ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6380/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6380/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

La data de 11 aprilie

2006, reclamanta T.P. a înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a

V-a civilă, contestație împotriva refuzului tacit de restituire a imobilului

situat în București, str. Rucăr, sector 1, solicitând ca, în contradictoriu cu

pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, să se dispună restituirea

în natură a acestui imobilul, iar în cazul în care restituirea în natură nu

este posibilă, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent sub forma

compensării cu un alt imobil situat în același perimetru.

Prin sentința civilă nr.

655 din 26 mai 2006, Tribunalul București, secția a V - a civilă, a admis

excepția prematurității și, în consecință, a respins cererea reclamantei ca

prematur formulată.

Prin decizia civilă nr.

260/ A din 14 decembrie 2006, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței susmenționate, pe care a desființat-o cu

trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a reținut că demersul judiciar inițiat de reclamantă nu

este prematur, pentru că în condițiile în care reclamanta și-a îndeplinit

obligația de a notifica unitatea deținătoare, iar aceasta a refuzat să răspundă

în termenul legal, calea acțiunii în justiție pentru cenzurarea acestui refuz

este deschisă în vederea respectării liberului acces la justiție, garantat de art.

21 alin. (1) din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

În rejudecarea

cauzei, Tribunalul București, secția a V - a civilă, a pronunțat sentința

civilă nr. 1513 din 30 septembrie 2008, prin care a dispus următoarele:

- a admis în parte

acțiunea;

- a obligat pe pârât

să restituie în natură reclamantei terenul în suprafață de 52 mp, situat în

București, str. Rucăr, sector 1, identificat ca S1 în anexa nr. 4 a raportului

de expertiză întocmit de expert N.C.;

- a obligat pe pârât

să acorde în compensare reclamantei, pentru suprafața de 190 mp teren a cărei

restituire în natură nu este posibilă, terenul în suprafață de 190 mp,

identificat ca S1 în anexa nr. 2 a raportului de expertiză întocmit de expert N.C.;

- a respins capătul

de cerere referitor la acordarea despăgubirilor pentru restul de teren și

construcțiile demolate.

- a obligat pe pârât

la 1.906,8 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

În motivarea acestei

soluții, tribunalul a reținut că reclamanta este persoană îndreptățită la

măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul solicitat

prin notificare, care a fost preluat în mod abuziv de stat prin expropriere,

sens în care sunt incidente dispozițiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001.

Relativ la situația

actuală a terenului notificat, tribunalul a avut în vedere concluziile

raportului de expertiză întocmit în cauză, potrivit cărora mai este liberă doar

o suprafață de 52 mp, identificată ca S1 în anexa nr. 4, diferența de 220 mp

fiind afectată de o conductă de gaze și ocupată de alei acces auto și pietonale

și de o parcare amenajată.

Prin aceeași

expertiză, a fost identificat în imediata apropiere a terenului din str. Rucăr,

un teren liber în suprafață de 190 mp, aflat în administrarea pârâtului, notat

cu S1 în anexa nr. 2. Conform relațiilor comunicate de Direcția Evidență

Imobiliară și Cadastrală din cadrul Primăriei Municipiului București, acest

teren se află în proprietatea statului și cu privire la el nu s-a menționat

formularea unor notificări în temeiul Legii nr. 10/2001.

La situația de fapt

astfel reținută, tribunalul a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și

art. 11 alin. (3), respectiv art. 26 alin. (1) Legea nr. 10/2001, apreciind că

reclamanta este îndreptățită la restituirea în natură a suprafeței libere de

teren de 52 mp, la atribuirea în compensare a suprafeței disponibile de 190 mp,

aflată în administrarea unității deținătoare și identificată pe un alt

amplasament și la despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 2472005

pentru diferența de teren nerestituită, de 39 mp, și pentru construcțiile

demolate.

Împotriva sentinței

susmenționate au declarat apel ambele părți.

Prin decizia nr. 580

din 16 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV - a civilă, a

respins apelurile ca nefondate.

