ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6380/2010

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 11 aprilie 2006, reclamanta T.P. a înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, contestație împotriva refuzului tacit de restituire a imobilului situat în București, str. Rucăr, sector 1, solicitând ca, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, să se dispună restituirea în natură a acestui imobilul, iar în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent sub forma compensării cu un alt imobil situat în același perimetru. Prin sentința civilă nr. 655 din 26 mai 2006, Tribunalul București, secția a V - a civilă, a admis excepția prematurității și, în consecință, a respins cererea reclamantei ca prematur formulată.

Prin decizia civilă nr. 260/ A din 14 decembrie 2006, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței susmenționate, pe care a desființat-o cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că demersul judiciar inițiat de reclamantă nu este prematur, pentru că în condițiile în care reclamanta și-a îndeplinit obligația de a notifica unitatea deținătoare, iar aceasta a refuzat să răspundă în termenul legal, calea acțiunii în justiție pentru cenzurarea acestui refuz este deschisă în vederea respectării liberului acces la justiție, garantat de art. 21 alin. (1) din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În rejudecarea cauzei, Tribunalul București, secția a V - a civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 1513 din 30 septembrie 2008, prin care a dispus următoarele: - a admis în parte acțiunea; - a obligat pe pârât să restituie în natură reclamantei terenul în suprafață de 52 mp, situat în București, str. Rucăr, sector 1, identificat ca S1 în anexa nr. 4 a raportului de expertiză întocmit de expert N.C.; - a obligat pe pârât să acorde în compensare reclamantei, pentru suprafața de 190 mp teren a cărei restituire în natură nu este posibilă, terenul în suprafață de 190 mp, identificat ca S1 în anexa nr. 2 a raportului de expertiză întocmit de expert N.C.; - a respins capătul de cerere referitor la acordarea despăgubirilor pentru restul de teren și construcțiile demolate.

- a obligat pe pârât la 1.906,8 lei cheltuieli de judecată către reclamantă. În motivarea acestei soluții, tribunalul a reținut că reclamanta este persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul solicitat prin notificare, care a fost preluat în mod abuziv de stat prin expropriere, sens în care sunt incidente dispozițiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001. Relativ la situația actuală a terenului notificat, tribunalul a avut în vedere concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, potrivit cărora mai este liberă doar o suprafață de 52 mp, identificată ca S1 în anexa nr. 4, diferența de 220 mp fiind afectată de o conductă de gaze și ocupată de alei acces auto și pietonale și de o parcare amenajată.

Prin aceeași expertiză, a fost identificat în imediata apropiere a terenului din str. Rucăr, un teren liber în suprafață de 190 mp, aflat în administrarea pârâtului, notat cu S1 în anexa nr. 2. Conform relațiilor comunicate de Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală din cadrul Primăriei Municipiului București, acest teren se află în proprietatea statului și cu privire la el nu s-a menționat formularea unor notificări în temeiul Legii nr. 10/2001.

La situația de fapt astfel reținută, tribunalul a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 11 alin. (3), respectiv art. 26 alin. (1) Legea nr. 10/2001, apreciind că reclamanta este îndreptățită la restituirea în natură a suprafeței libere de teren de 52 mp, la atribuirea în compensare a suprafeței disponibile de 190 mp, aflată în administrarea unității deținătoare și identificată pe un alt amplasament și la despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 2472005 pentru diferența de teren nerestituită, de 39 mp, și pentru construcțiile demolate. Împotriva sentinței susmenționate au declarat apel ambele părți. Prin decizia nr. 580 din 16 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV - a civilă, a respins apelurile ca nefondate.

Pentru a respinge apelul reclamantei, curtea a reținut că instanța de fond a constatat, în mod corect, calitatea acesteia de persoană îndreptățită conform dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001, pentru imobilul în litigiu, sens în care a restituit în natură o suprafață de teren de 52 mp și a acordat în compensare o altă suprafață de 190 mp, iar în ceea ce privește terenul în suprafață de 39 mp și construcțiile demolate a constatat că reclamanta are dreptul la despăgubiri, însă pentru obținerea acestora trebuie să urmeze procedura specială instituită de Legea nr. 247/2005. Susținerile apelantei-reclamante privind posibilitatea acordării în compensare a unei suprafețe de teren pentru diferența de 39 mp și stabilirea valorii despăgubirilor pentru construcțiile demolate nu pot fi primite.

Aceasta deoarece, pe de o parte, suprafața ce s-a solicitat a fi restituită în compensare este mai mare decât suprafața de 39 mp, fiind de 51 mp, iar, pe de altă parte, în cauză nu a fost lămurit regimul juridic al acestei suprafețe de teren, reclamanta refuzând efectuarea unui supliment la raportul de expertiză efectuat inițial la instanța de fond. În ceea ce privește valoarea construcțiilor demolate, aceasta nu poate fi stabilită pe baza unei expertize extrajudiciare, cum pretinde apelanta, pentru că o astfel de lucrare nu reprezintă o probă pertinentă.

