recurenta pârâtă vizează susțineri neinvocate în faza procesuală a apelului, recursul declarat de Primăria Municipiului București nu poate fi primit (fiind omisso medio).

Pentru aceste considerente, se va respinge recursul și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține decizia civilă a Curții de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general, împotriva deciziei civile nr. 651/A din 3 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 octombrie 2010.