Pentru a respinge

apelul reclamantei, curtea a reținut că instanța de fond a constatat, în mod

corect, calitatea acesteia de persoană îndreptățită conform dispozițiilor art. 3

din Legea nr. 10/2001, pentru imobilul în litigiu, sens în care a restituit în

natură o suprafață de teren de 52 mp și a acordat în compensare o altă suprafață

de 190 mp, iar în ceea ce privește terenul în suprafață de 39 mp și

construcțiile demolate a constatat că reclamanta are dreptul la despăgubiri,

însă pentru obținerea acestora trebuie să urmeze procedura specială instituită

de Legea nr. 247/2005.

Susținerile

apelantei-reclamante privind posibilitatea acordării în compensare a unei

suprafețe de teren pentru diferența de 39 mp și stabilirea valorii

despăgubirilor pentru construcțiile demolate nu pot fi primite. Aceasta

deoarece, pe de o parte, suprafața ce s-a solicitat a fi restituită în

compensare este mai mare decât suprafața de 39 mp, fiind de 51 mp, iar, pe de

altă parte, în cauză nu a fost lămurit regimul juridic al acestei suprafețe de

teren, reclamanta refuzând efectuarea unui supliment la raportul de expertiză

efectuat inițial la instanța de fond.

În ceea ce privește

valoarea construcțiilor demolate, aceasta nu poate fi stabilită pe baza unei

expertize extrajudiciare, cum pretinde apelanta, pentru că o astfel de lucrare

nu reprezintă o probă pertinentă.

Prin urmare, deși

instanța de fond, constatând calitatea reclamantei de persoană îndreptățită și

pentru terenul în suprafață de 39 mp și construcțiile demolate, nu a soluționat

cererea conform dispozițiilor deciziei nr. 20/2007, dată în recurs în interesul

legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, nici în apel nu se poate da

eficiență juridică acestei situații în lipsa unui probatoriu complet, care să

ateste posibilitatea acordării de bunuri în compensare și măsuri reparatorii

prin echivalent.

Pentru a respinge

apelul pârâtului, analizat în condițiile art. 291 alin. (2) C. proc. civ.,

curtea a reținut că, la instanța de fond, pârâtul nu a invocat nici un mijloc

de apărare, nu a formulat întâmpinare sau obiecțiuni la raportul de expertiză

efectuat în cauză, așa încât hotărârea primei instanțe se impune a fi menținută

ca temeinică și legală.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs de către reclamantă, care a criticat-o sub

aspectul neacordării de măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma

compensării cu un alt teren, pentru diferența de teren de 39 mp și

construcțiile demolate.

Astfel, recurenta a

arătat că instanța de apel trebuia să dispună acordarea în compensare a

suprafeței de teren S2/1, identificată în anexa 2 la raportul de expertiză

tehnică judiciară efectuat la fond, ca măsură reparatorie pentru partea de

imobil imposibil de restituit în natură, compusă din suprafața de teren de 39

mp și corpurile de construcție demolate.

Cât timp a reținut că

reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la restituire și pentru

suprafața de 39 mp teren și corpurile de construcție demolate, ce fac parte din

imobilul preluat abuziv de stat de la autorii N.P. și N.G., curtea de apel nu

putea respinge apelul reclamantei, ca nefondat.

Prin această soluție,

curtea de apel a încălcat atât prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Convenției

Europene a Drepturilor Omului, cât și prevederile Codului civil și ale Codului

de procedură civilă, pronunțând o hotărâre cu motivare eliptică și

contradictorie.

La

fond și în apel s-a dovedit că există posibilitatea de a

se acorda în

compensare suprafața de teren S2/1, identificată cu dimensiuni, vecinătăți și

puncte de contur în anexa nr. 2 la raportul de expertiză judiciară, depus la

filele 151-158 din dosarul de fond.