Prin urmare, deși instanța de fond, constatând calitatea reclamantei de persoană îndreptățită și pentru terenul în suprafață de 39 mp și construcțiile demolate, nu a soluționat cererea conform dispozițiilor deciziei nr. 20/2007, dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, nici în apel nu se poate da eficiență juridică acestei situații în lipsa unui probatoriu complet, care să ateste posibilitatea acordării de bunuri în compensare și măsuri reparatorii prin echivalent. Pentru a respinge apelul pârâtului, analizat în condițiile art. 291 alin. (2) C. proc. civ., curtea a reținut că, la instanța de fond, pârâtul nu a invocat nici un mijloc de apărare, nu a formulat întâmpinare sau obiecțiuni la raportul de expertiză efectuat în cauză, așa încât hotărârea primei instanțe se impune a fi menținută ca temeinică și legală.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către reclamantă, care a criticat-o sub aspectul neacordării de măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma compensării cu un alt teren, pentru diferența de teren de 39 mp și construcțiile demolate. Astfel, recurenta a arătat că instanța de apel trebuia să dispună acordarea în compensare a suprafeței de teren S2/1, identificată în anexa 2 la raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat la fond, ca măsură reparatorie pentru partea de imobil imposibil de restituit în natură, compusă din suprafața de teren de 39 mp și corpurile de construcție demolate. Cât timp a reținut că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la restituire și pentru suprafața de 39 mp teren și corpurile de construcție demolate, ce fac parte din imobilul preluat abuziv de stat de la autorii N.P.

și N.G., curtea de apel nu putea respinge apelul reclamantei, ca nefondat. Prin această soluție, curtea de apel a încălcat atât prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, cât și prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă, pronunțând o hotărâre cu motivare eliptică și contradictorie. La fond și în apel s-a dovedit că există posibilitatea de a se acorda în compensare suprafața de teren S2/1, identificată cu dimensiuni, vecinătăți și puncte de contur în anexa nr. 2 la raportul de expertiză judiciară, depus la filele 151-158 din dosarul de fond. Conform expertizei judiciare de fond, suprafața de teren S2/1 este echivalentul suprafeței de 39 mp și a corpurilor de construcție ce nu pot fi restituite în natură și ea face parte din terenul aflat în patrimoniul și administrarea municipiului București cu adresa poștală București, sector 1, str. Rucăr.

S uprafața de teren S2/1 este liberă de construcții, servituți sau utilități legale și nu face obiectul nici unei notificări și al niciunui litigiu, după cum a atestat chiar Primăria Municipiului București prin adresa din 11 mai 2009, transmisă curții de apel pentru termenul din 01 iunie 2009. În concluzie, recurenta a susținut că în condițiile în care i-au recunoscut calitatea de persoană îndreptățită la restituire în sensul Legii nr. 10/2001, instanțele de fond și apel au refuzat, în mod nelegal, să îi soluționeze un capăt de cerere și să îi acorde în compensare terenul dovedit , făcând astfel o aplicare greșită a Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005 (art. 16 alin. (2 2 ) din Titlul VII) și ignorând prevederile deciziei în interesul Legii nr. 20/2007, pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare în termenul legal. În ședința publică din 26 noiembrie 2010 a invocat, însă, excepția nulității recursului, susținând că nici una din criticile formulate de recurentă nu se încadrează în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Excepția nu poate fi primită, deoarece criticile formulate, care aduc în discuție nemotivarea hotărârii atacate și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 referitoare la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent sub forma compensării, se încadrează în cazurile de modificare indicate în cererea de recurs - art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. Ca înscrisuri noi, recurenta a administrat în această fază procesuală, conform art. 305 C. proc. civ., cererile pe care le-a adresat Primăriei municipiului București în vederea stabilirii regimului juridic al terenului solicitat a-i fi atribuit în compensare, situat la adresa din București, str. Rucăr, sector 1 și răspunsul ce i s-a comunicat de către Primăria Municipiului București prin adresa din 16 iulie 2009, precum și Hotărâre Consiliului General al Municipiului București nr. 308 din 16 decembrie 1999 și adresa Guvernului României nr. 20D/476/C.Z./A. În virtutea rolului său activ, consacrat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanța a dispus, din oficiu, efectuarea unei adrese către Primăria municipiului București pentru a se clarifica regimul juridic al terenului solicitat a fi acordat în compensare.

Răspunsul instituției solicitate a fost transmis cu adresa din 15 iulie 2010 (filele 1819 dosar recurs). Recursul este fondat în sensul celor ce se vor arăta în continuare: Așa cum susține și recurenta-reclamantă, instanța de apel a confirmat soluția fondului în sensul recunoașterii calității sale de persoană îndreptățită la restituire, potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, și pentru suprafața de teren de 39 mp și construcțiile demolate, acestea făcând și ele parte din imobilul notificat, preluat în mod abuziv de stat. Prin urmare, dreptul la restituire fiind definitiv stabilit și pentru aceste bunuri, ca și faptul că ele nu pot fi restituite în natură - terenul este afectat de amenajări de utilitate publică, iar construcțiile au fost demolate - revenea instanței obligația de a individualiza, în concret, forma măsurilor reparatorii în echivalent cuvenite reclamantei-recurente și de a dispune în consecință.

Sub acest aspect sunt incidente prevederile art. 1 alin. (2) și 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Art. 1 alin. (2) dispune că, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, care vor consta în compensare cu ale bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitate învestită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Tot astfel, art. 26 alin. (1) dispune că, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită. Relativ la obiectul compensării cu alte bunuri, ca formă de reparație în echivalent, Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, prevăd la pct. 1.7 că acesta poate consta în bunuri disponibile deținute de entitatea învestită cu soluționarea notificării, aflate în circuitul civil. La același punct se prevede că bunurile disponibile cu regim de proprietate publică se pot dezafecta și trece în proprietatea privată a statului sau, după caz, a unității administrativ-teritoriale, potrivit prevederilor Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, și că numai după ce au intrat astfel în circuitul civil ele pot fi atribuite prin compensare ca măsură reparatorie persoanei îndreptățite. Rezultă că bunurile cu regim de proprietate publică nu sunt bunuri disponibile în sensul Legii nr. 10/2001, neputând fi atribuite în compensare persoanelor îndreptățite.

Reclamanta-recurentă a solicitat acordarea de teren în compensare pentru diferența de 39 mp teren și construcțiile demolate, susținând că suprafața de teren S2/1, identificată în anexa 2 la raportul de expertiză tehnică judiciară efectuată la fond, poate fi acordată cu acest titlu pentru cele două bunuri imposibil de restituit în natură. Instanța de apel nu a primit cererea părții, cu motivarea că probele administrate în cauză nu sunt lămuritoare pe aspectul regimului juridic al suprafeței de teren solicitată în compensare. În condițiile în care probele administrate la cererea reclamantei erau insuficiente, instanța era datoare, conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, inclusiv prin ordonarea de probe din oficiu.

Or, instanța de apel, nu a procedat în acest mod, nesesizând că regimul juridic al suprafeței pretinse în compensare nu putea fi lămurit mai înainte de identificarea clară a respectivei suprafețe. Astfel, instanța de apel nu a observat că suprafața marcată cu S2/1 în planul din anexa nr. 2 la expertiza tehnică judiciară efectuată de ing. C.N. (fila 165 dosar fond rejudecare) nu este individualizată separat prin puncte de reper. Identificarea suprafeței S2/1, separat de cea de 190 mp deja atribuită reclamantei în compensare, prin marcarea conturului ei prin puncte clare de reper, era o operațiune prealabilă absolut necesară pentru a i se putea verifica regimul juridic, de care depindea, în final, posibilitatea atribuirii în compensare, ca măsură reparatorie în echivalent, pentru bunurile pentru care reclamanta nu a fost despăgubită în nici un fel, respectiv suprafața de 39 mp teren și construcțiile demolate.

Cum, potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte nu poate proceda la aplicarea legii la o situație de fapt incomplet stabilită, urmează ca, în baza acestui text de lege cu referire la art. 304 alin. (1) și (5) să admită recursul reclamantei și să caseze hotărârea atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel. În rejudecare, în aplicarea rolului activ prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanța de trimitere va dispune completarea probatoriului prin efectuarea unui supliment la raportul de expertiză în scopul identificării certe, prin puncte de reper, a suprafeței S2/1, expertul urmând a stabili și dacă respectiva suprafață este sau nu liberă de construcții sau afectată de utilități publice.

Cu privire la suprafața astfel identificată, instanța de trimitere va verifica, apoi, regimul juridic, urmând a stabili dacă face parte din domeniul public sau privat al statului sau unității administrativ-teritoriale, sens în care va ordona administrarea oricărei probe pe care o va aprecia necesară, luând, totodată, în analiză și înscrisurile noi administrate în recurs. În funcție de situația de fapt stabilită pe aspectele menționate, instanța de trimitere va aprecia asupra legalității sentinței de fond, din perspectiva dispozițiilor art. 1 alin. (2) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în ceea ce privește forma concretă de reparație în echivalent cuvenită reclamantei pentru diferența de teren de 39 mp și construcțiile demolate din imobilul litigios - compensare cu alt bun sau despăgubiri în condițiile legii speciale, urmând a dispune în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta T.P. împotriva deciziei nr. 580 din 16 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV- a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 noiembrie 2010.