Conform expertizei

judiciare de fond, suprafața de teren S2/1 este echivalentul suprafeței de 39

mp și a corpurilor de construcție ce nu pot fi restituite în natură și ea face

parte din terenul aflat în patrimoniul și administrarea municipiului

București cu adresa poștală București, sector 1,

str. Rucăr. S

uprafața de teren S2/1 este liberă de construcții,

servituți sau utilități legale și nu face obiectul nici unei notificări și al

niciunui litigiu, după cum a atestat chiar Primăria Municipiului București prin

adresa din 11 mai 2009, transmisă curții de apel pentru termenul din 01 iunie 2009.

În concluzie,

recurenta a susținut că în condițiile în care i-au recunoscut calitatea de

persoană îndreptățită la restituire în sensul Legii nr. 10/2001, instanțele de

fond și apel au refuzat, în mod nelegal, să îi soluționeze un capăt de cerere

și să îi acorde în compensare terenul dovedit

,

făcând astfel o aplicare greșită a Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005 (art. 16

alin. (2

2

) din Titlul VII) și ignorând prevederile deciziei în

interesul Legii nr. 20/2007, pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

În

drept, au fost invocate dispozițiile

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Intimatul-pârât nu a

depus întâmpinare în termenul legal. În ședința publică din 26 noiembrie 2010 a

invocat, însă, excepția nulității recursului, susținând că nici una din

criticile formulate de recurentă nu se încadrează în cazurile de nelegalitate

prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Excepția nu poate fi

primită, deoarece criticile formulate, care aduc în discuție nemotivarea

hotărârii atacate și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001

referitoare la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent sub forma

compensării, se încadrează în cazurile de modificare indicate în cererea de

recurs - art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Ca înscrisuri noi,

recurenta a administrat în această fază procesuală, conform art. 305 C. proc.

civ., cererile pe care le-a adresat Primăriei municipiului București în vederea

stabilirii regimului juridic al terenului solicitat a-i fi atribuit în

compensare, situat la adresa din București, str. Rucăr, sector 1 și răspunsul

ce i s-a comunicat de către Primăria Municipiului București prin adresa din 16

iulie 2009, precum și Hotărâre Consiliului General al Municipiului București nr.

308 din 16 decembrie 1999 și adresa Guvernului României nr. 20D/476/C.Z./A.

În virtutea rolului

său activ, consacrat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanța a dispus,

din oficiu, efectuarea unei adrese către Primăria municipiului București pentru

a se clarifica regimul juridic al terenului solicitat a fi acordat în

compensare. Răspunsul instituției solicitate a fost transmis cu adresa din 15

iulie 2010 (filele 1819 dosar recurs).

Recursul este fondat

în sensul celor ce se vor arăta în continuare:

Așa cum susține și

recurenta-reclamantă, instanța de apel a confirmat soluția fondului în sensul

recunoașterii calității sale de persoană îndreptățită la restituire, potrivit art.

3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, și pentru suprafața de teren de 39

mp și construcțiile demolate, acestea făcând și ele parte din imobilul

notificat, preluat în mod abuziv de stat.

Prin urmare, dreptul

la restituire fiind definitiv stabilit și pentru aceste bunuri, ca și faptul că

ele nu pot fi restituite în natură - terenul este afectat de amenajări de

utilitate publică, iar construcțiile au fost demolate - revenea instanței

obligația de a individualiza, în concret, forma măsurilor reparatorii în

echivalent cuvenite reclamantei-recurente și de a dispune în consecință.

Sub acest aspect sunt

incidente prevederile art. 1 alin. (2) și 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Art. 1 alin. (2)

dispune că, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor

stabili măsuri reparatorii prin echivalent, care vor consta în compensare cu

ale bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitate învestită cu

soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri

acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și

plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Tot astfel, art. 26 alin.

(1) dispune că, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul

imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu

soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin

dispoziție motivată, să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri

sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale

privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este

posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

Relativ la obiectul

compensării cu alte bunuri, ca formă de reparație în echivalent, Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007,

prevăd la pct. 1.7 că acesta poate consta în bunuri disponibile deținute de

entitatea învestită cu soluționarea notificării, aflate în circuitul civil. La

același punct se prevede că bunurile disponibile cu regim de proprietate

publică se pot dezafecta și trece în proprietatea privată a statului sau, după

caz, a unității administrativ-teritoriale, potrivit prevederilor Legii nr. 213/1998,

cu modificările și completările ulterioare, și că numai după ce au intrat

astfel în circuitul civil ele pot fi atribuite prin compensare ca măsură

reparatorie persoanei îndreptățite.

Rezultă că bunurile

cu regim de proprietate publică nu sunt bunuri disponibile în sensul Legii nr. 10/2001,

neputând fi atribuite în compensare persoanelor îndreptățite.

Reclamanta-recurentă

a solicitat acordarea de teren în compensare pentru diferența de 39 mp teren și

construcțiile demolate, susținând că suprafața de teren S2/1, identificată în

anexa 2 la raportul de expertiză tehnică judiciară efectuată la fond, poate fi

acordată cu acest titlu pentru cele două bunuri imposibil de restituit în

natură.

Instanța de apel nu a

primit cererea părții, cu motivarea că probele administrate în cauză nu sunt

lămuritoare pe aspectul regimului juridic al suprafeței de teren solicitată în

compensare.

În condițiile în care

probele administrate la cererea reclamantei erau insuficiente, instanța era

datoare, conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., să stăruie, prin toate

mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului

în cauză, inclusiv prin ordonarea de probe din oficiu.

Or, instanța de apel,

nu a procedat în acest mod, nesesizând că regimul juridic al suprafeței

pretinse în compensare nu putea fi lămurit mai înainte de identificarea clară a

respectivei suprafețe.

Astfel, instanța de

apel nu a observat că suprafața marcată cu S2/1 în planul din anexa nr. 2 la

expertiza tehnică judiciară efectuată de ing. C.N. (fila 165 dosar fond

rejudecare) nu este individualizată separat prin puncte de reper.

Identificarea

suprafeței S2/1, separat de cea de 190 mp deja atribuită reclamantei în

compensare, prin marcarea conturului ei prin puncte clare de reper, era o

operațiune prealabilă absolut necesară pentru a i se putea verifica regimul

juridic, de care depindea, în final, posibilitatea atribuirii în compensare, ca

măsură reparatorie în echivalent, pentru bunurile pentru care reclamanta nu a

fost despăgubită în nici un fel, respectiv suprafața de 39 mp teren și

construcțiile demolate.

Cum, potrivit art. 314

C. proc. civ., Înalta Curte nu poate proceda la aplicarea legii la o situație

de fapt incomplet stabilită, urmează ca, în baza acestui text de lege cu

referire la art. 304 alin. (1) și (5) să admită recursul reclamantei și să

caseze hotărârea atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte

de apel.

În rejudecare, în

aplicarea rolului activ prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanța

de trimitere va dispune completarea probatoriului prin efectuarea unui

supliment la raportul de expertiză în scopul identificării certe, prin puncte

de reper, a suprafeței S2/1, expertul urmând a stabili și dacă respectiva

suprafață este sau nu liberă de construcții sau afectată de utilități publice.

Cu privire la suprafața astfel identificată, instanța de trimitere va verifica,

apoi, regimul juridic, urmând a stabili dacă face parte din domeniul public sau

privat al statului sau unității administrativ-teritoriale, sens în care va

ordona administrarea oricărei probe pe care o va aprecia necesară, luând,

totodată, în analiză și înscrisurile noi administrate în recurs.

În funcție de

situația de fapt stabilită pe aspectele menționate, instanța de trimitere va

aprecia asupra legalității sentinței de fond, din perspectiva dispozițiilor art.

1 alin. (2) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în ceea ce privește

forma concretă de reparație în echivalent cuvenită reclamantei pentru diferența

de teren de 39 mp și construcțiile demolate din imobilul litigios - compensare

cu alt bun sau despăgubiri în condițiile legii speciale, urmând a dispune în

consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta T.P. împotriva deciziei nr. 580 din 16 noiembrie 2009 a

Curții de Apel București, secția a IV- a civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 noiembrie 2010.